4  

MI-E DOR

    Mi-e dor să rătăcesc pe malul Senei, 
    Prin parcuri umbroase, pe mândre alei... 
    În oraşul luminii, oraşul cochet, 
    Ce-mi cântă iubirea în dulce sonet... 
    
    Şi stau cu privirea pierdută-n pustiu: 
    Dragi amintiri îmi sclipesc auriu, 
    Ca nişte frunze purtate de vânt, 
    Prinse cu greu şi pictate-n cuvânt... 
    
    Căci tocmai de sus, din turnul Eiffel, 
    Culorile toamnei, le respir în alt fel, 
    Lăsând Parisul să-mi alerge prin vene, 
    Cu imagini fugare stârnite sub gene... 
    
    Dacă simţi ca şi mine, că-ţi este dor 
    De labirintul străzilor, pe care-l ador, 
    Închide ochii şi vezi cum mândru păşeam 
    În umbra catedralei din Notre-Dame... 
    
    Pe umbrele paşilor mei, mă urmează 
    Pe Champs Elysee ce-n noapte vibrează. 
    Hoinar vreau să fiu: nu-mi irosi visul 
    Ca mereu la picioare, să-mi steie Parisul!


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Shadow Man poezii.online MI-E DOR

Data postării: 25 martie

Adăugat la favorite: 2

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 1040

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

CU UMBRA-N URMĂ-MI

M-ai cunoscut și pe senin și pe furtună,
Cu umbra-n urmă-mi, cu a mea cutumă,
Tu mi-ai zâmbit, așa, ușor, melodramatic,
Trântindu-mi ușa, la plecare, atât de cinematic!

Și te-am privit subtil, dar tu n-ai înțeles,
Zâmbindu-ți pe deasupra unui vin ales,
Că te doream să-mi fii a inimii risipă,
Să-i mai oprești bătaia preț de-o clipă...

Te-am cunoscut așa cum ești, senină,
Cu umbra-n urmă-ți, fără nicio vină,
Ai mai făcut un ultim pas înspre plecare,
Cerșind cu mâna-ntinsă, finală îndurare...

 

Mai mult...

Despre noi

Îngeri au coborât, iar soarele s-a arătat cumva timid după nori, dar s-a arătat. Au fost ploi, dar au trecut. La fel și norii. Acum e senin și marea calmă. Nu mai sunt furtuni. Dar ce-ar fi viața fără toate-acestea? Un fuior, așa, de fum...

Trăim, existăm. Unii pentru alții, sau doar pentru noi înșine. Comunicăm zâmbind, sau serios, sau lăsăm tăcerile să vorbească pentru noi. Un gest, făcut ușor cu mâna, sau o sprânceană ridicată a mirare, sau pur și simplu o privire încărcată de semnificații, se întâmplă să ne însorească sau să ne întunece ziua, momentul, momentele. Iar viața se întâmplă între timp. Între două respirații, existăm.

Tu ai ales. Eu am ales. Mergem înainte, sau dăm înapoi. Batem pasul pe loc. Privim, analizăm, criticăm. Alegem. Alegem să fim calmi, sau vulcanici, bucuroși sau triști, indiferenți sau preocupați. Să fim. Umbra ta sunt eu. Umbra mea ești tu. Ne străluminăm unul pe celălalt, ne completăm, ne umplem și ne golim ființele de sentimente, trăiri, emoții.

Cine ești tu pentru mine? Ce reprezint eu pentru tine? Ne-am rutinat, în timp, unul cu celălalt, având senzația că ne cunoaștem foarte bine unul pe celălalt. Ne-am apropiat sau ne-am înstrăinat unul de celălalt? Ne completăm gândurile unul celuilalt, știm cine este cel de lângă noi, dar oare noi cine, ce suntem, ce-am devenit? Cunoașterea de sine este o călătorie de-o viață, spunea cineva... Dar oare chiar ajungem să ne cunoaștem cu-adevarat pe noi înșine? Apoi, cum pot eu să am pretenția că îl cunosc foarte bine pe aproapele meu, când chiar eu refuz să accept anumite lucruri despre mine?

Incertitudinile sau adevărurile descoperite în noi, ne construiesc structura pe care ne fundamentăm ființa. Ne-am construit ca să ne dărâmăm, să ne reformăm, continuu. Iar și iar, dorindu-ne desăvârșirea pe care n-o s-o avem niciodată întrucât nu există ființa perfectă. Nu suntem perfecți, tocmai fiindcă refuzăm cu încăpățânare să învațăm din greșelile noastre sau a altora, fiind condamnați să le repetăm la nesfârșit. Astăzi, am lepădat pielea de "ieri", am o haină nouă, albă, pe care însă o voi murdări cu "astăzi", cu "mâinele" care într-o zi, se poate să nu mai existe.

