Vin
Încă o noapte albă cu clipe coapte-n jar,
Cu trupu-mi un Hristov de doruri răvășite.
Din spuză-un murg să slobod – să fiu al lui birjar
Și să mă-ndrept spre tine pe căi nebănuite.
Într-un galop nebun prin colbul de pe drum,
Las vântul să-mi usuce o lacrimă din barbă,
Căci calul îmi cunoaște tot dorul meu nebun
Când biciul îl plesnește din a mea furie oarbă.
Și drumul iute curge sub trapul lui de foc,
Și nările îi ard și coapsele-i sunt sânge,
Și eu lovesc cu sete și simt cum mă sufoc,
Mă-năbușe năduful și inima mă strânge.
Simt cum a mea tânjire e-un știft sub a mea coastă,
Ce taie-n carne vie cu fiece suflare,
Ce nu-mi dă timp să cuget. Îmi este doar năpastă
În toată această lume umplută de uitare.
Am să te am sub stele, sub plăpumi, sub dorinți,
Am să îți gust sărutul. Am să te las să simți
Cum strâng a-tale pulpe în mâna obosită,
Cum îți respir plăcerea atât de mult dorită.
Voi fi un animal legat de trupul tău,
Închis în cușca asta de sentiment și vânt,
Voi rupe-ntr-a ta carne fără păreri de rău,
Voi soarbe-iubirea ta urzind un legământ.
Și vin! Și ca să vin, lui Dumnezeu să-i spui
Să nu îmi stea în cale! Să facă drum cotit!
Căci tot aud chemarea: pe-a ta, nu pe a Lui!
… și că iubirea noastră e tot ce mi-am dorit!
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Vlad Dornean
Data postării: 1 aprilie
Vizualizări: 110
Poezii din aceiaşi categorie
NICI NU ȘTIU
Nici nu știu ce-ași fi în stare
Provocat de nedreptate
A-și ajunge să fiu sadic
Să-i ucid sau să-i prefac
Pe ce-i răi și mafioți,
Pe dușmani ca și pe hoți
În lăcuste sau în lupi
Să-i trimit în iad
Unde flăcările ard
Să purificăm pământul
Relele să le ia vântul.
Sărutul tău
Mi-ai sărutat călcâiul când piciorul meu a plâns .
Pasul meu a îmbrăţişat pasul tău , mergem pe acelaşi drum .
Mi-ai sărutat pleoapa când ochiul meu a ţipat de dor ,
Genele mele îţi mângâie obrazul .
Mi-ai sărutat buzele reci când gura mea a ales să tacă ,
Acum ea îţi şopteşte .
Mi-ai sărutat degetele subţiri când ele căutau atingeri de tine ,
Braţele mele liane strâng trupul tău .
M-ai sărutat pe frunte când gânduri haotice prindeau rădăcini ,
În mintea mea au încolţit gânduri curate de iubire .
Ai deschis uşa inimii tale şi m-ai chemat să locuiesc în ea ,
Acum eu locuiesc în tine , te traversez din creştet până-n tălpi .
M-ai ales pe mine , o mie de bucăţi ,
Acum sunt întreagă .
În palmele tale cu miros de tei îmi odihnesc obrazul .
Nu mai eşti tu , nu mai sunt eu , suntem noi .
Cântec peste timp , culoare în zi , lumină în întuneric ,
Răsărit de simţuri în amurg de gând .
Suntem zâmbete în trăiri , suntem verdele crud al primăverii ,
Căldură în suflete , suntem iubire ,
Suntem tot ce vrem să fim . Suntem noi .
