Poezia care ne-a păstrat

E seară iar...

Privesc luna cum mușcă cerul

Se vrea plină, împlinită...

Încerc...

Din răsputeri să nu mă muște dorul

Să am o noapte liniștită...

Simt...

Cum razele ei imi pălesc în privire

Nu pot să uit si îmi pare rău, 

Dar pot să iert și îmi pare bine

Și mă port mândră de sufletul meu. 

Că te păstrează chiar și azi

Ca un parfum ce reînvie amintirea,

Îți simt privirea cum mai trăiește-n mine

Chiar de lipsești și clipele-s străine...

Și mă gândesc...

Încă o iarnă-mi trece, scăldată-n suferinți

În care-am strâns la piept, eterne rugăminți 

Să vii o clipă să stingi focul ce mă arde

Cu-n vin din crama ta și-o ultimă îmbrățișare...

Nu știu încă cine sunt,

Dar stiu cine nu mai sunt...

Nu am rămas fără sentimente

Dar am învățat să le ascund.

Ạm incă ochii plini de amintiri

Ce uneori nasc lacrimi in priviri

Si, chiar nu mai contează

Că m-ai străbat pe față..

Am lacrimi să-mi ajungă

Încă o viata și-o secundă

Plâng ca o siguranță,

Că mai există o speranță!

Pentru acea îmbrățişare

Ce-o căutam cu disperare,

Dar azi plec si te las cu luna

Deși îmi ești in gând întruna.

Cândva o împărțeam cu tine

Nu ar fi trebuit să se termine.. 

Dar prăpastia dintre noi

A căpătat amploare

Și doare să văd din partea ta

Atât de multă nepăsare.

Putea fi o poveste

Cum nu a fost vreodată

Dar de unde as fi putut sti

Că ai o inima pietrificata.

A înflorit iubirea in mine

Sub ploaia îmbrățişărilor tale,

De aceea povestea cu tine

Îmbrățişați am vrut să se termine

Să-mi rămână in inimă seninul,

Pe buze vinul.. 

Sufletul meu,

Să nu-ţi cunoască veninul..

#unpahardepoezie 

Nu-ți mai caut amprenta pe gâtul de sticlă,

Nici truda, nici murele, nici praful pe drum,

Am învățat că licoarea e liberă-n cupă

Și n-are stăpân, e doar gust și e fum.

Ai fost un profesor de taine amare,

Mi-ai arătat cerul ascuns într-un bob,

Dar ucenicia s-a stins la apusuri...

Azi beau ca o regină, nu scriu ca un rob.

E curat și-acest vin, fără al tău nume,

Ce nu cere scuze, nici note de trei,

E darul pe care mi-l fac eu, din lume,

Când tu nu mai ești printre zeii mei.

Rămâi în urmă, un ecou ce se stinge,

Un postgust amar de care nu-mi mai e dor,

Rămân cu acest vin de veghe pe buze,

Iertându-te-n taină că-ți sunt... trecător.

....................................................

Rămâi o vitrină cu sticle închise,

O amintire ce-și pierde din jar,

Iar eu plec spre zări de lumină promise,

Să sorb fericirea din propriul pahar.

Din dorința de a mai te simți puțin

Imi torn cu sufletul tremurând un pahar de vin

Îl cuprind cum tu m-ai învățat 

Vreau sa îl gust... dar mirosul ii e atât de fad.

Inchid ochii și ma cuprinde o stare de fericire

Mi-amintesc când turnam în pahar a ta poezie

Și retrăiesc orice moment cu suferință 

Doar să îmi mai fii măcar o clipă.

Si-aș retrăi fără sa clipesc fiecare lacrimă 

Doar să mai râd cu tine măcar o dată

Si-aș retrăi fiecare noapte nedormită

Doar să mai fiu o ultimă dată de tine îmbrățișată.

Am ochii triști, culoarea feței mi s-a pierdut

Sunt palidă, uitată, pierdută în trecut

Pierdută in timp și nu mai arăt ca mine

Atât de goală si totuși plină.. de-a ta amintire.

Când seara stai cu gândurile tale

Nu-ți pare rău să știi 

Ca mi-ai stins zâmbetul 

Fără vreo remușcare???

Nu te mișcă să stii

Ca mi-ai călcat sufletul in picioare

Nu te gândești ca viața ar putea

Cândva să-ți dea o astfel de-ncercare?

Ti-am spus de la-nceput

Că știu unde mi-e locul

Ti-am fost un suflet blând 

De ce-am avut nenorocul?...

Atunci când te-ai vrut plecat

Să pleci... fără un vin îmbrățișați...