Și atunci, de ce mai căutăm confirmarea celorlalți — sau poate chiar pe a noastră — pentru a fi ceea ce deja suntem? Nu ne-am validat oare, prin simpla noastră devenire, ca ființe întregi, fără vreo piesă lipsă din lego-ul sufletului nostru?

 

Mai mult...

TĂCERI CARE SE SCRIU

    În mintea mea, mașinăria se mișcă mereu,
    În cazne ușoare sau în adâncul cel greu,
    Rotițele ei s-or învârti tot mai încet,
    Plătind cu tăcere, datorii din caiet...
    
    Neatent, cafeaua de-azi, am dat-o în foc,
    Rătăcit în mine, prin ale gândurilor stoc,
    Tulburând neanturi în spuză fierbinte,
    Am ucis și-au murit mii de cuvinte...
    
    C-amar mi-e greul, dulce mi-e năpasta,
    Și n-am regret mai mare în lumea asta:
    Să uit în praf poeme, schițate doar în gânduri,
    Pierdute pe vecie vor fi aceste rânduri...
    
    Căci iată, din ruine, un viers se zbate slab,
    Ca un cărbune roșu, strălucind în mihrab,
    Să iasă din uitare, într-a cernelii nemurire,
    Căutându-mi penelul, cerșind o revenire...
    
    Dar mintea-mi zboară, nepăsătoare, rece,
    Eliberată-n timpul, ce veșnic, se va trece,
    Poemele moarte, hrăni-vor alte rădăcini,
    Din care poate, cândva, vor crește alți crini…

Mai mult...

MI-AM DESCHIS INIMA…

    Către tine, mi-am deschis inima,
    să-ţi fie fereastră a sufletului meu...
    
    Să-ţi oglindeşti cerul ochilor tăi şi să-ţi adăpi 
    sufletul în cântecul cocorilor mei...
    
    Către tine, mi-am închis ochii,
    şi-am zâmbit uşor în colţul buzelor...
    
    Ai fost însetată de mine şi ţi-ai potolit 
    setea sorbindu-mi cu zgomot cuvintele...
    
    Către tine, în colţul ochilor am lăcrimat 
    cu bucurie-ascunsă-n priviri ferite...
    
    Tu ai râs, iar glasul tău a spart oglinda 
    tăcerii în mii de cioburi cristaline...
    
    Către tine, soarele a asfinţit jenat 
    de sărutul nostru amorţit şi prelung...
    
    Te-ai desprins din braţele mele şi-ai fugit 
    pierzându-ţi sandalele pe ţărmul mirat al inimii mele...

Mai mult...

ŞI TOTUŞI IUBIREA...

    Şi totuşi iubirea duioasă,
    ca o lacrimă curgând albastră...
    Şi totuşi iubirea profundă,
    ca o aripă ce n-a bătut încă...
    Şi totuşi iubirea-lumină,
    ca un vers fără de rimă...
    Şi totuşi iubirea e-n noi,
    zăgăzuind torentele de ploi...

Mai mult...

Coana Moașă

Factorul poștal ajungea în sat cam odată la două săptămâni: din șareta lui trasă de un singur cal, coborau spre mâini nerăbdătoare și doritoare, tot felul de pachete. Colete legate cu sfoară, albe, cafenii, mari și mici, înscrise cu creion chimic. Și scrisori. Și o puzderie de vederi.

Toți, cu mic cu mare, cu sufletul la gură, făceam o gloată veselă în jurul factorului care-și împărțea comorile către fitecine, strigându-ne pe nume. Și imediat ce un nume era rostit, dintre noi se dezlipea o umbră, care însoțită de un mic chiot de bucurie, primea cu recunoștință pachetul. Destinatarul, fericit se retrăgea deoparte, cercetând curios pachetul: de la cine-o fi? Ce-o fi întrânsul? Ce zornăie acolo? O fi ajuns întreg? Și scrisoarea, oare ce vești aduce? bune sau rele?

Nu toți primeau pachete sau scrisori, și dezamăgirea era uneori mare, iar invidia pe cei care-au primit, și mai mare. Dar dintre toți, era o singura persoană din sat care primea întotdeauna cel puțin un pachet, Coana Moașă. Fie că era un pachet de la copii sau nu, Coana Moașă primea de la județeană întotdeauna pachete cu medicamentele necesare boleșnițelor din tot satul. Coana Moașă cerceta întotdeauna pe listă, dacă a primit ceea ce ceruse, iar dacă, Doamne ferește!, nu, atunci factorul poștal primea întreaga asprime, focul și fulgerele, grindina și toată furtuna! Bietul factor, se jura pe toți sfinții că atâta o primit, că o adus totul, n-o uitat niciun pachet, poate să sune și la primărie să confirme și jandarul care-a fost de față, chiar și secretara, primarul și popa din sat!