Trădarea
Și iar eu noaptea plâng,
Am înțeles greșeala,
Ca giunghiul ce-l înfrâng
Nu îmi mai trece oboseala
În umbra mea de bucurie
A ajuns din nou durere
Și inima mea purpurie
Din nou nu are nici putere
Și multe gânduri in noapte-aceea am avut
Măcar ca inima mea tare m-a durut
Ei zic ca bucurie este-în bani
Măcar ca nuștiu ca iubirea are ani
Eu sunt copil de-acela mic si fără gânduri
Dar mereu aproape ii eram
In fiecare din a ei dureri eram in rânduri,
Și bucuria in ochii ei o ridicam
Eu știm ca am pierdut iar totul
Dar acum poate nu e pe-ntotdeauna
Caci am făcut fapta ca idiotul,
Și nu doar eu am înțeles furtuna
Eu înțeleg ca bucuria nu mai este
Bucuria era singură persoana
Care mereu ma trece peste
Care și a distrus din nou coloana
Îmi pare rău de ceea ce-am făcut
Cu inima in sânge cer iertare
Dar eu am înțeles ca drumu-i desfăcut
Drumul care ți-era ca bucurie tare
Și știu ca am vorbit ca un copil
Că prostia mea n-are cuvinte
Și in viitor deja am un alt stil
Stilu-n care nu voi fi ca înainte
În ochii mei acum se vede doar durere
Care la noapte iar prin lacrimi s-a vedea
Dar nimeni nici nu va mai observa
Caci toti iar au din nou a lor părere
De durerea mea nu-i pasa nimănui
Poate chiar nici eu nu-i pas
Dar eu deja ma fac un pui
Care fără pereți în viața a rămas
Și acești păreți ea și era
Dar ei s-au dărâmat intr-un moment
Caci ea spus: "pleacă să nu te vad"
Și eu nu am putut exagera
In umbra pașilor ei doar am rămas
Și iar din nou încerc sa fac un pas
Dar nu s-a reusit sa-l fac inainte
Caci toate acestea erau si sunt in minte
Ea este obessia mea
Fără de care am rămas pustie
Și nu mai nimic, chiar bucuria
Care-mi era chiar sentimentul de tărie
Ma scol in dimineața-aceea cu o nădejde
Nădejdea ca toate acestea-s doar un vis
Dar deschizând iar telefonul in aprins
Am rămas doar cu o simpla deznădejde
Eu simplu am văzut mesajul ca zâmbește
Ca parca in sfârșit de mine a scăpat
Iar pentru restul nici nu mai vorbește
Și doar cu lacrimi am rămas din nou in pat.
Die Geschichte von Ze und Lebe in einer traurigen Welt (ii) // Ze; amintiri; regrete.
Ze, un haiduc în propriul său gând, încă își caută azil.
În mintea sa sunt derulate felutire amintiri.
Scăpând cateva lacrimi, Ze realizează cât este de fragil
Momentele trecute acum sunt doar niște povestiri.
--Ze este sfâșiat de dor--
--Dor pentru Lebe și pentru fostele momente de amor--
Personajul nostru își aduce aminte de Lebe și al ei chip frumos
Se gândește la diferența dintre ce au fost cei doi si ce sunt în prezent
Parcă-i aude glasul blând și își imaginează trupul ei grandios
De ea Ze este cu adevărat dependent.
Lebe și Ze, în trecut, erau extrem de apropiați
Ziua fiecăruia conținea a celuilaltui prezență
Însă circumstanțele lor i-au făcut să devină schimbați
Iar acum Ze este convins că va muri de a Lebei absență.
--Distanța dintre cei doi in continuu crește--
--Ze, cu inima frântă, își imaginează cum al său puls se oprește--
-steinkampf
Cu orice preț
Sărutul tău mi s-a înfipt în creier
ca un cui ruginit
simt deja bacteria Clostridium tetani
agățată de un neuron
infectându-l
aroma de fruct exotic a gurii tale
încă mă urmărește
doctorul mi-a mai dat o lună de trăit
nimeni nu se încumetă să-mi facă o intervenție pe creier
cineva mi-a sugerat ca remediu hipnoza
altcineva ștergerea memoriei
însă niciuna dintre sugestii nu mă încântă
vreau să-l păstrez...
Romanță elenistă
Nu sunt în cărți câte
cuvinte
Vreau în versuri să le
exprim,
Despre dragostea noastră,
Iubite,
Și despre cum suferim...
Atingeri atât de-n
depărtate,
Ca o romanță
elenistă,
Gânduri amoroase
purtate
Printr-o lume atât de
tristă...
Încă sper că ești
acolo
Și ca aștepți ca într-o
zi
Să trecem amândoi
Dincolo...
Nicicând ne vom trezi....
NICI NU ȘTIU
Nici nu știu ce-ași fi în stare
Provocat de nedreptate
A-și ajunge să fiu sadic
Să-i ucid sau să-i prefac
Pe ce-i răi și mafioți,
Pe dușmani ca și pe hoți
În lăcuste sau în lupi
Să-i trimit în iad
Unde flăcările ard
Să purificăm pământul
Relele să le ia vântul.
Sărutul tău
Mi-ai sărutat călcâiul când piciorul meu a plâns .