Spală ploaie tot ce mă mai doare

Spală-mi rănile nevindecate

Și cheamă să-ți fie ajutoare

Furtuna, vântul și nopțile întunecate!

Prindeți-mă în a voastră vâltoare

Tot ce doare să uite al meu nume

Faceți cu mine calamitate naturală 

Să scap de neputința ce zace în mine.

Spală ploaie de primăvară timpurie

Amintirea ce mi-a rămas doar mie

Șterge urma celui ce mi-a zâmbit 

Și-n final a uitat .... că exist!...

1.Eu nu strivesc

Corola de spini a lumii

Nici condamn petala ei de mizer

Ce joacă pe ochii și buze

Albul unui caracter

2.La cruce se află rămășițele

Unui om ce a călcat

Afară din paradisul său

A pășit ca să extindă ca un râu

O iubire fără frâu...

Neîntrecută splendoare în ochii noștri să ajungă

Pribegise pe o cale umilitoare, lungă

3.Nu lăsa paradisul artificial

Să te amăgească cu umbra perfecțiunii din Eden

Căci edenul clădit de oamenii

E înălțat pe inimi frânte

Distruge viața din sufletul tău

Căci tehnologia îl înlocuiește pe Dumnezeu

4.O voce blândă-ți spune ție

Pe un ton melodios

''Erai o floare ce nu-nflorise

Te-am cules din câmpie...

Sub ocrotirea-mi vei ajunge

Să te îmbraci cu dragostea dintâi

Mai albă ca neaua

Mai proaspătă ca roua

Scumpă ca parfumul rafinat

Mai vie ca licărirea unui nestemat

Într-o încăpere obscură''.

5.Dar Cerul cere jertfe

Nu sânge de animal

Ci inima s-o aprinzi pe rugul lui Dumnezeu

Ca să poți zbura spre cer

Cu aripi născute din Iubire

6.Rupe ce te ține legată de pământ

Lasă, lasă cojile să cadă

Ce îți țîn aripile o epavă

Crezând în ele le vei vindeca

Lumea va privi, se va mira

Că deveniseși o lumin' în noapte

Ei rămaseră cu aripile moarte.

7.Chiar dacă aripile tale

vor fi arse în cuptor

Și tot Penajul tău ce atrăgea priviri

Se va desprinde în flăcări

Așa de asurzitor va înflori cerul

Parcă ai fi deja la nunta mult visată

8.Munții se vor clătina

Clădirile se vor prăbuși

Chiar când pământul se va întuneca

Dumnezeu nu te va părăsi !

Adesea stam si ne gandim

Viata de unde o primim

Stam ne gandim si cugetam

Ce este viata -o meritam

Cu drag si dragoste -o primim

Chiar daca -n viata mai gresim

Viata in sine nu-i un gresi 

Eu -n dar divin carel primesti

Un dar divin ce-i floare in zare

Ca toti avem o ursitoare

Un astru ca sa-ti daruiasca

E steaua noastra norocoasa

Si vezi minununi inaltatoare

Ai orizontul la piciore

Le vezi si crezi ca e un vis

Este al doilea paradis

Cerul cu tot ce are en el

Ni la pus sa-l cercetam

Si tot intregul universu

E dat de creatorul nostu

De-ar fi s-aleg de-acuma, în viața următoare
M-aș reîncarna-ntr-un zâmbet, să pot ceva să schimb
În sufletele-n care eclipsele de soare
Răpesc în întuneric al fericirii nimb.

M-aș reîncarna-ntr-un zâmbet și-aș sta în avangardă,
Când gândurilor negre le-aș declara război,
Și corp la corp m-aș bate cu-a deznădejdii hoardă,
Să mă întorc din luptă cu nimbul înapoi.

Când mediocritatea din spate vă împinge
Să persiflați valoarea, s-o înfierați subtil,
Când nimeni nu mai crede că binele învinge,
M-aș reîncarna-ntr-un zâmbet, pe-o față de copil.

Atunci, tot ce e artă ar evada-n lumină
Și norii grei ai urii s-ar pierde-n depărtări
E vremea când iubirea balanța o înclină,
Când munți de răutate se prăbușesc în mări.

M-aș reîncarna-ntr-un zâmbet, dar să mă poarte cine,
Când fratricide pacte se fac și se desfac?
În lumea-n care ura prosperă cel mai bine,
M-aș reîncarna-ntr-un zâmbet, ca armă de atac.

