Te-aș fi iubit...
Te-aș fi iubit cum vântul plânge
În nopți cu lună fără somn,
Cum dorul vechi în piept se frânge
Când bate-n tâmple ca un domn.
Te-aș fi iubit ca-n basme, sfântă,
Cu flori de mac și vis curat,
Dar lumea noastră prea măruntă
Ne-a stins iubirea-ntr-un păcat.
Te-aș fi iubit pe căi de seară,
Prin ploi de toamnă fără rost,
Dar ai plecat, iubirea moare—
Și-mi ești străină cum mi-ai fost.
Și totuși, umbrele din mine
Îți mai șoptesc un gând târziu...
Te-aș fi iubit... dar nu știu cine
Ne-a blestemat să nu mai fiu.
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: Iosif I. Andrei
Data postării: 26 aprilie
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 104
Poezii din aceiaşi categorie
Lacrimă de gheață...
Lasă-mă să mor în lumea mea
Sufletul meu să devin-o stea
Stea căzătoare
Vreau să rămân fără suflare
La-mea suferință n-am alinare
La capul meu s-ardă o lumânare
Am eșuat complet l-această încercare
Sătul de suferință și lacrimi amare
Pășesc ușor pe a iadului cărare
Sufletul să-mi ardă precum o cometă
Cuprins de focul iubirii ce n-o regretă
Urechile mele s-audă
Pentru ultima dată vocea ei plăpândă
Cum plânge și suspină
Crezând că destinu-i de vină
Ochii mei nu o să vadă
Cum din ochii ei o lacrimă o să cadă
O lacrimă de gheață
Pentru c-am plecat din această viață
Remuşcări din diasporă
O bătrânică mi-a păşit în cale
Şi cu regret, în glasu-i moale,
Îşi cere neîncetat iertare.
Mă iartă, tinere, mă mişc greoaie;
Povara vieții mă apasă tare.
Mă iartă, tinere, te țin în loc...
Încerc numaidecât să îți fac loc.
Şi timpul s-a blocat într-un suspin.
Pentru un pumn de avere inutil
Semeni uitați în urmă, părăsiți
Şi poate niciodată regăsiți...
N-am înțeles
N-am înțeles de ce-ai plecat tăcut,
Nici unde s-a pierdut iubirea noastră,
Doar lacrimi reci pe obraji au crescut,
Ca ploaia grea pe-o inimă albastră.
Dar încă sper, chiar dacă totul doare,
Că poate cândva, în alt destin,
Vom regăsi iubirea trecătoare,
Și n-o vom mai lăsa să cadă-n chin.
Poem nocturn
În întunericul trist al nopții aleg sa ma destăinui
Simt cum durerea mi se multiplica-n tăcere
Tot îmi repet ca doar a fost "odata ca niciodata"
Însă în acest poem îți spun doar "la reveder"..
Incerc sa-ti scriu frumos ascunzand lacrimi si durere
Sa-ti dăruiesc un zâmbet tandru, larg și cald
Sa-ti amintești de mine cu plăcere...sa nu rămân
"contact blocat"
Si-ncerc sa-mi frâng acum toată durerea
O strâng în pumni... ah! de-ai fi aici sa mi-o zdrobesti
Apoi sa pleci si sa-mi rămână amintirea
Ca totuși ti-a păsat și n-ai vrut sa ma ranesti
E trecut de 10.. apune noaptea peste mine
Mi-s ochii grei, sufletu-mi se scalda-n umbre de
speranță
C-o sa te-ntorci cat pentru un vin împreună
Cât de curând...de nu..poate-ntr-o altă viața...
Inca...
De la extaz la agonie
M-ai omorât puţin câte putin
Mi-esti doar o muza-n poezie
Când mi-este dor de al tău vin.
Eu inca ma gandesc la tine
Tu ești cum ești
Dar eu te vad cum vreau
Si plang mult a noastră despărțire
De dor, din lacrimi te mai beau..
Deși un timp m-ai indragit
Și ti-a placut sa îmi vorbești
Dar viata doar ti-a dăruit
Simțiri cu care doar sa ma ranesti.
Caut un semn divin dar nu găsesc nicicum
Căci timpul nostru I-ai apus demult
Tăcerea-ti e prezentul meu
lar viitorul nu va fi nicicând..
Imaginatie
Motivul pentru care
Astept, visez, alerg, simt si respir
Esti tu
Iar umbrele trecutului se strecoara
Perfid, sub piele
Și nu mă lasă să uit
Durerea care înțeapă, care moleșește și seduce
Precum morfina
Căci știu că tot ce am nevoie
Ești tu
Și despărțirea e doar în imaginația mea
Lacrimă de gheață...