Pasul meu a îmbrăţişat pasul tău , mergem pe acelaşi drum .
Mi-ai sărutat pleoapa când ochiul meu a ţipat de dor ,
Genele mele îţi mângâie obrazul .
Mi-ai sărutat buzele reci când gura mea a ales să tacă ,
Acum ea îţi şopteşte .
Mi-ai sărutat degetele subţiri când ele căutau atingeri de tine ,
Braţele mele liane strâng trupul tău .
M-ai sărutat pe frunte când gânduri haotice prindeau rădăcini ,
În mintea mea au încolţit gânduri curate de iubire .
Ai deschis uşa inimii tale şi m-ai chemat să locuiesc în ea ,
Acum eu locuiesc în tine , te traversez din creştet până-n tălpi .
M-ai ales pe mine , o mie de bucăţi ,
Acum sunt întreagă .
În palmele tale cu miros de tei îmi odihnesc obrazul .
Nu mai eşti tu , nu mai sunt eu , suntem noi .
Cântec peste timp , culoare în zi , lumină în întuneric ,
Răsărit de simţuri în amurg de gând .
Suntem zâmbete în trăiri , suntem verdele crud al primăverii ,
Căldură în suflete , suntem iubire ,
Suntem tot ce vrem să fim . Suntem noi .
Trădarea
Și iar eu noaptea plâng,
Am înțeles greșeala,
Ca giunghiul ce-l înfrâng
Nu îmi mai trece oboseala
În umbra mea de bucurie
A ajuns din nou durere
Și inima mea purpurie
Din nou nu are nici putere
Și multe gânduri in noapte-aceea am avut
Măcar ca inima mea tare m-a durut
Ei zic ca bucurie este-în bani
Măcar ca nuștiu ca iubirea are ani
Eu sunt copil de-acela mic si fără gânduri
Dar mereu aproape ii eram
In fiecare din a ei dureri eram in rânduri,
Și bucuria in ochii ei o ridicam
Eu știm ca am pierdut iar totul
Dar acum poate nu e pe-ntotdeauna
Caci am făcut fapta ca idiotul,
Și nu doar eu am înțeles furtuna
Eu înțeleg ca bucuria nu mai este
Bucuria era singură persoana
Care mereu ma trece peste
Care și a distrus din nou coloana
Îmi pare rău de ceea ce-am făcut
Cu inima in sânge cer iertare
Dar eu am înțeles ca drumu-i desfăcut
Drumul care ți-era ca bucurie tare
Și știu ca am vorbit ca un copil
Că prostia mea n-are cuvinte
Și in viitor deja am un alt stil
Stilu-n care nu voi fi ca înainte
În ochii mei acum se vede doar durere
Care la noapte iar prin lacrimi s-a vedea
Dar nimeni nici nu va mai observa
Caci toti iar au din nou a lor părere
De durerea mea nu-i pasa nimănui
Poate chiar nici eu nu-i pas
Dar eu deja ma fac un pui
Care fără pereți în viața a rămas
Și acești păreți ea și era
Dar ei s-au dărâmat intr-un moment
Caci ea spus: "pleacă să nu te vad"
Și eu nu am putut exagera
In umbra pașilor ei doar am rămas
Și iar din nou încerc sa fac un pas
Dar nu s-a reusit sa-l fac inainte
Caci toate acestea erau si sunt in minte
Ea este obessia mea
Fără de care am rămas pustie
Și nu mai nimic, chiar bucuria
Care-mi era chiar sentimentul de tărie
Ma scol in dimineața-aceea cu o nădejde
Nădejdea ca toate acestea-s doar un vis
Dar deschizând iar telefonul in aprins
Am rămas doar cu o simpla deznădejde
Eu simplu am văzut mesajul ca zâmbește
Ca parca in sfârșit de mine a scăpat
Iar pentru restul nici nu mai vorbește
Și doar cu lacrimi am rămas din nou in pat.
Die Geschichte von Ze und Lebe in einer traurigen Welt (ii) // Ze; amintiri; regrete.
Ze, un haiduc în propriul său gând, încă își caută azil.
În mintea sa sunt derulate felutire amintiri.
Scăpând cateva lacrimi, Ze realizează cât este de fragil
Momentele trecute acum sunt doar niște povestiri.
