Umbra Întrupată

Mă vezi trecând pe străzi fără nume,

unde pașii mei nu mai știu să întoarcă,

unde timpul nu mai face reverențe

în fața amintirilor.

Tu rămâi, sculptat în piatră,

cu un chip ce nu tresare,

cu un suflet ce-și strânge marginile

ca un pumn care refuză să sângereze.

Dar umbra ta te știe,

umbra ta șoptește altceva -

în fiecare vitrină mă caută,

în fiecare colț mă desenează

cu liniile unui regret

pe care nu vrei să-l recunoști.

Eu tac, dar trăiesc.

Tu vorbești, dar ești gol.

Și într-un final,

cine e mai viu dintre noi? Eu cu dorul ce-mi arde-n inimă sau fericirea pe care tu nici măcar n-o cunoști?

Dacă ai știi cât de pătrunse îmi ard gândurile, când ele ma poartă spre tine. Iar cât de pătimașa ma simt-n taina nopții, atunci când lacrimile nu mi le mai țin-n frâu și le las pustii să zboare

Dacă ai știi cât de tare ma doare dorul de tine căci flacără iubirii noastre încă arde atât de vie și plăpândă-n mine.  În scrierile pe care le scriu, ard atât de profund de dor și amăgire

Dacă ai știi....știi de fapt, deși se spune că ce nu știi, nu te doare, dar tu îmi știi toată ființa, dar oare știi ca trec-n neființă când te scriu pe sufletul meu?Sentimentul e atât de viu, dar sufletul mi-e doar mort făr' de iubire. Credeam ca știi sa iubești, te credeam om

Și nu orice om, omul meu de nădejde, dar tu știai prea bine ca al meu foc ardea cu atâta intensitate-n interiorul neputinței mele, dar tu n-ai ucis nici cel mai mic suspin. Și dacă atunci m-ai cunoscut atât de bine de ce nu ai vrut să mă alini? De ce mi ai făcut autopsie trupului meu ca să afli de ce sunt rece, iar sufletul mi-e mort, dacă oricum cu toate rănile mele ai plecat ca frunzele frânte a unui amăgit pom?

Ai știut, străine iubit, oh ai știu totul din sufletul-mi abis, dar ai preferat sa taci printre umbre mute. M-ai părăsit știind mult prea bine c-am sa mor de dorul tău căci n-am pe nimeni alături, iar viața-mi fără de vreun rost tom.

Aș vrea să fiu și eu frumoasă,

Cu chipul lumii îmbrățișat,

Dar nu sunt decât o umbră josă,

Un vis neîmplinit și prăfuit, uitat.

Mă privesc în oglindă și tremur,

Căci fața mea nu poartă nici un zâmbet,

Doar ochii goi, plini de umbră,

Și-n inimă doar doruri, un eșec.

Aș vrea să fiu ca ele, râzând,

Cu pielea strălucind ca un cristal,

Dar eu sunt doar o lacrimă plângând,

O umbră pierdută, un simplu fatal.

Mă văd frumoasă în vise, dar nu în lume,

În realitate sunt doar un chip fără culoare,

Mă înăbușă tăcerea, mă risipesc în lume,

Și nu găsesc în mine vreo rază de soare.

Căci frumusețea nu va veni,

Chiar dacă aș plânge un veac întreg,

Rămân doar eu, și nimeni nu mă va iubi,

Cu sufletul frânt și fără vreun legământ.

Aș vrea să fiu și eu frumoasă,

Dar chipul meu s-a pierdut în ceață,

Iar tot ce îmi rămâne e doar o glumă proastă,

Un vis de frumusețe, acum o rază ce se sparge în noapte.

Și în final, când nimic nu mai contează,

Căci am pierdut și ultima speranță,

Mă las purtată de vântul ce mă vrea,

O umbră fără formă, uitată în tăcere, fără viață.

Sub semnul unei mângâieri pierdute,

Ne-a crescut în piept o tăcere plină de cuvinte nespuse.

Traumele ne-au fost sădite în pământul subconștientului,

Și au încolțit acolo, sub aerul răcoros al uitării,

Fără să știm vreodată ce adânc le-am lăsat.

Acum, ca oameni mari,

Ne rostogolim printre etichete și critici

Ca niște marionete al căror fir s-a încurcat în minte.

„Iubește-te pe tine însuți!”,

Ne spun cei care au uitat să învețe ce înseamnă iubirea

Și care ne judecă pentru că nu ne putem ridica

În fața oglinzii lor răutăcioase.

„Ai încredere în tine!”

Dar când o facem,

Devine o criză de narcisism.

Când tăcem, e un semn de sfidare.

Când strigăm, căutăm atenție.

Suntem fărâme de sine,

Pășind printr-o lume ce ne cere să fim compleți

Fără să știm că lipsurile ne definesc în fragmente,

Și ne transformă în luptători cu noi înșine.