Lasă-mă să mor în lumea mea
Sufletul meu să devin-o stea
Stea căzătoare
Vreau să rămân fără suflare
La-mea suferință n-am alinare
La capul meu s-ardă o lumânare
Am eșuat complet l-această încercare
Sătul de suferință și lacrimi amare
Pășesc ușor pe a iadului cărare
Sufletul să-mi ardă precum o cometă
Cuprins de focul iubirii ce n-o regretă
Urechile mele s-audă
Pentru ultima dată vocea ei plăpândă
Cum plânge și suspină
Crezând că destinu-i de vină
Ochii mei nu o să vadă
Cum din ochii ei o lacrimă o să cadă
O lacrimă de gheață
Pentru c-am plecat din această viață
Remuşcări din diasporă
O bătrânică mi-a păşit în cale
Şi cu regret, în glasu-i moale,
Îşi cere neîncetat iertare.
Mă iartă, tinere, mă mişc greoaie;
Povara vieții mă apasă tare.
Mă iartă, tinere, te țin în loc...
Încerc numaidecât să îți fac loc.
Şi timpul s-a blocat într-un suspin.
Pentru un pumn de avere inutil
Semeni uitați în urmă, părăsiți
Şi poate niciodată regăsiți...
N-am înțeles
N-am înțeles de ce-ai plecat tăcut,
Nici unde s-a pierdut iubirea noastră,
Doar lacrimi reci pe obraji au crescut,
Ca ploaia grea pe-o inimă albastră.
Dar încă sper, chiar dacă totul doare,
Că poate cândva, în alt destin,
Vom regăsi iubirea trecătoare,
Și n-o vom mai lăsa să cadă-n chin.
Poem nocturn
În întunericul trist al nopții aleg sa ma destăinui
Simt cum durerea mi se multiplica-n tăcere
Tot îmi repet ca doar a fost "odata ca niciodata"
Însă în acest poem îți spun doar "la reveder"..
Incerc sa-ti scriu frumos ascunzand lacrimi si durere
Sa-ti dăruiesc un zâmbet tandru, larg și cald
Sa-ti amintești de mine cu plăcere...sa nu rămân
"contact blocat"
Si-ncerc sa-mi frâng acum toată durerea
O strâng în pumni... ah! de-ai fi aici sa mi-o zdrobesti
Apoi sa pleci si sa-mi rămână amintirea
Ca totuși ti-a păsat și n-ai vrut sa ma ranesti
E trecut de 10.. apune noaptea peste mine
Mi-s ochii grei, sufletu-mi se scalda-n umbre de
speranță
C-o sa te-ntorci cat pentru un vin împreună
Cât de curând...de nu..poate-ntr-o altă viața...
Inca...
De la extaz la agonie
M-ai omorât puţin câte putin
Mi-esti doar o muza-n poezie
Când mi-este dor de al tău vin.
Eu inca ma gandesc la tine
Tu ești cum ești
Dar eu te vad cum vreau
Si plang mult a noastră despărțire
De dor, din lacrimi te mai beau..
Deși un timp m-ai indragit
Și ti-a placut sa îmi vorbești
Dar viata doar ti-a dăruit
Simțiri cu care doar sa ma ranesti.
Caut un semn divin dar nu găsesc nicicum
Căci timpul nostru I-ai apus demult
Tăcerea-ti e prezentul meu
lar viitorul nu va fi nicicând..
Imaginatie
Motivul pentru care
Astept, visez, alerg, simt si respir
Esti tu
Iar umbrele trecutului se strecoara
Perfid, sub piele
Și nu mă lasă să uit
Durerea care înțeapă, care moleșește și seduce
Precum morfina
Căci știu că tot ce am nevoie
Ești tu
Și despărțirea e doar în imaginația mea
Alte poezii ale autorului
O, tu, icoană de cenușă
O, tu, icoană de cenușă,
Cu trup de vis și pas tăcut,
Mi-ai fost lumina cea nespusă
Și blestemul necunoscut.
Din ochii tăi făcusem soare,
Din glasul tău – dumnezeire,
Dar m-ai lăsat doar arsurare,
Doar scrum și vânt și rătăcire.
Pe buza nopții te chemam
Ca un nebun pierdut prin stele,
Și-n palma mea te-nchinam
Cu rugi murdare de mărgele.
Te-am dus în gând ca pe-o icoană,
Ca pe-un păcat, ca pe-un blestem,
Dar ai fost doar o umbră vană,
Doar vis pierdut, doar frig și lemn.
Și-n brațe când mi-ai fost străină,
Și-n ochi când n-ai mai fost a mea,
Am înțeles că doru-alină
Doar morții ce nu pot uita.
Dar eu, o, Doamne, sunt osândă,
Să te iubesc fără să fii,
Să-mi ardă gura ta flămândă
Pe buze-n nopțile pustii
Floarea din vârf de stâncă
Nu se-nclină oricărei raze,
Nu se supune niciunui vânt,
Crește departe, fără pază,
Nu-și lasă rădăcina-n rând.