--Ze este sfâșiat de dor--
--Dor pentru Lebe și pentru fostele momente de amor--
Personajul nostru își aduce aminte de Lebe și al ei chip frumos
Se gândește la diferența dintre ce au fost cei doi si ce sunt în prezent
Parcă-i aude glasul blând și își imaginează trupul ei grandios
De ea Ze este cu adevărat dependent.
Lebe și Ze, în trecut, erau extrem de apropiați
Ziua fiecăruia conținea a celuilaltui prezență
Însă circumstanțele lor i-au făcut să devină schimbați
Iar acum Ze este convins că va muri de a Lebei absență.
--Distanța dintre cei doi in continuu crește--
--Ze, cu inima frântă, își imaginează cum al său puls se oprește--
-steinkampf
Cu orice preț
Sărutul tău mi s-a înfipt în creier
ca un cui ruginit
simt deja bacteria Clostridium tetani
agățată de un neuron
infectându-l
aroma de fruct exotic a gurii tale
încă mă urmărește
doctorul mi-a mai dat o lună de trăit
nimeni nu se încumetă să-mi facă o intervenție pe creier
cineva mi-a sugerat ca remediu hipnoza
altcineva ștergerea memoriei
însă niciuna dintre sugestii nu mă încântă
vreau să-l păstrez...
Romanță elenistă
Nu sunt în cărți câte
cuvinte
Vreau în versuri să le
exprim,
Despre dragostea noastră,
Iubite,
Și despre cum suferim...
Atingeri atât de-n
depărtate,
Ca o romanță
elenistă,
Gânduri amoroase
purtate
Printr-o lume atât de
tristă...
Încă sper că ești
acolo
Și ca aștepți ca într-o
zi
Să trecem amândoi
Dincolo...
Nicicând ne vom trezi....
Alte poezii ale autorului
Lângă tine
Vreau să fac ochi lângă tine,
cu trupu-mi lipit de al tău,
să simt că respiri pentru mine
și focul din tine e-al meu.
Să-mi cauți gura flămândă,
cu buze ce ard de mult dor,
iar fața ta caldă și blândă
să-mi cadă în palmă ușor.
Vreau să mă scol lângă tine,
cu părul tău prins în păcat,
cu sânii-ți lipiți strâns de mine
și pieptul arzând ne’mpăcat.
Goi să stăm sub așternuturi,
Făurind un falnic destin,
să depanăm zâmbind trecuturi
ce gem de plăceri și suspin.
Să zacem pierduți în plăcere,
Pe cearceaful boțit și căzut,
să curgă pe noi o tăcere
ce țipă-n fiorul avut.
Vreau să mă trezesc lângă tine,
cu dorul topit între noi,
să-mi spui fără vorbe ce-ți vine
și să ardem din nou amândoi.
Zbor
Am fost cândva o pasăre căzută,
Cu aripi frânte-n vântul nemilos,
Dar am păstrat în piept un vis frumos
De-a-mi regăsi o fericire mută.
Ca să învăț să zbor cu o aripă,
M-am ridicat din umbre, din abis,
M-am tras prin mărăcini și am promis
Să nu mai fac din dragoste risipă.
Nu m-a salvat nici mila, nici tăcerea,
Ci focul viu din trupul obosit -
Un vis de a nu slei sfârșit,
De-a-mi scoate la iveală iar puterea.
Și azi plutesc pe cer cu o aripă,
Învins-am gravitația din gând,
Și zbor printre copaci, crezând
Că totul se întâmplă într-o clipă.
N-am cerut mii de stele ori alte cāi ușoare,
Doar loc printre nori grei, să fiu iarăși în zbor,
Și-am dedus anevoie că nu e chiar ușor,
Și că pământul rece cel mai tare doare.
Azi zbor fără de teamă, cu aripa-mi umbră,
Si am rupt din durere un pas către mai sus,
Căci zborul nu e trup, iar eu nu am apus
Printre mărăcini, într-o uitare sumbră.
Aici
Când vântul vieții suflă rece,
Și umbre lungi se-aștern pe drum,
Eu sunt aici. Nimic nu trece
Fără să-ți simt al tau parfum.
Când cerul plânge peste tine,
Și nopțile te dor prea mult,
Îți voi fi scut. Îți voi fi mâine.
Îți voi fi timpul ce-a trecut.
Căci dragostea nu se destramă
Sub greutăți sau dor nespus,
Ea crește-n noi - lumină calmă
Ce ne conduce spre apus.
Așa că, ține-mi mâna strânsă!
