Zbor

Sunt obosit, iubito și lumea-i mult prea grea,

Mă poartă printre umbre, mă strânge înspre ea.

Dar te găsesc prin vise, pășind lasciv prin gând.

Și timpul se-oprește. Nu mă mai simt înfrânt.

Si vreau doar să mă cufund în simțurile tale,

Să uit de ploi, de vânturi, să umplu clipe goale,

Să dorm pe-al tău suflet, s-aud cum mă alinți,

Să-mi fii a mea chemare si sufletu-mi să-l simți.

Vreau ca iubirea ta să îmi ghideze visul,

Să-mi stingă tăcerile, să-mi aline-abisul.

Să-mi fii adăpostul în care să m-afund,

Când de lumea rece vreau sa mă ascund.

Nu vreau altceva, decât pe noi doi,

Să-mi fii odihnă lină peste vânt si ploi.

Căci brațele tale sunt a mea chemare

Când inima-mi caută un colț de uitare.

Și-aș muri, și-aș renaște

Necontenit - doar să găsesc

Nebănuite căi ascunse,

Să reînvăț să te iubesc.

Și-aș muri cu înserarea,

Cu răsăritul aș renaște,

Mi-aș regăsi morbid suflarea,

Doar pentru a te re-cunoaște.

Când vântul vieții suflă rece,

Și umbre lungi se-aștern pe drum,

Eu sunt aici. Nimic nu trece

Fără să-ți simt al tau parfum.

Când cerul plânge peste tine,

Și nopțile te dor prea mult,

Îți voi fi scut. Îți voi fi mâine.

Îți voi fi timpul ce-a trecut.

Căci dragostea nu se destramă

Sub greutăți sau dor nespus,

Ea crește-n noi - lumină calmă

Ce ne conduce spre apus.

Așa că, ține-mi mâna strânsă!

Orice-ar veni peste noi doi-

Iubește-mă! Să nu uiți însă

Că lumea noastră suntem chiar noi.

În raza unor stele ce încă nu au nume,

Pe-un cer ce nu-i al nostru, întunecat, dar clar,

Înfirip șovăind mici jumătăți de lume,

Visând la trupul tău — un solitar altar.

Căci ochii tăi sunt fluturi încununați de rouă,

Plutind suav prin văi învăluite-n zori;

Iar mâinile-ți sunt punți către o lume nouă,

Ce mă ating pe mine — un cerșetor de nori.

Dar nici o șoaptă însă nu ține al tău loc,

Și inima-i hârtie, pe-a locuri sfâșiată.

Eu scriu pe ea sălbatic, cu un condei de foc,

Cu litere de sânge, neistovit — și iată:

Ne-ntrepătrundem tantric ca două răni adânci,

Și-n taină-n suflet simt cum tremură pământul,

Cum țesem rădăcini ce cresc de pe sub stânci,

Iscând în noi povestea, șoptind suav cuvântul.

Și știu că am găsit ceea ce eu n-am fost:

Cândva ecou haotic — acum hrisov de pace.

Să fim o rugăciune ce-o recit pe de rost,

În care să mă sting… și-n care iubirea-mi zace.

Sub o luna palidă ce-n taină ne veghează,

Degetele mele te caută si mintea te visează.

Pe pielea ta caldă, printre multe șoapte,

Vreau atingeri fierbinți și dorințe-n noapte.

Îți simt si-acum parfumul pe perna pustie,

Buzele încă-mi ard de a ta nebunie.

Închide ochii și dă-mi drumul în gând,

Să te iubesc încet, cu foc. Fremătând.

Și când somnul te fură, adu-ți aminte,

Că-n vise te-aștept de acum înainte.

Noapte bună, iubito și nu uita:

Sub stele plăpânde, inima mea e a ta!

În mine stau doi lupi ce se sfâșie-n tăcere,

Unul e foc nestins, iar celălalt – durere.

Mi-ai pus, Părinte, colb și flacără în piept,

Dar când am ars prea tare – tăcut rămaşi. Și drept.

Mi-ai dat un chip din cer și-o umbră din abis,

O minte ce se-ntreabă și-un suflet compromis.

Mi-ai spus: „Tu ești stăpân”, dar m-ai legat cu sfori,

Apoi m-ai lăsat slugă să trudesc pân’ la zori.

Când Te-am strigat în noapte, cu sângele pe gură,

Tu ai dormit tăcut sub aura cea pură.

Eu m-am zbătut în carne, în gânduri și în lut,

Și-am devenit o umbră, iar Tu… un Absolut.

Respir iubirea Ta cu două largi tăișuri,

Mi-ai pus să-mpart lumină doar printre hățișuri,

Și-am învățat să mor cu fiecare clipă,

Întru eterna-Ți slavă, zburând făr-o aripă.

Mi-ai dat o lege-n piatră, dar m-ai făcut din lut.

Ai vrut să fiu etern, dar m-ai lăsat pierdut.

M-ai pus să-Ți țin porunca cu inima flămândă,

Smulgând apoi din suflet bucata-mi cea mai blândă.

Tu n-ai știut ce-nseamnă să porți un trup bolnav,

Să simți cum carnea moare, să îți lași visul sclav.

Tu știi ce-nseamnă bocet când totul se destramă?

Când rugăciunea moare și cerul nu te cheamă?

