Până dincolo de mormânt

Toți suntem la fel,

Suntem asemenea miilor de maci

Ce-mpodobesc câmpiile,

Suntem asemenea păsărilor

Ce dau glas văzduhului,

Suntem asemenea peștilor

Ce săgetează apele,

Suntem asemenea copacilor

Ce înfrumusețează fața pământului,

Suntem asemenea frunzelor

Ce izvorăsc din muguri

Primăvară de primăvară,

Iar toamna iau foc

Și îngrașă pământul.

Suntem Adami și Eve;

Nimic diferit la o primă privire,

Simetrie,

Aceleași urechi, ochi sau petale,

Suntem un tot

Asemenea firelor de păr

Ce împreună alcătuiesc

Frumusețea capilară,

Suntem un tot

Într-un nucleu al vieții,

Dar fiecare are rolul lui,

Așa cum ochiul adună lumina,

Iar nasul parfumurile,

Trăim, simțim, dar facem parte

Din același izvor.

Suntem la fel,

Toți izvorâm din aceeași rădăcină,

Urcăm munți,

Coborâm văi,

Unii suntem mai buni,

Alții mai răi,

Unii par mai bogați,

Alții mai săraci.

Deși avem aceeași identitate,

Cursul fiecăruia e diferit;

Totul depinde el însuși

Cum se educă.

Prin educație

Florile tale pot străluci

Într-un mod unic,

Apa ta e mai limpede,

Păsările tale

Pot cânta asemenea privighetorilor,

Educația e cea care face diferența,

Însă tu trebuie să știi ce-ți dorești,

Cântecul corbului sau al mierlei.

Punctul de pornire

E izvorul aceleiași stânci,

Dar drumurile sunt diferite,

Tulpinile mai netede

Sau mai ascuțite.

(Din volumul Regăsiri, Ana-Cristina Popescu)

Să te aștept îmi pare bucurie

Chiar dacă așteptarea pare nesfârșită,

Nici tu nici eu nu avem grabă mare,

Noi vrem doar veșnicia fericită!

Îmi este de ajuns ținându-te de mână,

Visez să îți sărut piciorul

Unde să fie mai multă bucurie,

Decât găsesc în vise și la tine...?

Pe zi ce trece mai mult te vreau și te iubesc

Cu siguranță e jocul ce vine din speranță,

Și pot să-ți scriu versete de amor,

Ce par să nu se mai termine.

Frumosul,fericirea,dragostea ești tu,

Poemele îți aparțin ,știu bine

Îmi tot sosec de undeva din Cer

Nu știu să-ți spun cine-i cel care le trimite

Îmi este de-ajuns gândind la tine,

Și toate se transformă în mister!

(9 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

De-aș avea o floare

Pentru fiecare

Gând de-al meu în care

Tu, fermecătoare,

Îmi apari în cale,

Ne-am putea plimba

În grădina mea

De flori colorate,

De lume uitate,

La infinitate...

De-aș avea un strop

Pentru fiecare

Gând de-al meu în care

Tu, fermecătoare

Îmi apari în cale,

S-ar ivi potop

Cu care să-ngrop

A ta supărare,

S-aduc alinare

Inimii de foc...

De-aș avea o clipă

În brațe să te strâng,

Pe-al tău piept să plâng

Și-adormind s-ascult

Glasu-ți alinând

Și ultimu-mi gând

De neîmplinire

N-ar mai trebui

Să trăiesc o zi

Pe acest pământ...

De-aș avea orice,

Te-aș avea pe tine...

Și mi-am dorit să fie adevărat 

Dar se pare că m-am înșelat, 

Îmi păreai perfect 

Sub orice tip de aspect.

Îmi vorbeai de oameni care mult grăiesc 

Dar nici tu nu pari mai înțelept, cum te slăvesc,

Construisem o clădire frumoasă 

Care s-a dărâmat la ultima pasă.

Crezi că e perfect

Iar totul se dărâmă încet ,

Ce a fost n-o să mai fie

Asta spun mereu și tot Îmi iau chirie.

Mai bine mai devreme decât prea târziu 

Tot ce e vechi se pierde-n pustiu,

Să iei o pauză de la tot ce te-a răzbit 

E-o alegere ce n-a ars și nu s-a risipit.

Iar cu încrederea muncim

Nu suntem făcuți toți s-o stăpânim ,

Crezi ca-i un basm?! Sunt doar povești 

Prințul pe cal alb are termeni regește.

Liniștea mea face zgomot

ca un sicriu coborât încet în piept,

ca o viață trăită pe dinăuntru

fără martori.

Tac nu pentru că n-aș avea ce spune,

ci pentru că unele adevăruri

se rup dacă le scoți la lumină.

Și nu mai am ce repara.

În mine se aud pași

ai celor care au plecat

fără să închidă ușa,

lăsând curentul să-mi înghețe sufletul.

Liniștea mea e oboseală pură,

e momentul în care nu mai ceri,

nu mai explici,

nu mai lupți pentru a fi înțeles.

Am plâns atât de mult în tăcere

încât lacrimile au învățat

să se transforme în forță,

iar durerea — în coloană vertebrală.