Orice-ar veni peste noi doi-
Iubește-mă! Să nu uiți însă
Că lumea noastră suntem chiar noi.
Introspecție
Am obosit să stau și să vorbesc șoptit,
Cu același om străin, cu chip plin de păcate,
Ce, cu privirea-i rece și sufletul spoit,
Mi-aruncă printre dinți mii de cuțite-n spate.
Și vreau să te privesc doar ca pe o amintire,
Ca pe-un ecou difuz ce piere în fundal,
Dar împletim trecutul, și-acum o despărțire
Ar fi, pentru noi doi, un epilog fatal.
Și iar îmi stai alături, acum, în ceas târziu,
Rânjești morbid și-n silă arunci vorbe deșarte,
Iar eu, plin de venin, cu sufletul pustiu,
Zâmbesc, știind că, totuși, oglinda ne desparte.
Lut
În mine stau doi lupi ce se sfâșie-n tăcere,
Unul e foc nestins, iar celălalt – durere.
Mi-ai pus, Părinte, colb și flacără în piept,
Dar când am ars prea tare – tăcut rămaşi. Și drept.
Mi-ai dat un chip din cer și-o umbră din abis,
O minte ce se-ntreabă și-un suflet compromis.
Mi-ai spus: „Tu ești stăpân”, dar m-ai legat cu sfori,
Apoi m-ai lăsat slugă să trudesc pân’ la zori.
Când Te-am strigat în noapte, cu sângele pe gură,
Tu ai dormit tăcut sub aura cea pură.
Eu m-am zbătut în carne, în gânduri și în lut,
Și-am devenit o umbră, iar Tu… un Absolut.
Respir iubirea Ta cu două largi tăișuri,
Mi-ai pus să-mpart lumină doar printre hățișuri,
Și-am învățat să mor cu fiecare clipă,
Întru eterna-Ți slavă, zburând făr-o aripă.
Mi-ai dat o lege-n piatră, dar m-ai făcut din lut.
Ai vrut să fiu etern, dar m-ai lăsat pierdut.
M-ai pus să-Ți țin porunca cu inima flămândă,
Smulgând apoi din suflet bucata-mi cea mai blândă.
Tu n-ai știut ce-nseamnă să porți un trup bolnav,
Să simți cum carnea moare, să îți lași visul sclav.
Tu știi ce-nseamnă bocet când totul se destramă?
Când rugăciunea moare și cerul nu te cheamă?
Mă-nfrunt cu Tine zilnic, ca Iacov în pustiu,
Dar nu-Ți mai vreau iertarea, ci doar să știi ce știu:
Că nu mai cred în Tine când respir suferință,
Că nu-mi mai ești lumină într-u a mea căință.
Dacă-ai fi drept cu mine, Te-ai coborî în lut,
Să guști amarul zilei și urletul tăcut.
Să zbieri, să arzi, să suferi – perpetuu! din nimic!
Să simți dumnezeirea ce piere pic cu pic!
Vreau să Te-așez la masă, să-mparți cu mine-o pită,
Să bem același vin, să-mi simți a mea ispită.
Să-Ți spun ce simt de-o viață și ce-ai uitat, se pare:
Că Dumnezeu de om mare nevoie are.
Și-n timp ce Te îndop din blidul cu păcat
Ce mi l-ai pus în traistă, odată ce-am plecat,
Îți spun că, fără mine, nu poți fi îndurare,
Că-i gol altarul Tău fără a mea iertare.
Că-n mine se frământă și iadul, și lumina,
Și Tu, din trupul meu, Îți crești mereu tulpina.
N-ai chip fără privirea ce-n lutul meu tresare,
Și n-ai cuvânt de-alin cu-un suflet ce nu doare.
Îți mulțumesc c-ai scris pe fruntea mea: „Destin”,
Și mi-ai furat din față pocalul cel „prea plin”.
C-ai dat la zar ființa, c-ai tras la sorți ce sunt,
Și-apoi mi-ai spus s-aleg, să fac un legământ.
Ce plan divin mă-nvață s-aștept cu umilință,
Când Tu ai dat tăcerea drept formă de credință?
Când omul moare-n chinuri și cerul tace lin,
Iar Tu Te-ascunzi în Psalmi, într-un etern declin?
Așa că poți rămâne-acolo, pe tronul Tău tăcut.
Eu Ți-aș ierta, în lipsă, tot ce nu ai făcut.