Coana Moașă era o femeie mică de stat, durdulie, cu ochi verzi, tăioși, cu părul grizonat strâns la spate într-un ghemotoc mic și cochet, aprigă la vorbă, care nu admitea niciodată replica. Avea și de ce: era singura care păstrorea, din punct de vedere medical, peste toate satele și comunele din jur, singura care-i adusese pe lume pe toți pruncii, inclusiv pe factorul poștal! Așa că se purta cu toții autoritar, fiindcă nu aveau medic, iar dacă se întâmpla în sat vreun accident, ea era singura care știa să ajute și să oblojească suferința. Ca un adevărat vraci își avea magia ei, iar farmacopeea cu care suplinea medicamentele și-așa puține, ajunsese în sat de legendă: bolile și rănile de tot felul își găseau întotdeauna leac în mâinile pricepute ale Coanei Moașe!

Astfel, odată, când un țăran și-a tăiat adânc palma mâinii la coasă, Coana Moașă a suturat rana cosând-o pe viu, oprind sângerarea și salvându-i omului mâna. Dacă te durea capul, te ungea la tâmple cu untură de tigru camforată, de-ți trecea pe loc durerea. Unde s-aduna gunoiul, în fundul grădinii, era plin de cutiuțe metalice, mici, rotunde și roșii care-au fost cândva pline cu astfel de alifii. De altfel, tot Coana Moașă făcea injecții la tot satul, iar dacă cumva strănutai, imediat îți punea mâna pe frunte, termometru scuturat la subraț și dacă cumva simțea vreo fierbințeală, te punea cu curu'n sus și primeai o injecție degrabă cu tot protestul! Iar dacă cumva dădeai în răceală, era jale! injecțiile cu polidin dureau al naibii, dar și scoteau răceala din tine laolaltă cu toți drăcușorii!

Altădată, un căruțaș a fost zdrobit în copitele unui cal luat de streche. Omul s-a ales cu un umăr dislocat și câteva coaste frânte... Câțiva săteni l-au luat pe brațe și l-au adus la Coana Moașă care l-a consultat, ascultându-l cu stetoscopul, apoi i-a tras omului umărul înapoi, după care l-a bandajat cu gips spre vindecarea coastelor.

Avea Coana Moașă, în casa mare, o săliță, un holișor, în care ținea un dulap mare din lemn vopsit cu verde, plin cu tot felul de șpițerii. Găseai acolo de toate: de la tifon, la sticluțe cu spirt, rivanol și bromocet, vată, role cu leucoplast, mănuși chirurgicale din cauciuc subțire, borcane din sticlă în care odihneau termometre cu mercur, cutii cu medicamente de tot felul, cavit și suplimente de vitamine, sticluțe pentru injecții, seringi metalice, sondă de ascultat gravidele, cântar pentru pruncii noi născuți, cântar pentru oameni mari, foarfeci, truse de cusut răni, garouri din cauciuc și mai avea Coana Moașă, sub pat, într-o cutie de carton plină ochi, niște sticluțe mici și groase sub formă de bec pe care le folosea drept ventuze, numai bune de scos orice nădușeală din tine (mamă, ce dureau alea)! 

Că nu trecea zi, ca la poarta ei să nu vie vreun megieș cu vreo boleșniță: ba o durere de dinți, Coana Moașă îi dădea o fiolă de agocalmin, ba o durere de spate, frecție cu carmol, ba o durere de picioare, baie caldă cu săruri aromate și câte și mai câte! Toți își găseau leac, dar ne-prea-având bani, întotdeauna îi lăsau Coanei Moașe, ba câteva ouă, ba o traistă cu mere, ba o sticlă cu vin, ba un borcan cu dulceață, ceva acolo, așa, ca la țară...

Am văzut toate acestea și le-am trăit, iar acum îmi amintesc de ele, întrucât Coana Moașă a fost bunica mea.

 

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

ZGOMOTE FILTRATE

Lumea ajunge la noi

prin straturi groase de sticlă

și metal rece.

Sunetele sunt estompate,

ca vocile auzite sub apă,

prezente, dar irecuperabile.

 

Orașul, vast și impersonal,

respiră mecanic,

cu o regularitate obositoare.

Zgomotele lui curg uniforme,

ca un sânge artificial

pompat prin conducte invizibile.