Pe stânci albastre, printre ceață,
Acolo-i leagănul dintâi,
Puțini ajung, puțini o-nvață,
Puțini o smulg din al ei cui.
Dar eu, cu mâini temătoare,
M-am apropiat încet, tăcut,
Să nu-i strivesc a ei suflare,
Să n-o rănesc cu dor durut.
Am vrut s-o iau, dar mi-a fost teamă,
Că-n palme mi s-ar veșteji,
Că-n dorul meu, ca-n foc de vamă,
S-ar mistui, s-ar risipi.
Și-atunci, privind-o-n nopți cu lună,
Am înțeles ce nu știam:
Nu-i floarea mea, doar mă adună,
Și-o port în suflet... nu în ram.
Gând pentru cei ce pleacă
Se duc pe rând, ca fumul sub pleoape,
Ca vântul ce n-are hotar,
Se duc fără urme, fără șoapte,
Și lasă tăcerea amar’.
Pe umeri duc umbre și ploi,
În palme, doar visul trecut,
În ochi, doar lumina din noi
Ce arde, dar n-a mai durut.
Și-i strigă pământul pe nume,
Dar glasul li-i piatră și scrum,
Rămân doar icoane postume
Pe ziduri uitate de drum.
Se duc… și ce frig e-n odaie,
Și ce pustiu în priviri!
Rugina din suflet mai taie
Un dor fără amintiri.
Umbra care n-a fost
Te-am purtat ca pe-o haină subțire,
Pe care o credeam pielea mea,
Mi-erai umbră, mi-erai răsuflare,
Dar vântul te-a luat undeva.
Erai glasul uitat al pădurii
Ce-n noapte părea doar al meu,
Dar zorii ți-au stins murmurele,
Și-n liniște mi-am fost zeu.
Te-am iubit ca pe apa din palme,
Crezând că mi-e sete mereu,
Dar mâinile goale m-au șters de-ndoială –
Nici râul nu-și plânge ecoul.
Și-acum, când privesc în oglindă,
Nu văd chipul tău, doar pe-al meu.
Mi-s ochii mai limpezi ca vântul,
Iar umbra… n-a fost niciodată.
Timp risipit, timp ce vine
Se scurge timpul ca un vis,
Prin ani ce par că n-au abis,
Cu umbre reci și dor ascuns,
Cu glasuri care-au fost și nu-s.
Pe drum de toamnă, plin de vânt,
Mă plimb prin gânduri, rând pe rând,
Și-n fiecare pas ce-l fac,
Simt pașii celor ce-au plecat.
Ce tânăr fui, ce dor aveam,
Ce vise mari îmbrățișam,
Dar clipa fuge, hoț tăcut,
Și-n urmă-mi lasă ce-am pierdut.
Din serile cu ploi târzii,
Din râsul cald, din bucurii,
N-au mai rămas decât ecouri,
Ca frunze-n vânt, ca vis în nouri.
Dar, vai, de ce-aș plânge, totuși?
Că timpul duce, dar aduce,
Din visuri stinse, naște-altele,
Din nopți căzute – diminețele.
Azi sunt aici, cu ce-a rămas,
Și, chiar de-i vânt, mai fac un pas,
Mai fac un vis, mai scriu o carte,
Mai râd, mai cânt, mai merg departe.
Căci viața curge-n lung și-n lat,
Și ce-am pierdut... am câștigat,
Căci orice ieri, cu dor și jale,
E-n mâine doar o amintire moale.
Așa că strâng ce-i bun din tot,
Și timpul, fie el și mort,
Îl fac să crească-n nouă floare,
Să fie azi, să fie soare!
Moartea vine ca o veste din sat
„Ai auzit de Bădică?”
Așa începe.
Ca o șoaptă.
Ca o bârfă.
Dar e sfârșit.
Moartea nu urlă.
Nu bate în ușă.
Intră, ca o pisică bătrână.
Se așază. Și tace.
Bădică era om bun.
Zâmbea.
Acum zâmbește o poză în geam.
Azi punem pomii de iarnă.
Mâine punem cruci.
Așa merge timpul în sat.
Din colind, în colivă.
O, tu, icoană de cenușă
O, tu, icoană de cenușă,
Cu trup de vis și pas tăcut,
Mi-ai fost lumina cea nespusă
Și blestemul necunoscut.
Din ochii tăi făcusem soare,
Din glasul tău – dumnezeire,
Dar m-ai lăsat doar arsurare,
Doar scrum și vânt și rătăcire.
Pe buza nopții te chemam
Ca un nebun pierdut prin stele,
Și-n palma mea te-nchinam
Cu rugi murdare de mărgele.