Și-n schimbul rugii mele ce-n suflet încă-mi zace,
Îți cer, cu-adânc respect, să fiu lăsat în pace.
Orb
Vreau să te posed cu sete,
Să-ți simt carnea în mână cum pulsează,
Să fii a mea, fără regrete,
Să-ți pierzi rațiunea când ești trează.
Iubește-mă orb, fii fără scăpare,
Respiră-mi ființa și fă-mă lege,
Lasă-mă să-ți fiu chemare,
Și nu lăsa soarele să ne dezlege.
Vreau trupul tău să-mi fie hrană,
Iar sufletul – o jertfă vie,
Deschis precum o-adâncă rană
Ce arde-n brațele-mi pe vecie.
Vreau să fii a mea sub lună,
Sub furtuni ce ne strivesc,
Să îți simt pasiunea nebună,
Să-ti simt sărutul. Să mă topesc.
Lângă tine
Vreau să fac ochi lângă tine,
cu trupu-mi lipit de al tău,
să simt că respiri pentru mine
și focul din tine e-al meu.
Să-mi cauți gura flămândă,
cu buze ce ard de mult dor,
iar fața ta caldă și blândă
să-mi cadă în palmă ușor.
Vreau să mă scol lângă tine,
cu părul tău prins în păcat,
cu sânii-ți lipiți strâns de mine
și pieptul arzând ne’mpăcat.
Goi să stăm sub așternuturi,
Făurind un falnic destin,
să depanăm zâmbind trecuturi
ce gem de plăceri și suspin.
Să zacem pierduți în plăcere,
Pe cearceaful boțit și căzut,
să curgă pe noi o tăcere
ce țipă-n fiorul avut.
Vreau să mă trezesc lângă tine,
cu dorul topit între noi,
să-mi spui fără vorbe ce-ți vine
și să ardem din nou amândoi.
Zbor
Am fost cândva o pasăre căzută,
Cu aripi frânte-n vântul nemilos,
Dar am păstrat în piept un vis frumos
De-a-mi regăsi o fericire mută.
Ca să învăț să zbor cu o aripă,
M-am ridicat din umbre, din abis,
M-am tras prin mărăcini și am promis
Să nu mai fac din dragoste risipă.
Nu m-a salvat nici mila, nici tăcerea,
Ci focul viu din trupul obosit -
Un vis de a nu slei sfârșit,
De-a-mi scoate la iveală iar puterea.
Și azi plutesc pe cer cu o aripă,
Învins-am gravitația din gând,
Și zbor printre copaci, crezând
Că totul se întâmplă într-o clipă.
N-am cerut mii de stele ori alte cāi ușoare,
Doar loc printre nori grei, să fiu iarăși în zbor,
Și-am dedus anevoie că nu e chiar ușor,
Și că pământul rece cel mai tare doare.
Azi zbor fără de teamă, cu aripa-mi umbră,
Si am rupt din durere un pas către mai sus,
Căci zborul nu e trup, iar eu nu am apus
Printre mărăcini, într-o uitare sumbră.
Aici
Când vântul vieții suflă rece,
Și umbre lungi se-aștern pe drum,
Eu sunt aici. Nimic nu trece
Fără să-ți simt al tau parfum.
Când cerul plânge peste tine,
Și nopțile te dor prea mult,
Îți voi fi scut. Îți voi fi mâine.
Îți voi fi timpul ce-a trecut.
Căci dragostea nu se destramă
Sub greutăți sau dor nespus,
Ea crește-n noi - lumină calmă
Ce ne conduce spre apus.
Așa că, ține-mi mâna strânsă!
Orice-ar veni peste noi doi-
Iubește-mă! Să nu uiți însă
Că lumea noastră suntem chiar noi.
Introspecție
Am obosit să stau și să vorbesc șoptit,
Cu același om străin, cu chip plin de păcate,
Ce, cu privirea-i rece și sufletul spoit,
Mi-aruncă printre dinți mii de cuțite-n spate.
Și vreau să te privesc doar ca pe o amintire,
Ca pe-un ecou difuz ce piere în fundal,
Dar împletim trecutul, și-acum o despărțire
Ar fi, pentru noi doi, un epilog fatal.
Și iar îmi stai alături, acum, în ceas târziu,
Rânjești morbid și-n silă arunci vorbe deșarte,
Iar eu, plin de venin, cu sufletul pustiu,
Zâmbesc, știind că, totuși, oglinda ne desparte.