Nu mai suntem ființe vii,

Suntem zgomotul de fundal al așteptărilor

Care ne conturează contururi de umbră.

Aș vrea să spunem „nu ne definim prin durere”

Dar nu e decât un amăgitor vis.

Traumele sunt ca umbrele de pe hârtia vieții,

Le vedem fără să le cerem permisiunea,

Și totuși ele rămân,

Așezându-se greu, ca pietre pe suflet,

Creând o hartă pe care nu vrem s-o citim.

„Cine suntem noi acum, dacă nu suntem răni?”

Ne întrebăm într-o tăcere adâncă.

Ne răscolim privirea în oglindă,

Căutând o identitate în ruinele proprii.

Dar cineva zice: „Ai valoare!”

Și parcă răspunsul devine greoi.

Asta e lupta, dragă om:

Într-un corp străin, cu o minte care nu ne vrea,

Traumele ne pun în colț

Și ne spun că suntem insuficienți.

Dar încă mai suntem vii.

Încă mai căutăm o cale.

Poate că nu le putem ierta atăt de ușor,

Dar putem învăța să respirăm

În mijlocul lor,

Și poate, doar poate,

Vom învăța din nou să ne iubim,

Fără să mai cerem permisiune.

Nu vreau să fie „ea” în viața ta,

Să-ți umple golul ce-am fost cândva.

Să-ți dea ce n-am putut, ce n-ai cerut,

Nu vreau să mă-mpart cu trecutul pierdut.

Să o ții de mână, să-i spui ce-mi spuneai,

Să-i dai nopțile lungi ce odată mi le dădeai.

Eu știu, am plecat, dar inima încă se zbate,

Nu vreau să fiu înlocuită, nu vreau s-o ai aproape.

Și ce doare mai tare, ce frica-mi răsfață,

E că, într-o zi, în altă viață,

Voi privi în ochii celui ce-mi va fi soț,

Și-n el te voi vedea, te voi simți.

Nu vreau ca iubirea să fie o umbră,

Un ecou al trecutului, o rană adâncă.

Dar cum să mă vindec, când gândul mă doare,

Că „ea” îți șterge ce eu nu pot repara?

Viitorul meu, te rog, fii curat,

Fii lumină nouă, nu urme de păcat.

Să nu-l văd pe el în ochii tăi,

Să fii doar tu, iubirea de după ploi.

Și totuși, un gând mă sfâșie mereu:

De ce „ea” în locul meu?

M-am pierdut în cuvintele nevăzute,

În umbrele lor, ce se frâng în fiecare silabă.

Ele nu spun nimic, dar mă strâng,

Ca un vânt care vrea să se facă ploaie.

Tu nu erai un om, nici un vis,

Erai absența pe care nu o pot descrie,

Un întreg fără margini,

Un cerc fără centru,

Un răspuns fără întrebare.

Căci te-am căutat în fragmente de lumină,

În buze de amintiri,

Dar nu erai acolo – doar o întindere de timp,

Și fiecare secundă era un minut fără țintă.

Și-am ajuns să mă învârt în cercuri strâmte,

Mângâind umbrele tale,

Dar nu mai știu ce caut –

Poate un țărm care nu există,

Poate un vis în care nu am fost niciodată.

E o tăcere mare, ca o mare neliniștită,

În care mă scufund fără să vreau,

Dar te chem, îți strig numele,

Deși știu că nu răspunde nimeni,

Deși știu că niciodată nu a fost un răspuns.

Și totuși, în fiecare suflu, în fiecare clipă,

Te caut. În noapte, în lumină, în praf, în cer,

În tot ce nu am spus și tot ce am tăcut.

Tu ești această întrebare nespusă,

Și eu sunt singurul care o poartă.

El crede că-i vânt și că zboară departe,

că nimeni nu-i poate citi mersul lin,

că poate să uite, că poate să scape,

că timpul îl spală ca ploaia-ntr-un chin.

Dar vântul adoarme pe crestele-nalte,

iar munții rămân neclintiți, nevăzuți.

El fuge de dor, dar în inimi sculptate,

rămâne un nume, în stânci abătut.

Nimic nu e vânt, ce-a fost piatră odată.

Oricât s-ar preface că pleacă, că uită,

povara trecutului arde, l-arată—

și-n sufletul lui doar furtuni se ascultă.

Ma desprind temătoare de el

Visele se destramă din nou

Pașii se-ndeparteaza ușor 

Vocea nu-i decât un ecou.

Uneori pare-atât de real

Uneori nu-i decât fantezie 

Ochii îl vad ideal

O speranță în suflet învie. 

Ma învârte ca-ntrun carusel 

Printre mii de vise spulberate 

Zbor sus,ajungând pana la cer

Ma prăbușesc în realitate.

Fără s-apuc sa știu ce am pierdut 

N-am timp sa lupt ca să păstrez 

Pana și umbra rece a dispărut, 

Dezamăgirea aievea era.