Liniștea mea țipă

pentru copilul din mine

care a învățat prea devreme

că iubirea nu rămâne mereu.

Face zgomot pentru că nu e vindecată,

ci doar vie,

pentru că respiră încă

printre ruinele a tot ce a sperat.

Și totuși…

în această liniște care urlă

se naște o femeie

care nu mai cere să fie salvată.

Liniștea mea face zgomot,

dar e sunetul supraviețuirii.

Și cine îl aude

știe:

nu s-a frânt.

S-a transformat.

În adâncimile nopții, iar strălucești,

Cu flacăra ce-n întuneric vorbește,

De vise în care destinul îl țese.

Pe firmamentul vieții, iar strălucești,

Ca un far singuratic ce șoapte despletite rețese,

În inimi ce din umbră curajul îl îmbrățișează.

În ochiul furtunii, iar strălucești,

Stâlp de foc ce-n haos calmul sădește,

Pe mări turbate, cu speranță, calea luminează.

În sălbăticie, neîmblânzit, iar strălucești,

Spirit liber ce prin păduri nevăzute pășește,

Și în suflete sălbatice, libertatea o sculptează.

Pe a vieții scenă, iar strălucești,

Actor suveran într-un act ce nu îmbătrânește,

Și în aplauzele timpului, ecoul tău răsună.

În templele uitării, iar strălucești,

Lumânare veche ce-n ruine se aprinde și veghează,

Păstrând amintiri în ziduri ce nu se prăbușesc.

Sub apele adânci, iar strălucești,

Perla ce în scoica destinului strălucește și învață,

Secrete ce la suprafață greu se ridică.

Pe cărările pierdute, iar strălucești,

Făclie ce în noapte călăuză devine și conduce,

Pierduților le arăți drumul spre casă.

În cântecul păsărilor, iar strălucești,

Note pure ce în zborul lor dansează și vorbesc,

Melodii ce inima-n zbor le poartă.

În răsăritul zilei, iar strălucești,

Soarele ce zâmbetului iubirii îi oferă naștere,

Și în roua dimineții, speranța o picură.

Pe muntele înțelepciunii, iar strălucești,

Vârf nepătruns ce înțeleptul îl căuta și meditează,

Și în tăcerea lui, gândurile se înalță.

În inima furtunilor, iar strălucești,

Nucleu de pace în tumultul ce totul îl clatina,

Și în echilibru, liniștea o sădești.

Pe puntea suspinelor, iar strălucești,

Arc ce sentimentele le leagă și nu le lasă să cadă,

În abisul uitării, ele nu se pierd.

În noaptea polară, iar strălucești,

Aurora boreală ce viselor culoare le dăruiește,

Și în întuneric, calea o iluminează.

Printre ruinele speranței, iar strălucești,

Stindard ce-n vântul schimbării îndrăznește și rezistă,

Și din cenușa timpului, înălțându-se.

În grădinile suspinului, iar strălucești,

Floare ce în petalele sale misterul ascunde și dezvăluie,

Și în parfumul său, povestea o narează.

Pe ale iubirii căi, iar strălucești,

Lanternă ce în noaptea îndoielilor drumul îl arată,

Și în pașii îndrăgostiților, lumina o împarte.

În sălile cunoașterii, iar strălucești,

Carte  deschisă ce în pagini vechi înțelepciunea o păstrează,

Și în mințile deschise, focul curiozității arde.

Pe aripi de vise, iar strălucești,

Zbor ce dincolo de nori aspirația o înalță,

Și în inima cerului, posibilitățile le dezleagă.

În adâncul minții, iar strălucești,

Gând ce în labirintul ideilor lumina o poartă,

Și în întrebări, răspunsuri noi descoperă.

Pe șevaletul artei, iar strălucești,

Pictură ce-n culori vii esența o captează,

Și în priviri admirative, emoția o transmite.

În altarul sacrificiului, iar strălucești,

Erou ce pentru alții flacăra vieții o dăruiește,

Și în memoria veșnică, numele îi supraviețuiește.

Pe palatul victoriei, iar strălucești,

Steag ce în vârf triumful o anunță și o sărbătorește,

Și în istorie, momentul o consfințește.

În infinitul cosmosului, iar strălucești,

Stea ce în vastitatea spațiului drumul îl hărăzește,

Și în întunericul etern, luceafărul rămâne.

Ce tristă-i ziua care vine 

De lacrimi zilele sunt pline

Urma lor se așterne în barbă 

Un gând rebel  vrea s-o șteargă.

De atâta dor și de pustiu

Vorbesc în gând ,așa mai știu

Vă che pe rând,vă strg pe nume

Sperând să vă adun din lume.

Sunteți duși doar de nevoi

Ca-n vremuri grele ce război

Rămase-s casele pustii

Bătrânii sunt ai nimănui.

Rămas-am singură și tristă 

Odihnă am pe un colț de prispă

Tăcută și îndurerată

Cu ochii țintă către poartă...

Poate azi sau poate, mâine 

Voi auzi lătrat de câine

Și dragii mei să intre în casă

Să-i văd pe toți cum stau la masă.