 

Oamenii se mișcă ordonat,

cu gesturi precise, aproape sterile.

Fețele lor, palide și iluminate artificial,

plutesc în mulțime

ca niște ferestre deschise

spre camere goale.

 

Privirile se evită cu grijă,

ca niște suprafețe

care nu trebuie să se atingă.

Cuvintele sunt scurte, eficiente,

lustruite până la pierderea sensului.

Emoțiile se depozitează

ca obiecte fragile

în spații de stocare temporară.

 

Singurătatea devine funcțională,

calmă și persistentă,

ca un zgomot de fond

care nu mai poate fi oprit.

Nu doare,

ci erodează lent.

 

Din când în când,

un sunet scapă filtrului:

o sirenă ascuțită,

un plâns brusc,

o tăcere densă

ca o fisură în mecanism.

 

Dar orașul se ajustează.

Zgomotele sunt din nou domolite,

contactul - minim,

viața - administrată cu precizie.

 

Și sub această ordine impecabilă,

alienarea crește tăcut,

ca o umbră bine conturată,

rar recunoscută.

Mai mult...

sub nuc

Cum stau asa

Cu fruntea rezemata de nuc

In umbra amara

Pe iarba rara

 

Daca simti ca respiri mai greu

E pentru ca te string in brate putin mai tare

Daca simti ca ti-e mintea plina de mine

E fiindca sunetul vorbelor mele nu s-a stins

 

Cum stau asa

Ingenuncheat linga nuc

Pe pragul inserarii line

Gindindu-ma la tine

Mai mult...

Pământul ne primește-n brațe

Pământul ne primește-n brațe

Când soarele se-adâncește, 

înecat în coșmarul sângeriu aprins

Iar cerul se deschide - 

Mesager sacru în lumea arsă 

 

Pământul ne primește-n brațe

unde viermele sur

râdea când văpaiele de foc

mistuiau cununa sfântă. 

 

Pământul ne primește-n brațe, 

însetat de idile roditoare 

pe care Creatorul le zămislește 

din huma renașterii. 

 

Mai mult...

Puntea măcelarului

Pe un planșeu încăpător,

urmând drumul scândurii urcătoare,

se adună porci numai buni de tăiat:

scurți la judecată și durdulii.

Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,

fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,

unde stă, jalnică și decolorată,

polena cândva albă a unei sirene.

Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,

pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.

Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește

apropierea orei de așezare la mese.

Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,

cel puțin nu pentru proastele dobitoace,

la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă

ca și o încropire de blege ațe.

Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,

umple tot văzduhul

și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,

pierzându-se în valurile unduitoare.

Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,

undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,

cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite

și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.

Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,

iubitor mult peste toți de haleală,

ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.

Și, pus în fața călăului său,

tinde să rânjească prostește,

intrigat ușor de valăul ce lipsește.

Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,

iar netotul animal își pierde capul,

sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,

împânzit la scurt timp de musculițe.

Și zarea e nepăsătoare,

și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,

căderea pe lemnele acum înroșite

a unui bolovan de carne:

căpățâna aiuritului decapitat,

ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,

drept idol al hrănirii necugetate.

În violetul acestui grotesc crepuscul,

când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,

din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:

„acum vom avea de mâncare”...

Mai mult...

Lecția despre cub de Nichita Stănescu în germană

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

 

Die Lektion über den Würfel

 

Ein Stück Stein wird genommen,

er schnitzt mit einem Meißel aus Blut,

leuchtet mit Homers Auge,

es wird mit Strahlen geschabt

bis der Würfel perfekt herauskommt.

Danach küssen sie den Würfel unzählige Male

mit deinem Mund, mit dem Mund anderer

und besonders mit dem Mund der Infantin.

Danach wird ein Hammer genommen

und plötzlich bröckelt eine Ecke des Würfels.

Jeder, aber absolut jeder wird sagen:

- Was für ein perfekter Würfel das gewesen wäre

wenn da nicht eine kaputte Ecke gewesen wäre!

Mai mult...

Ceaiul de la ora cinci

Zi de zi îmi apar în cale

Oameni noi.

Îmi aduc aminte, oare,

De un dor,

Un paradox?

Întâlniri târzii, plimbare,

Lângă noi, prieteni dragi,

De-nvățat nenumărate.

Lângă Ana,

Talent ferm,

Nu e timpul să încheiem.

Ne vom revedea cu bine

La un ceai, o întâlnire,

O revistă sau o carte

Un gând bun de bucurie.

L-ai trimis la noi în taină 

Noi povești o să apară,

Tot cu tine asta-i drept. 

 

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