Din același izvor

Eu întuneric mi-s, dar și lumină,
Îs rău strecurat în taină divină,
Împletitură sacră de iad și cu rai
Născut într-un suflet cu blând chip bălai.

În ochi îmi străluce putere dospită
Precum plămădeala de lut făurită,
Dar trupul mi-i firav și pământesc,
Otravă pierdută în corp omenesc.

Mi-s cer poleit cu stele și lună
Pe care, în noapte, sori se adună,
Mi-s apă ce picură în stropi cristalină
Si venele-mi umplu cu picuri de vină.

Mi-s înger și demon, aer și foc,
Lege, păcat, adunat la un loc.
Mi-s spirit și om crescut din pământ,
Eu mi-s blestem și ceresc jurământ.

Încă o poezie tristă, 

Altă poveste zisă.

Nimic nu s-a schimbat, și, 

Ma simt debusolat.

Îmi caut drogul în orice cacat,

Și fac orice ca să nu mă mai simt vinovat. 

Ma doare în piept si încep să disper, 

Și asa va fi viata mea cât timp trăiesc în infern.

Răcoarea primăverii

se lasă peste noi,

chiar la lăsarea serii,

când ne simțim mai moi.

Ne trec fiori plăpânzi,

din cauza brizei pare...

Seara cu ochii blânzi

pornește o-ntâmplare.

E zgomot cam puțin,

căci nu e lume multă.

Nu mi se pare-un chin

că nimeni nu m-ascultă.

Pe foaie-mi las cuvântul

uitându-mă în zori...

Ivesc apoi pământul

cum se cufundă-n nori.

E un complex peisaj,

pot zice-un cadru feeric...

Sau e doar un miraj

Văzut în întuneric.

Dragos Plesa - Fior

Plouă mizer, și picurii gem, e noapte,

Iar luna, curge albă, pe o rază de lapte,

Iar pasul meu, piciorul, agale îl saltă,

Și ochiul trist, sub pleoapă-mi tresaltă.

Copacii foșnesc, întrebători, înspre ceruri,

Şi așteaptă sfârșitul sub crâncene geruri,

Iar vântul cântă dintr-o frunză a pustiu,

Și toamna ostenită se așază în sicriu.

Apocaliptic dansează frunze pe alee,

Iar dansul nebun, e un dans de femeie,

Pământul duhnește a reavăn și moarte,

Iar pasul mi-e greu și casa-i departe.

Plouă mizer, pe stradă plâng felinare,

E întuneric în jur iar ochiul mă doare,

Și totul e trist: și eu, și frunza, și ploaia,

Nu mai știu unde sunt, și unde-i odaia.

A fost și târziu, și ploaie mizeră, și noapte,

Și-un pas rătăcit, și o casă departe, departe...

Cu fața îndreptată către cer,

Pornii la drum a mia oară,

Picioarele odihnă-mi cer,

Că mersu-mi este ca pe sfoară.

Mi-e pasu' atras de stâncă și nisip,

Dar trupul revoltat se abține,

Mă-ntorc în el și calm îi zic:

- Tu, taci... Și mergi cu mine.

Popasuri fac doar în abisuri,

Întunecimi cu pasu-mi luminez,

Şi tot ce mișcă prin desișuri,

În mersul meu îi angrenez.

Mi-e lesne să m-avânt oriunde,

Dar sufletului nu-i convine,

Și-i zic prin respirări profunde,

- Tu, taci... Și mergi cu mine.

Escaladez și piscuri mari de gheață,

Simt ochiul drept ca pe-un far de mare,

Doar gândul încă îmi mai este în viață,

Și mă îndrept spășit spre reîncarnare.

Aproape când sublimul să-l ating,

Aud un urlet lung venind din mine,

Și-mi spuse înainte să-l conving,

- Rămâi aici... Tu nu mai vii cu mine!

Doamne Bunul meu Părinte

Tare mult mă mai iubești

Văd aceasta c-a Ta milă

De la mine n-o oprești

Èști Preabun și mă rabzi veșnic

De ce, nu știu ca nu fac

Fapte bune, rugi cu lacrimi 

Cât ar fi bun să Te-mpac

Fac , când îmi aduc aminte 

Fac când am vreo supărare

Și mai fac de frică Doamne

Că mă tem de-a Ta certare

Mai fac chear și de rușine

Când  văd iat-a Ta iubire

Aș vrea și eu să pot zice

Că-Ți aduc vreo răsplătire

Mai fac, că mă simt datoare

După câte îmi mai dai

Mai fac când gândesc că iată

Și eu aș dori-al Tău rai

Mai fac c-ale mele lacrimi 

Nu pot ca să le opresc

Când văd mila-Ți infinită

Și-aș voi să-Ți mulțumesc

Mai fac dimineața seara 

Peste zi câteodată

Că Preabun mai ești cu mine

Cât milă-mi arăți Bun Tată

Mai fac că văd ale Tale daruri

Cum îmi tot trimiți mereu

Fac când mă mai simt mâhnită

Că Te-am neglijat, știu eu

Și-Ți voi zice-n veci de veacuri

Slavă slavă Domnul meu

Nu voiesc a da uitării

Mila ce-Ți reverși mereu

Poate ai simțit cândva acea ardere a ființei,

Atunci când iubirea și-a găsit casa

În adâncul ființei tale,

Ea ți-a întins mâna,

Iar tu ai strâns-o cu putere,

Ai lăsat puntea de aur să curgă,

De la bordeiul tău

Până la palatul unde-și are cuibul

Pasărea Iubirii

Și-atunci au venit

Păsările fermecate

De la Mănăstirea de Tămâie

Și-ai început să-ți cânți imnul tău,

Să te transformi,

Să luminezi, să emani fericire,

Să fii mai bun ca întotdeauna,

Da, iubirea te face mai bun

Și ai dărui tuturor celor din jur strălucire,

Îți dorești o lume cu zâmbetul pe buze,

Așa cum ți-e sufletul

Ce încălzește în jur

În timp ce focul dragostei

Și-a făcut în el casă.

Chiar și atunci când

Vântul cel năpraznic

Îți răpește Pasărea Iubirii

Ducând-o pe alte tărâmuri,

La Mănăstirea de Tămâie,

Că din nepricepere

Și slăbiciune lumească

A luat foc pielea cea de porc,

Dragostea nu piere,

Rămâne acolo în suflet,

Mereu înfloritoare

Și așteaptă până ce-o trece și ea

Munții cei fermecați

Până la capătul pămânului și-al cerului

Unde-și află locul

Mănăstirea de Tămâie,

Căci adevărata iubire se naște în inimă

Și dăinuiește și dincolo de mormânt.

(Până dincolo de mormânt, autor Ana-Cristina Popescu, IN MEMORIAM, Adrian Popescu)