Mă-nfrunt cu Tine zilnic, ca Iacov în pustiu,

Dar nu-Ți mai vreau iertarea, ci doar să știi ce știu:

Că nu mai cred în Tine când respir suferință,

Că nu-mi mai ești lumină într-u a mea căință.

Dacă-ai fi drept cu mine, Te-ai coborî în lut,

Să guști amarul zilei și urletul tăcut.

Să zbieri, să arzi, să suferi – perpetuu! din nimic!

Să simți dumnezeirea ce piere pic cu pic!

Vreau să Te-așez la masă, să-mparți cu mine-o pită,

Să bem același vin, să-mi simți a mea ispită.

Să-Ți spun ce simt de-o viață și ce-ai uitat, se pare:

Că Dumnezeu de om mare nevoie are.

Și-n timp ce Te îndop din blidul cu păcat

Ce mi l-ai pus în traistă, odată ce-am plecat,

Îți spun că, fără mine, nu poți fi îndurare,

Că-i gol altarul Tău fără a mea iertare.

Că-n mine se frământă și iadul, și lumina,

Și Tu, din trupul meu, Îți crești mereu tulpina.

N-ai chip fără privirea ce-n lutul meu tresare,

Și n-ai cuvânt de-alin cu-un suflet ce nu doare.

Îți mulțumesc c-ai scris pe fruntea mea: „Destin”,

Și mi-ai furat din față pocalul cel „prea plin”.

C-ai dat la zar ființa, c-ai tras la sorți ce sunt,

Și-apoi mi-ai spus s-aleg, să fac un legământ.

Ce plan divin mă-nvață s-aștept cu umilință,

Când Tu ai dat tăcerea drept formă de credință?

Când omul moare-n chinuri și cerul tace lin,

Iar Tu Te-ascunzi în Psalmi, într-un etern declin?

Așa că poți rămâne-acolo, pe tronul Tău tăcut.

Eu Ți-aș ierta, în lipsă, tot ce nu ai făcut.

Și-n schimbul rugii mele ce-n suflet încă-mi zace,

Îți cer, cu-adânc respect, să fiu lăsat în pace.

Puterea Cărții

Citește azi, căci vei zbura

Pe-aripi de vis, în lumea ta.

O carte-i cheia spre mister,

Te duce sus, dincolo-n cer.

Cu fiecare rând citit,

Un drum nou ți s-a deschis grăbit,

Ești călător prin univers,

În pagini scrise-n tainic vers.

Întâlnești zâne, împărați,

Eroi puternici, înțelepți, curați.

Din vremuri vechi până departe,

Te poartă cartea mai departe.

Ea te învață să visezi,

Să lupți, să crezi, să nu cedezi.

Cuvântul scris e dar divin,

Izvor de har, al tău destin.

Așa că-n fiecare zi,

O carte-n suflet îți va fi,

Prieten bun și sfetnic drag,

Când pașii-n lume ți se-nșir pe prag.

Măcelară de sentimente ești - nemiloasă tai cu cuțitul.

Îmi inunzi toată dragostea în ape tulburate care-s controlate de caracterul tău parșiv.

Îmi incendiezi toate emoțiile în flăcări acidate care-s bulversate de cuvintele tale false.

Violentă cu stările mele ești - cu al tău râs malefic dai cu bâta în ele. 

Mă bârfești pe la spate - oamenii se lasă pradă manipulărilor tale.

Târfă cu diplomă ai devenit - te culcai cu cine apucai, parcă timidă erai.

Profitoare însetată ai devenit - averea ți-au luat mințile, parcă chipzuită erai.

Cu scandal îți faci apariția când prezența mea îți încruntă dispoziția - din priviri mai omorî.

Mă bagi în probleme pe care le simt până în vene - ura din tine nu se poate abține.

Îmi bagi în gât oameni cu care să mă înfrunt - până mă obosești nu te oprești.

Îmi dovedești că o scorpie n-are valoare în fața unui om demn de respect.

Adeverești că o prefăcută nici dacă ar cere milă în genunchi nu mai poate fi crezută - te cunosc.

Te rog de azi
Sa nu iti mai fie frica
Cum altii te privesc,te cintaresc
Cum altii te descriu fara cuvinte
Sau te picteaza fara interes

Te rog de azi
Nu iti mai cere scuze,
Ca bate vintul,frunza a cazut
Si nu umbla mai tot timpil desculta
Dupa aplauzele care sau oprit.

Amintirile sunt vii,

Se-nalță-n nopțile târzii,

Și-n taină sufletul îmi plâng,

Când dorul vechi începe să-l frâng.

Sunt clipe ce nu pier nicicând,

Rămân în aer, tremurând,

Și chiar de timpul ne desparte,

Le simt aproape, ca o carte.

În șoapte blânde mă-nvelesc,

Cu chipuri dragi ce le iubesc,

Și-n liniștea ce mă cuprinde,

Un strop de pace iar mă prinde.

Amintirile sunt vii mereu,

În ele e ceva divin,

Un fir ce leagă, dulce, greu,

Ce-a fost cândva și ce-i destin.

Imaterial, firesc – când ai avut curaj

și eu, când dojenind celest,

deloc, o simplă întâmplare,

n-am fost, prin gestul – imprudent.

Când ți-am răspuns, neacademic - poate,

când încă tu – răstălmăceai idei,

n-am obiectat, disciplinat, cum poate,

fiind femeie – între femei…