Cum aș putea să trec peste tot, când tu mi-ai spus că nu trecem real niciodată peste? Cum să șterg din mine senzația de tine? Că mă doare așa tare că nici nu mai simt, dar simt tot ca niciodată

Cum aș putea să uit că ești ca un vis frumos pe care îl puteam trăi, nu doar visa? dar m-am grăbit prea tare să deschid ochii și te-ai evaporat, ai dispărut odată cu noaptea

Cum aș putea să uit toate nopțile în care voiam să dorm și tu voiai să îți ofer mângâiere și îmi spuneai că somnul nu e necesar pentru noi, ci doar emoția noastră? Că putem să ne simțim cum vrem, să ne relaxăm, să stăm în copac, să fugim..

Cum aș putea să mai merg pe strada pe care ai pășit tu, să mă uit la cerul la care te-ai uitat tu, să respir același aer, știind că nu o vom mai putea face din nou împreună prea curând?

Cum aș putea să trăiesc fără ca tu să fii în mintea mea, în inima mea, în visele mele, în momentele mele de beție și de trezie? Dar cum aș putea să te mai am în toate astea dacă tu nu mai vrei acolo?

Cum aș putea să mai mănânc vreodată ceva dulce și bun fără să-mi zboare instant gândul la tine?

Cum aș putea să nu te caut pe toate coridoarele, în toate încăperile, pe toate străzile, în toate chipurile, știind că te-aș fi găsit mereu?

Cum aș putea să mai gândesc limpede când toată concentrarea mea e la cum să-ți atrag din nou atenția?

Cum aș putea să-mi mai port măștile când tu m-ai dezbrăcat de toate și m-ai văzut cu adevărurile mele, cu relele mele, vulnerabilă, fără gardă?

Cum aș putea să mai vreau ceva când tot ce am visat vreodată să am mi-a scăpat printre degete?

Cum aș putea să nu te vreau, totuși? Când tu ești tot ce eu n-am putut să fiu?

Cum aș putea să trăiesc în neștiință, în nesiguranță și în deznădejde, când tu mi-ai arătat că trebuie să am speranță?

Cum aș putea să te privesc fără să simt? să simt acea singură îmbrățișare care ne-a semnat sfârșitul?

Cum aș putea să te învinovățesc că ai plecat, deși ți-am spus că o vei face?

Cum aș fi putut să te împiedic?

Cum aș fi putut să schimb ceva?

Cum aș putea să regret că ne-am întâlnit? sau să consider că a fost doar o întâmplare fără însemnătate, când e clar că faci parte din destinul meu?

Cum aș putea să nu mă mai gândesc la tine când plouă? sau când e însorit? sau când sunt afară? sau când sunt în pat, singură și neliniștită, pierzând timpul?

Cum aș putea să caut ceva fără să mă aștept să te găsesc și pe tine?

Cum aș putea să te mai cred când ai plecat cu tot cu încrederea mea? Cum aș fi putut să am încredere când știam că o să pleci?

Cum aș putea să mai am iubire când tu o ai pe toată și nici măcar nu știi?

Cum aș putea să te iubesc fără să doară?

Cum aș putea să te urăsc?

Cum ai fi putut să mă iubești?

Cum ar fi putut să nu fie?

Mă uit la luna dintre nori și stele

Și văd cât de frumos zâmbește,

E astrul ce-și aduce bine-aminte

De-a noastră fără de sfârșit poveste.

Cândva ne-a fost martor ceresc

La întâlniri sub raza-i de lumină,

La ale noastre calde-mbrățișări

Și șoapte dulci rostite în surdină.

Eram doi tineri plini de speranțe

Gata să cucerească lumea întreagă,

Fără a ști ce ne așteaptă-n viață

Cutezători că dragostea ne leagă.

Atunci ca și acum la noi privea

De după norul ce sus o însoțea,

Lumină trimițându-ne în noapte

Până ce zorii dimineții ne prindea.

Și azi un pic, mâine puțin mai mult

Iubirea ne-a cuprins cu mreaja ei,

Și inima-mi bătea precum a ei dicta

Iar noi pluteam pe-aleea de sub tei.

Acum călcăm mai rar pe-acea cărare

Că multă buruiană pe ea este crescută,

Vorbim, zâmbim și chiar ne amuzăm

Cum luna nopții de după nor...salută!

искал тебя долго, но дольше не мог, 
После целого мира, не чувствуя ног.
Ты обещала ждать у порога миров, 
Я щёл мимо них, не замечая углов.

Алый закат заберешь от меня силой, 
Останусь во тьме, тишиною могильной.
Я там был, и вот я там сегодня вновь.
Я ненавижу тебя, ненавижу любовь.