RÂURILE TĂCERII ȘI LUNA DE HÂRTIE

În fiecare zi ne naștem în alte ființe

Ieșim din alte cuvinte, poate și din alte inimi

În fiecare zi, devenim alte personaje,

Mergând consensual pe aceleași drumuri

Doar că ele devin fără să vrem  mereu altele,

Ne par zi de zi un pic mai lungi, mai sinuoase

Poate noi suntem mai obosiți, sau poate doar mai lenți,

Vrem să încetinim într-un fel fuga secundelor, a orelor, a zilelor

Vrem să luăm cât mai mult nectar din dulceața verilor

Cât mai multă căldură din aprinsele răsărituri sub care ne naștem.

 Poate dorim să fim alții decât eram ieri, arși în apusuri  

 Oh, Doamne, câte mai vrem străbătând prin labirintul oniric  

 Dar nu știm că trăim cu adevărat dacă nu suntem păstrați  în alte inimi  

Nicidecum simple reflexe perene în multiple oglinzi amăgitoare

În doritele suflete, suntem ceea ce am sperat mereu să fim,

sau poate chiar am rămas pentru un timp nedefinit

Acele simple ființe, pline de iubire și dorințe nesfârșite și ele

Pierdute în fumul unei pipe glamour, lângă un câmp plin de lalele.

IOAN CRISTINEL ZAHARIA

Februarie 2024 BRASOV

Ce ușor alunecăm din ludicul vals al florilor

În cel al amintirilor despre mâine și alte zile dorite

Ct de ușor ne desprindem de imaginea din multiplele oglinzi  

În care ne reflectăm în fiecare zi, fixând aleator un alt chip

Pe care nici noi nu îl mai recunoaștem câteodată.

Vrem să ne desprindem din masca ce nu ne seamănă,  

Nu suntem noi sub acea față plină de șanturi săpate de griji si timp

Cutia ce ne tine captivi este o carapace prea strâmtă pentru suflet

Nu mai este cea în care Maestrul Lutier ne-a lăsat inocenți

În armoniile crude ale începutului vibrând în celeste acorduri.

Doar când  lucizi, ne smulgem una după alta aceste măști,   

Vedem câteodată cum  ne zâ mbește ironic un chip tânăr    

Care îți aduce aminte de tine, jumătatea bună din tot ce puteai fi.

Poetul care s-a născut pe o îndepărtată stea,

A fost numit EMINESCU, sortit de ursitoare să fie nemuritor

Când a coborât între noi cu numele dăruit de un  Arhanghel  

Aripile sale aveau strălucirea Luceferilor stinși în oglinda

 lacurilor albastre, iar când demonii i-au retezat

Aripile de înger căzut , a plecat pe cărările codrilor de argint

Urcând  la Dumnezeu pe nevăzuta scară clădită din cuvinte și versuri   

Toate turnate în tipare de bronz, care acum ajung la noi

Bieți epigoni, în scrisori nenumărate, scrise pe hârtie de mătase

Cu cerneala picurată din ramurile împletite precum venele trunchiului

De tei mereu înflorit, legănat ușor de vânturi, șoptind în plâns îngânat

,, Codrule, codruțule, ce mai faci drăguțule…’’

15 IANUARIE 2024

IOAN CRISTINEL ZAHARIA

Astăzi am decis și m-am despărțit de iarnă…
Eram deja precum doi străini unul față de altul,
Fiecare luând-o pe alt drum, un pic încrâncenați.
Ea s-a pierdut tăcut, pe cărări cețoase înspre munte,
retrasă în tăcerea vânturilor reci și norii plumburii
Iar eu, cu mâinile pline de lăstarii sângerii
am pornit pe lângă firul argintat al apei
În care Soarele, precum Narcis, își dezmiardă chipul.
Ce simplă despărțire, parcă am fi fost departe tot timpul
Doi foști îndrăgostiți, care au înghețat toate cuvintele
Și nu au mai simțit decât nevoia de a evada fără regrete
In alte anotimpuri mai puțin imperfecte.  
Știam chiar locul unde noile ape își sting tumultul
Știam de fluviul care sărută impudic marea si vântul
In fiecare dimineață, la aceeași oră, tablouri dedicate
O pată albastră printre insule de culoare, acuarele delicate
Și un soare răsturnat peste silueta mea între nori
Așteptând încă o Primăvară frivolă adusă de cocori!
Ce indecentă despărțire, ce exuberantă regăsire…

AUTOR : IOAN CRISTINEL ZAHARIA

    Dulci păcate-n miez de noapte, 
    mângâieri prelungi şi şoapte,
    niciodată să nu uiţi, 
    că au fost clipe fierbinţi...   

    Doar noi doi, şi marea, 
    luna, argintându-şi calea, 
    cer adânc, clipind de stele,
    atârnând în lacrimi grele...
    
    Şi mai ştiu, că într-o zi, 
    adâncimi de s-or uni, 
    fie chiar şi pentru-o clipă, 
    ne vom zbate, ca pe-o-aripă...