Parfumul tău a rămas pe haina mea ,

Cu momente ce ne veselea .

Dar a rămas doar o amintire,

Și simțeam o împlinire.

Dar aceasta împlinire a dispărut  ,

Și a rămas doar în trecut .

Îți miroseam mereu parfumul ,

Iar acum mă apucă plânsul.

Poate nam fost ce îți doreai,

Dar nici nu plecai .

Langa mine 3 luni ai stat ,

Și pe acestea le-ai lăsat .

Mirosul tau poarta amintiri ,

Și cu acele priviri .

Poate era mai bine daca nu ne cunoașteam,

Și așa poate nici nu te mai iubeam .

Tu mai știi că-n acea noapte,

Printre fumuri m-ai atins?

M-ai atins, m-ai sărutat,

Ca un ultim fum uitat?

Încă sper un ultim fum

Ca atunci pe 23

Când credeam că nu se poate,

Să ne transformăm în ei

Ne-am pierdut în scrumul care,

A rămas în blocul meu,

A rămas cu noi, cu tine

A plecat și nu mai vine

Tu ai pus stop chiar la filtru

Eu am mai fumat puțin,

Dar m-am ars atât de tare

Și-am rămas într-un pustiu

Și îmi face rău, o știu

Dar tot sper un ultim fum

Înc-o ultimă-ncercare,

Înc-un ultim rău sublim

Aș spera c-un ultim fum

S-ar preface-n infinit

Ne-ar înconjura cu totul,

N-ar mai exista sfârșit.

Dar cu fiecare fum ne pierdem…

Ne pierdem încet pe drum

Ne pierdem și nu găsim

Tatuaje de destin, în care ne regăsim

Tu fumează-n continuare

Pierde-mă de mii de ori

Doar arunc-o, nu o stinge

Nu te mai uita-napoi

Lasă-mă să sting în mine

Patosul iubirii mele,

Lasă-mă sa simt cum zace

Dorul fumurilor noastre

Lasă-mă să plâng, să țip

Lasă-mă să mor de dor

Lasă-mă să sting în mine

O prezență trecătoare ce mă lasă muritoare

Tu ești pasagerul meu

Tu tot treci, dar nu îmi treci

Tot călătoresc cu tine

Dar, tu nu o faci cu mine

O să-mi treci vreodată oare?

O să pot să spun vreodată

Că mi-ajunge tot ce-a fost

Îmi ajungi, pleacă odată!

Peste 23 de ani

O să spun c-un gol in suflet,

Nu mai vreau un ultim fum

Nu mai vreau din nou să sufăr. 

Dar acum nu-i timp de asta,

Universul nu-i cu noi

Nu ne mai permite iarăși,

Să fumăm noi amândoi. 

Ne-am întâlnit doi copii, cu suflet curat,

Într-o lume grăbită, iubirea ne-a legat.

Râsete, vise, priviri ce ardeau,

Două inimi fragile ce tot se căutau.

Dar vântul a venit cu vorbe greșite,

Cu umbre de teamă, cu clipe rănite.

Și pașii s-au dus pe cărări diferite,

Deși inimile noastre rămâneau nedespărțite.

Au trecut luni de dor și de tăcere,

Dar eu încă simt a ta adiere.

Chiar dacă viața ne-a pus la distanță,

Eu încă păstrez în suflet speranță.

Te-am sunat în noapte, cu glas tremurat,

Și-ai știut cine sunt, n-ai uitat.

Un „follow” mic, o privire pe furiș,

Semne tăcute că dorul n-a pierit.

Și zile trec, dar doru’ rămâne,

Ca foc ascuns ce arde-n tăcere.

Lângă alt braț găsesc alinare,

Dar tu ești visul ce nu moare.

În ochii tăi aveam galaxii,

În zâmbetul tău veșnicii.

Azi rătăcesc prin pași nesfârșiți,

Dar gândul la tine nu l-am stins.

Poate că timpul ne-a vrut străini,

Dar inima știe: tot tu îmi ești plin.

Și chiar dacă drumuri ne-au despărțit,

Iubirea din mine n-a murit.

Căci oricât departe-ai fi de acum,

Eu simt că destinul nu ne-a pus punct.

Suntem poveste fără sfârșit,

Două inimi ce nu s-au stins.

Mă mai iubești?,Nu te văd asa clar acum,

Simți  mirosuri diferite pe perna ta,

Poate note dulci și florale...

Sau poate note de cafea puțin amare.

Ai schimbat câteva săruturi și priviri ,

În ziua actuală 

Te-au îmbrățișat trupuri,unele mai mici  și firave

Unele s-au distanțat, ca s-a răcit inima. 

Dar cu apartamentul nou schimbat,te va lăsa rătăcit,

Și rezemat de pat

Gândindu-te la un "iartă-mă "

Și ea ce face ? Hmm,Să știi că e schimbată, mai îi este dor..

Nu uita că pagina s-a ars, 

Și multe răni au fost de cos.