Până dincolo de mormânt

Plecati pe rand, iubitii mei

Lasandu-ma in urma,

Colind incet pe lungile alei

Si viata mi se curma.

Cand cred ca am gasit marea speranta,

Ce ma va inapoia iubirii, 

Acelasi mincinos imi intra-n viata

Si ma reda, fortat, nefericirii.

Iubirea nu mi-e scrisa in destin

Caci, ridicandu-ma, am cazut din nou

Gustand mereu din cupa cu pelin,

Visand, ca-n basme, la mine sa apara un erou.

Prin amestec de cuvinte, simt cum mă pictezi în rouă,

Încercând să pui pe pânză, ochii, care azi te plouă...

Cu mișcările-ți flămânde, mânuiești de zor visarea,

Însă tremuru-ti trădează, suflet tulburat cum marea...

Eu incerc să te ating, cu o frunză mai rebelă...

Tu tresari 'roșind obrazul, cu penița ta fidelă...

Îți simt șoapta cum coboară, mângâindu-ma cu drag,

Despletindu-mi creanga mută, atingând tulpini de brad...

Și sfios schițezi un zâmbet, peste flori de crizanteme,

Aruncând printre petale, coloritul din poeme...

Culegând culori din soare, sufle-n glumă câte-o rază,

Care jucăuș apare și pe fruntea mea dansează...

Prin oglinzile din ape, îmi pui chipul de regină,

Care reflectează codrii, ce cu nouri se îngâna...

Și chemi vântul printre plete, c-o atingere de mână,

Încruntand sprâncene negre, peste văi mă curgi furtună...

Însă știu că mă iubești și în noaptea dezgolita,

Când suav veșmântu-mi cade, peste glia-mbatranita,

Prin amestecul de simțuri, scoți o pânză brumărie,

Începând tabloul iarăși, mă săruți cu nostalgie... 

E rece, tot mai rece inima caldă

Vântul usucă pe buze  cuvintele

Gândul încet se veștejește nerostit

Foșnește sufletul plutind ruginiu

Șoptește liniștea primind ecouri pustii

Norii de dor acoperă zâmbetul

E întuneric de speranță rănită și plouă

Plouă rece cu tăcere înecând lumina

Spre nicăieri umblă pașii desculți

Pictează umbre reci pe cărări uitate

Bruma crește alburie sclipid orbitor

Și-atunci pierdut nu se mai vede mâine

Privirea arde stămutată în visare

Caută stelele aprinse în trecut

Vara plecată e spre soare călătoare

E toamnă rece de mă scutură plângând

arunca ma intr-o iubire tacuta, nebuna

ascunde ma prin rafturi, leaga ma de steaguri

caci doar vreau sa traiesc

legat de un apus de soare

si o pisica, un caine, o mare

valurile tulburi, vesnicile vorbe

vreau apa, aer, zapada, soare

vreau sa fiu un fulg, o frunza, un descantec

sa te scap de amaraciune

in parul tau eu sa traiesc

un fir de par purtat de vant

mai ales cand incetinesti

curaj! doar vorbe

curaj!

Voi iubi, cândva, din nou,

Va semăna cu tine, poate,

Glasul tău, subtil ecou,

Te regăsesc în tot și-n toate.

Mi-ai fost dor atâtea nopți,

Mi-ai fost dor atâtea veri,

Te-am pierdut în alte vieți

Când priveam spre nicăieri.

Voi iubi, cândva, din nou,

Sub stele mii și paznici aștri,

Mereu în umbră, un ecou,

Dragostea mea, cu ochi albaștri.

Mă duce gândul fără să-mi spună,

departe în copilăria mea din sat,

Și mă oprește lângă o poartă

zicându-mi, deschide ești așteptat.

Fac doi pași rapid pân' lângă gard

și privesc în curtea părăsită,

Totu-i pustiu nu simt nicio mișcare

și casa pare a fi nelocuită.

Doar câinele mă latră dintr-o cușcă

și furios se uită către mine,

Parcă ar vrea ham, ham să spună,

nu te cunosc, pleacă străine.

Nu mai strig, privesc pe drum,

dar și pe-aici nimeni nu trece,

Treabă îmi fac scot o găleată

și sorb paharul plin cu apă rece.

Bag mâna în buzunarul hainei

și-ntrebător iau telefonul,

Îl sun pe tata și-i zic că am venit,

îmi zice da și-oprește tonul.

Trece un timp până deschide ușa

în mână cu un baston cu tijă,

Ochii îi plâng când chipu-mi vede

și-i șterge-ncet cu mare grijă.

Trage ușor zăvorul porții și vorbă

aspră aruncă înspre câine,

 Ne-mbrățișăm și îmi șoptește....

să știi că te-așteptam pe mâine.

Ne așezăm pe banca de la drum,

ca să-și îndrepte spatele,

Și trist îmi spune de dureri și,

c-a-ncercat..toate tratamentele.

Este seară și se lasă cu răcoare,

așa că amândoi intrăm în casă,

Stăm de vorbă și ne povestim,

dar tristețea greu ne-apasă.

Deodată, mă trezesc și gândul

mi-l întreb nedumerit,

De ce m-a dus fără de știre la

locul unde am copilărit.

Profund în judecată mi-a explicat,

că n-am mai fost demult prin sat,

Să-l văd pe tata ce-i bolnav și

să vorbesc cu mama ce-a plecat.

Deabia acum eu rușinat am înțeles,

că gândul doar a vrut să-mi spună,

Să merg la tata cât mai des, până ce

soarele și pentru el, nu urcă..să apună.

Toți suntem la fel,

Suntem asemenea miilor de maci

Ce-mpodobesc câmpiile,

Suntem asemenea păsărilor

Ce dau glas văzduhului,

Suntem asemenea peștilor

Ce săgetează apele,

Suntem asemenea copacilor

Ce înfrumusețează fața pământului,

Suntem asemenea frunzelor

Ce izvorăsc din muguri

Primăvară de primăvară,

Iar toamna iau foc

Și îngrașă pământul.

Suntem Adami și Eve;

Nimic diferit la o primă privire,

Simetrie,

Aceleași urechi, ochi sau petale,

Suntem un tot

Asemenea firelor de păr

Ce împreună alcătuiesc

Frumusețea capilară,

Suntem un tot

Într-un nucleu al vieții,

Dar fiecare are rolul lui,

Așa cum ochiul adună lumina,

Iar nasul parfumurile,

Trăim, simțim, dar facem parte

Din același izvor.

Suntem la fel,

Toți izvorâm din aceeași rădăcină,

Urcăm munți,

Coborâm văi,

Unii suntem mai buni,

Alții mai răi,

Unii par mai bogați,

Alții mai săraci.

Deși avem aceeași identitate,

Cursul fiecăruia e diferit;

Totul depinde el însuși

Cum se educă.

Prin educație

Florile tale pot străluci

Într-un mod unic,

Apa ta e mai limpede,

Păsările tale

Pot cânta asemenea privighetorilor,

Educația e cea care face diferența,

Însă tu trebuie să știi ce-ți dorești,

Cântecul corbului sau al mierlei.

Punctul de pornire

E izvorul aceleiași stânci,

Dar drumurile sunt diferite,

Tulpinile mai netede

Sau mai ascuțite.

(Din volumul Regăsiri, Ana-Cristina Popescu)