Postbellum

Bun-rămas

În tumultuosul timp prezent

Mai alergăm independent

Căci pentru frica de hârtie

Ne punem țel ca datorie

Trăind în umbrele unui anotimp

Ne bucurăm cât ne-a rămas

Așteptând mereu un timp

Când va fi doar un bun-rămas.

Și pui zâmbete, doar de fațadă

Și te apleci pe esplanadă

Gândindu-te, cea mai rămas?

Din personalul nostru ceas.

Doar mica limbă de speranță

Și marea limbă de suspans

Căci într-o clipă de exuberanță

Nu ți-au lăsat nici, bun-rămas.

Strig în tăcere căutând o cale 

Să fac parte și eu din visele tale

Trandafiri de durere rămân fără petale 

Nu m-agăț de iubiri ocazionale

Nu-mi trăiesc viața, mă pierd în vise

Toate despre tine, toate interzise,

Debusolat total caut cu disperare 

O cale să nu pierd iubirea ce dispare.....

Nu știu ce-i cu mine, parcă înebunesc,

Trăiesc un coșmar, vreau să mă trezesc.....

Blocat în spațiu timp răsăritul nu mai vine 

Blocat în spațiu timp mă gândesc numai la tine....

Ah,tu,care mi-ai fost iubire,

Pasiune,dragoste, speranță...

Ai dispărut,dar fără știre 

Și-ai luat și cheful meu de viață 

În visele mele din noapte,

Ești mai frumoasă ca oricând 

Parcă aud mereu dulci șoapte 

Și-adorm cu chipul tău în gând.

Somnul acum e mai plăcut,

E cheia mea spre fericire...

Nu știu...oare ce mi-ai făcut?

Să mi doresc a ta nemurire...

Ai tăi nu sunt de acord

cu mine

Tu ai vrut sa mi faci un

bine

Dar cum sa mi fie bine

Când tu nu esti langa

mine

Te rog sa ma ierti

Daca te am facut sa te

cerți 

Cu cei pe care îi iubesti

Doar ca sa ma protejezi

Am gresit si as da timpul

înapoi

Sa fim iar amândoi

Dar Intr un final mi am

dat seama

Ca iubirea nu învinge

teama

Și ochii umezi astăzi nefiresc ți-i știu,

Și pielea albă, fragedă de suplă jună,

Și-mi amintesc acum, și nu-i târziu,

Că mi-a rămas amprenta ta pe mână.

Degeaba-mi spui adio, c-am să reapar,

Degeaba-mi scrii, că ochiul meu e orb,

În focul inimii mocnește numai jar,

Iar pasu-mi zboară ca aripa de corb.

Mereu la ușă-ți voi lăsa boboc de floare,

Ce-o să miroase veșnic a tine și a mine,

Și va usca-o vântul și razele de soare,

Dar verde va rămâne cât viața mă va ține.

E toamnă peste tine și ura nu-ți mai pică,

Strivit m-aplec, acoperindu-mă cu brumă,

Și-mi cântă melancolic la cap o turturică,

Iar ploaia și pământul îmi fac sicriu de humă.

Și-ți scriu acum pe ușă 'nainte de m-oi duce,

Într-un târziu, ce-i trist că este prea devreme,

Din păru-ți ca de aur să-mi împletești o cruce.

Și-n nopțile cu lună citește-mi doar poeme.

Un Rege ce cu promisiuni a fost amăgit 

Și de către regina lui a fost dezamăgit 

Blestemul iubiri inima ia-npietrit 

În clipa în care ea nu s-a gândit 

Și fără nici un regret l-a părăsit 

Regele rătăcește în lume înebunit 

Nu înțelege cu ce oare a greșit 

Nu știe de ce de ea s-a îndrăgostit 

N-a fost pregătit să fie părăsit 

Din propria viață se simte izgonit 

N-a fost niciodată atât de îngrozit 

Ca în clipa în care ea l-a părăsit 

Acum nu m-ai poate fi fericit

De când focul iubiri s-a răcit 

Umblă prin alte regate rătăcit 

N-a ieșit de loc așa cum și-a dorit 

Lângă altă femeie nu poate fi fericit 

Acum dărâmă zidurile ce le-a zidit 

Dărâmă tot pentru că prințesa i-a fugit

Condamnat pe viață să fie nefericit 

Cine știe, poate că pentru asta e menit 

Să fie judecat fără să știe cu ce-a greșit 

În ultimele lui clipe de nebunie și timpul s-a oprit 

A plâns cu lacrimi de gheață când și-a amintit 

Cum pentru ea regate întregi a cucerit 

Pentru ea voia să ajungă rege peste toți 

Doar pentru ea a spart mi de porți 

Din cauza ei ajunge rege printre morți 

Renunță la absolut toate realizările sale 

Pentru că n-are parte de înbrățișările tale 

Renunță la tot, renunță și la viață 

Pășește încet într-o lume de ghiață 

Amintirea ta se pierde-n ceață

Fara cuvinte, ascunse intr-un glas,

Ramase-n gat, sau poate nestiute,

As vrea sa pot sa-mi iau un bun ramas...

Dar noaptea nu ma lasa-n patu-mi

Sa uit chemarea cea din urma...

As vrea sa te urasc, dar totusi

Intunecat fiind, cand dimineata suna,

Nu pot uita, nu vreau sa uit

Cea dintai strangere de mana

Si cel dintai sarut...

te simt departe, dar incerc

Sa-mi potolesc al neiubirii gand...

Cerul inalt, ce picura murdar,

Imi ridica un adanc semn de intrebare

Sa ma ridic si eu, inspre altar?

Ca sa ridic in mana un pahar

O cupa, cu-amaraciunea vinei, tematoare.

Negrul se scurge incet, spre colturile zarii,

Si mai apoi, ne vantura lumina;

Ca Brancoveanu, nemiscator in fata lunii,

Sangele-i curge peste noi, stapanii...

Copilul ne surade trist: a cui e vina?

Azi,

Luna a rasarit din nou.

Fara sa vreau, o am privit.

O, Luna, dac-ai stii...

Razele tale s-ar raci mai mult acum,

iarna Sufletului,

primavara Mintii...