Tu, ochi albaștri, muritor 

Ce vezi în asta seară?

Cand ploaia veșnicilor nori

Ti-a dat în brață o fată...

Cum o numești și cum o cânți?

Uitand parca de tine...

Si ochii ei care te plâng,

Te ascund cu greu de mine.

Caci doar ei știu ce ai făcut,

Cu mâini curate la apus,

Si cat de mult ți ai daruit

Vietii, petale, speriat.

Dar nu de ea, de noi, de ei

Ci doar de tine și de zmei..

Mă opresc între clipă și infinit, 

Ploaia mă spală de orice gând, 

N-alerg, nu strig, nimic nu cer

Doar tac și las momentul să-mi fie vers.. 

Orice strop e ca o întrebare,

Orice răspuns... o lacrimă ușoară, 

Și-n tăcerea grea ce ascunde dorul, 

Învăț să iert ploaia, norul și omul...

Nu știu de plâng sau doar mă topesc, 

După tot ce mai mult în viață iubesc, 

Dar simt cum curge-n mine o lume, 

Și las ploaia să mă ude, să mă îndrume...

Și-atunci înțeleg că nimic n-a dispărut, 

Doar s-a transformat, ce s-a pierdut

Și nu mai întreb și nu te mai chem. 

Mă las doar să simt... și scriu un poem.

..............................................................

Căci ploaia nu vine din cer mereu.

Uneori, ploaia sunt eu...

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était le temps des « je t'aime »

Nous deux on vivait heureux dans nos rêves

C'était le temps des « je t'aime »

Et puis j'ai voulu voler de mes ailes

Je voulais vivre d'autres amours

D'autres « je t'aime », d'autres « toujours »

Mais c'est de toi que je rêvais la nuit mon amour

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était vouloir et connaître

Tout de la vie, trop vite peut-être

C'était découvrir la vie

Avec ses peines, ses joies, ses folies

Je voulais vivre comme le temps

Suivre mes heures, vivre au présent

Plus je vivais, plus encore je t'aimais tendrement

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi.

Tilgiv mig for dette barnlige indfald

Tilgiv mig, kom tilbage til mig som før

Jeg elsker dig for højt, og jeg kan ikke leve uden dig

Tilgiv mig for dette barnlige indfald

Tilgiv mig, kom tilbage til mig som før

Jeg elsker dig for højt, og jeg kan ikke leve uden dig

Det var tiden for "Jeg elsker dig"

Vi to levede lykkeligt i vores drømme

Det var tiden for "Jeg elsker dig"

Og så ville jeg flyve med mine vinger

Jeg ville gerne opleve andre kærligheder

Andre "jeg elsker dig", andre "altid"

Men det er dig, jeg drømte om om natten min kærlighed

Tilgiv mig for dette barnlige indfald

Tilgiv mig, kom tilbage til mig som før

Jeg elsker dig for højt, og jeg kan ikke leve uden dig

Det var at ville og vide

Alt i livet, måske for hurtigt

Det var at opdage livet

Med dens sorger, dens glæder, dens galskab

Jeg ville leve som tiden

Følg mine timer, lev i nuet

Jo mere jeg levede, jo mere elskede jeg dig ømt

Tilgiv mig for dette barnlige indfald

Tilgiv mig, kom tilbage til mig som før

Jeg elsker dig for højt, og jeg kan ikke leve uden dig.

Plâng de dor și dorul plânge

Că de mult nu te-am văzut,

Și în brațe te voi strânge

Ca să-mi dai tu un sărut.

Plini de dragoste nebună

Ce-i născută de noi doi

Și legată de o cunună

Și sfințită printre nori.

Tu ești floarea din grădină

Ce cu foc eu privesc,

Care sufletul îmi alină

Și mă face să trăiesc.

Ești comoară pentru mine

Ce în dar eu ți-am primit

De la Domnul asta vine

Să nu umblu necăjit.

Sunt departe, scumpă, dragă,

Și răbdarea e pe sfârșit

Și îți scriu pe-o foaie albă:

Te iubesc la infinit.

Și mă rog seară de seară

Să te văd măcar în vis

Cum fugim printr-o livadă

Și te țin de mână strâns.

Cum mă alinți cu-acea iubire

Și săruturi eu cerșesc

În Dulcești, pe mine,

Cu un sărut împărătesc.

Ne jucăm pe-o câmpie

Ca copiii fericiți,

Cum ne sărutăm sub o făclie

De iubire amețiți.

Ai trădat iubirea. Care am jurat să o păstrăm viața întreagă. Acum sunt liberă, nimic de tine nu mă mai leagă! Ai plecat de lângă mine, te rog nu te mai întoarce înapoi, Căci soarele iubirii noastre s-a ascuns după negri nori. Nu mă mai chema, nu mă mai striga, Căci nu te mai iubesc, cum te-am iubit cândva. Iartă -mă, uită- mă de acum nu mai sunt a ta! Iubirea mea, durerea mea. (Poezie de Vladimir Potlog)