Te-am dus în gând ca pe-o icoană,
Ca pe-un păcat, ca pe-un blestem,
Dar ai fost doar o umbră vană,
Doar vis pierdut, doar frig și lemn.
Și-n brațe când mi-ai fost străină,
Și-n ochi când n-ai mai fost a mea,
Am înțeles că doru-alină
Doar morții ce nu pot uita.
Dar eu, o, Doamne, sunt osândă,
Să te iubesc fără să fii,
Să-mi ardă gura ta flămândă
Pe buze-n nopțile pustii
Floarea din vârf de stâncă
Nu se-nclină oricărei raze,
Nu se supune niciunui vânt,
Crește departe, fără pază,
Nu-și lasă rădăcina-n rând.
Pe stânci albastre, printre ceață,
Acolo-i leagănul dintâi,
Puțini ajung, puțini o-nvață,
Puțini o smulg din al ei cui.
Dar eu, cu mâini temătoare,
M-am apropiat încet, tăcut,
Să nu-i strivesc a ei suflare,
Să n-o rănesc cu dor durut.
Am vrut s-o iau, dar mi-a fost teamă,
Că-n palme mi s-ar veșteji,
Că-n dorul meu, ca-n foc de vamă,
S-ar mistui, s-ar risipi.
Și-atunci, privind-o-n nopți cu lună,
Am înțeles ce nu știam:
Nu-i floarea mea, doar mă adună,
Și-o port în suflet... nu în ram.
Gând pentru cei ce pleacă
Se duc pe rând, ca fumul sub pleoape,
Ca vântul ce n-are hotar,
Se duc fără urme, fără șoapte,
Și lasă tăcerea amar’.
Pe umeri duc umbre și ploi,
În palme, doar visul trecut,
În ochi, doar lumina din noi
Ce arde, dar n-a mai durut.
Și-i strigă pământul pe nume,
Dar glasul li-i piatră și scrum,
Rămân doar icoane postume
Pe ziduri uitate de drum.
Se duc… și ce frig e-n odaie,
Și ce pustiu în priviri!
Rugina din suflet mai taie
Un dor fără amintiri.
Umbra care n-a fost
Te-am purtat ca pe-o haină subțire,
Pe care o credeam pielea mea,
Mi-erai umbră, mi-erai răsuflare,
Dar vântul te-a luat undeva.
Erai glasul uitat al pădurii
Ce-n noapte părea doar al meu,
Dar zorii ți-au stins murmurele,
Și-n liniște mi-am fost zeu.
Te-am iubit ca pe apa din palme,
Crezând că mi-e sete mereu,
Dar mâinile goale m-au șters de-ndoială –
Nici râul nu-și plânge ecoul.
Și-acum, când privesc în oglindă,
Nu văd chipul tău, doar pe-al meu.
Mi-s ochii mai limpezi ca vântul,
Iar umbra… n-a fost niciodată.
Timp risipit, timp ce vine
Se scurge timpul ca un vis,
Prin ani ce par că n-au abis,
Cu umbre reci și dor ascuns,
Cu glasuri care-au fost și nu-s.
Pe drum de toamnă, plin de vânt,
Mă plimb prin gânduri, rând pe rând,
Și-n fiecare pas ce-l fac,
Simt pașii celor ce-au plecat.
Ce tânăr fui, ce dor aveam,
Ce vise mari îmbrățișam,
Dar clipa fuge, hoț tăcut,
Și-n urmă-mi lasă ce-am pierdut.
Din serile cu ploi târzii,
Din râsul cald, din bucurii,
N-au mai rămas decât ecouri,
Ca frunze-n vânt, ca vis în nouri.
Dar, vai, de ce-aș plânge, totuși?
Că timpul duce, dar aduce,
Din visuri stinse, naște-altele,
Din nopți căzute – diminețele.
Azi sunt aici, cu ce-a rămas,
Și, chiar de-i vânt, mai fac un pas,
Mai fac un vis, mai scriu o carte,
Mai râd, mai cânt, mai merg departe.
Căci viața curge-n lung și-n lat,
Și ce-am pierdut... am câștigat,
Căci orice ieri, cu dor și jale,
E-n mâine doar o amintire moale.
Așa că strâng ce-i bun din tot,
Și timpul, fie el și mort,
Îl fac să crească-n nouă floare,
Să fie azi, să fie soare!
Moartea vine ca o veste din sat
„Ai auzit de Bădică?”
Așa începe.
Ca o șoaptă.
Ca o bârfă.
Dar e sfârșit.
Moartea nu urlă.
Nu bate în ușă.
Intră, ca o pisică bătrână.
Se așază. Și tace.
Bădică era om bun.
Zâmbea.
Acum zâmbește o poză în geam.
Azi punem pomii de iarnă.
Mâine punem cruci.
Așa merge timpul în sat.
Din colind, în colivă.