Lut
În mine stau doi lupi ce se sfâșie-n tăcere,
Unul e foc nestins, iar celălalt – durere.
Mi-ai pus, Părinte, colb și flacără în piept,
Dar când am ars prea tare – tăcut rămaşi. Și drept.
Mi-ai dat un chip din cer și-o umbră din abis,
O minte ce se-ntreabă și-un suflet compromis.
Mi-ai spus: „Tu ești stăpân”, dar m-ai legat cu sfori,
Apoi m-ai lăsat slugă să trudesc pân’ la zori.
Când Te-am strigat în noapte, cu sângele pe gură,
Tu ai dormit tăcut sub aura cea pură.
Eu m-am zbătut în carne, în gânduri și în lut,
Și-am devenit o umbră, iar Tu… un Absolut.
Respir iubirea Ta cu două largi tăișuri,
Mi-ai pus să-mpart lumină doar printre hățișuri,
Și-am învățat să mor cu fiecare clipă,
Întru eterna-Ți slavă, zburând făr-o aripă.
Mi-ai dat o lege-n piatră, dar m-ai făcut din lut.
Ai vrut să fiu etern, dar m-ai lăsat pierdut.
M-ai pus să-Ți țin porunca cu inima flămândă,
Smulgând apoi din suflet bucata-mi cea mai blândă.
Tu n-ai știut ce-nseamnă să porți un trup bolnav,
Să simți cum carnea moare, să îți lași visul sclav.
Tu știi ce-nseamnă bocet când totul se destramă?
Când rugăciunea moare și cerul nu te cheamă?
Mă-nfrunt cu Tine zilnic, ca Iacov în pustiu,
Dar nu-Ți mai vreau iertarea, ci doar să știi ce știu:
Că nu mai cred în Tine când respir suferință,
Că nu-mi mai ești lumină într-u a mea căință.
Dacă-ai fi drept cu mine, Te-ai coborî în lut,
Să guști amarul zilei și urletul tăcut.
Să zbieri, să arzi, să suferi – perpetuu! din nimic!
Să simți dumnezeirea ce piere pic cu pic!
Vreau să Te-așez la masă, să-mparți cu mine-o pită,
Să bem același vin, să-mi simți a mea ispită.
Să-Ți spun ce simt de-o viață și ce-ai uitat, se pare:
Că Dumnezeu de om mare nevoie are.
Și-n timp ce Te îndop din blidul cu păcat
Ce mi l-ai pus în traistă, odată ce-am plecat,
Îți spun că, fără mine, nu poți fi îndurare,
Că-i gol altarul Tău fără a mea iertare.
Că-n mine se frământă și iadul, și lumina,
Și Tu, din trupul meu, Îți crești mereu tulpina.
N-ai chip fără privirea ce-n lutul meu tresare,
Și n-ai cuvânt de-alin cu-un suflet ce nu doare.
Îți mulțumesc c-ai scris pe fruntea mea: „Destin”,
Și mi-ai furat din față pocalul cel „prea plin”.
C-ai dat la zar ființa, c-ai tras la sorți ce sunt,
Și-apoi mi-ai spus s-aleg, să fac un legământ.
Ce plan divin mă-nvață s-aștept cu umilință,
Când Tu ai dat tăcerea drept formă de credință?
Când omul moare-n chinuri și cerul tace lin,
Iar Tu Te-ascunzi în Psalmi, într-un etern declin?
Așa că poți rămâne-acolo, pe tronul Tău tăcut.
Eu Ți-aș ierta, în lipsă, tot ce nu ai făcut.
Și-n schimbul rugii mele ce-n suflet încă-mi zace,
Îți cer, cu-adânc respect, să fiu lăsat în pace.
Orb
Vreau să te posed cu sete,
Să-ți simt carnea în mână cum pulsează,
Să fii a mea, fără regrete,
Să-ți pierzi rațiunea când ești trează.
Iubește-mă orb, fii fără scăpare,
Respiră-mi ființa și fă-mă lege,
Lasă-mă să-ți fiu chemare,
Și nu lăsa soarele să ne dezlege.
Vreau trupul tău să-mi fie hrană,
Iar sufletul – o jertfă vie,
Deschis precum o-adâncă rană
Ce arde-n brațele-mi pe vecie.
Vreau să fii a mea sub lună,
Sub furtuni ce ne strivesc,
Să îți simt pasiunea nebună,
Să-ti simt sărutul. Să mă topesc.