Lângă tine
Vreau să fac ochi lângă tine,
cu trupu-mi lipit de al tău,
să simt că respiri pentru mine
și focul din tine e-al meu.
Să-mi cauți gura flămândă,
cu buze ce ard de mult dor,
iar fața ta caldă și blândă
să-mi cadă în palmă ușor.
Vreau să mă scol lângă tine,
cu părul tău prins în păcat,
cu sânii-ți lipiți strâns de mine
și pieptul arzând ne’mpăcat.
Goi să stăm sub așternuturi,
Făurind un falnic destin,
să depanăm zâmbind trecuturi
ce gem de plăceri și suspin.
Să zacem pierduți în plăcere,
Pe cearceaful boțit și căzut,
să curgă pe noi o tăcere
ce țipă-n fiorul avut.
Vreau să mă trezesc lângă tine,
cu dorul topit între noi,
să-mi spui fără vorbe ce-ți vine
și să ardem din nou amândoi.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Vlad Dornean
Data postării: 10 aprilie
Vizualizări: 74
Poezii din aceiaşi categorie
Despre el
De pe cer as lua o stea
Sa o pun în palma ta
Sa iti spun cât te iubesc
Nu vreau sa te părăsesc
Esti ca o floare de cais
Ca un fluture în vis
Esti răsărit în miez de vara
Te vreau în fiecare seara
Ochi frumoși ca marea
Când vine inserarea
Ca ma cuprinzi usor
Suflet plin de dor
Ficțiune cu atomi
Prolog:
Au atomii tăi agilitate emoțională?
Pot ei să-și arate sentimentele?
Cu sentimentele te poți identifica
sentimentele i-ar face să pară aproape umani
iar în mintea mea ei sunt atât de-aproape de divinitate
(o modalitate ciudată de a privi a unui ateu convins).
Ficțiune #1:
În vasta infinitate a Universului
atomii noștri au decis într-o zi să prindă viață.
Stând singuratici, înconjurați de-alte particule și zumzet,
atomii tăi au întins timid mâinile către univers.
Atomii mei s-au prefăcut că nu știu despre ce e vorba
în timp ce simțeau cum li se schimbă gravitația,
cum începe să le bată mai tare inima electronică, până atunci inertă,
cum sunt atrași de însăși chemarea destinului
(dat de concepte complicate spațio-temporale și relativitate, deci aproape divin),
cum mâinile lor se pierd conștient în focul mâinilor îndreptate spre ei..
S-a produs o reacție cu adevărat neașteptată.
În vasta infinitate a Universului, un act neînsemnat
dar plin de însemnătate.
Până și divinitatea a fost surprinsă.
Atomii - plini de fizică, chimie, știință și logică -
se transformau, prindeau agilitate emoțională,
se îndrăgosteau, în felul lor științific.
Ficțiune #2:
În vasta infinitate a Universului
sunt mândru deținător al unui început clar
(particule, atomi, celule, evoluție, energie cinetică, sex, frustrare, regret)
și al unui final și mai clar
(moarte! decadență! moarte! nimic! moarte! întuneric! moarte! rece! moarte!)
de care mă apropii cu claritate după fiecare respirație,
după fiecare pas pe care-l fac pe câmpiile deloc infinite ale vieții.
Mi-am acceptat soarta echilibrată de moarte,
atât de evident de tragică, dar complex de minunată
(dacă viața nu ar avea un sfârșit, cum ar mai putea pretinde vreun sens??)
Dar o singură teamă îmi macină liniștea zi de zi:
Atomii tăi….
se vor regăsi oare cu ai mei după ce dispărem în abis?
poate într-o altă viață? într-un alt univers?
sunt sigur că atomii mei vor fi tulburați
își vor privi anxioși filmele de toate zilele pe canapea
simțind mereu că le lipsește ceva,
ceva vital, însuși sensul vieții, un gol imens
pe care nu-l poate umple nici capitalismul, nici socialismul.
Navigând monoton prin eterna uitare și apatie,
vor fi tot timpul rătăciți, căutând, căutând, căutând…
Epilog:
Atomii mei sunt vast adepți ai extremelor
pentru fiecare efect dăunător pe care-l ai asupra lor
vor exploda în mii și mii de noi universuri toxice
fugind cât mai departe de tine,
așteptându-și eterna, plăcuta, dulce reîntoarcere.
(la viață?! la singurătate!? la tine?!)
Realitate:
În vasta infinitate a Universului
realitatea este într-adevăr mai complexă.
complex de tristă,
lipsită de vreun sens anume, dar mai ales
lipsită de atomi cu agilitate emoțională.
"I love Paris" în maghiară
Every time I look down
on this timeless town
Whether blue or gray be her skies
Whether loud be her cheers
or whether soft be her tears
More and more do I realize that
I love Paris in the spring time
I love Paris in the fall
I love Paris in the winter when it drizzles
I love Paris in the summer when it sizzles
I love Paris every moment
Every moment of the year
I love Paris, why oh, why do I love Paris?
Because my love is near
I love Paris in the spring time
I love Paris in the fall
I love Paris in the winter when it drizzles
I love Paris in the summer when it sizzles
I love Paris every moment
Every moment of the year
I love Paris, why oh, why do I love Paris?
Because my love is near.
Szeretem Párizst
Valahányszor lenézek
ezen az időtlen városon
Akár kék, akár szürke legyen az ege
Akár hangos legyen az ujjongása
vagy lágyak legyenek-e a könnyei
Egyre többször veszem észre
Imádom Párizst a tavaszi időben
Szeretem az őszi Párizst
Szeretem Párizst télen, amikor esik a szitálás
Szeretem Párizst nyáron, amikor zizeg
Minden pillanatát szeretem Párizsban
Az év minden pillanatában
Szeretem Párizst, miért ó, miért szeretem Párizst?
Mert a szerelmem közel van
Imádom Párizst a tavaszi időben
Szeretem az őszi Párizst
Szeretem Párizst télen, amikor esik a szitálás
Szeretem Párizst nyáron, amikor zizeg
Minden pillanatát szeretem Párizsban
Az év minden pillanatában
Szeretem Párizst, miért ó, miért szeretem Párizst?
Mert a szerelmem közel van.
Verde
E atâta verde pretutindeni azi,
De parcă-mi cresc şi mie frunze,
Picioarele le simt doi falnici brazi,
Ce între ramuri inima îmi strânge.
Atâta sevă în coaste-mi clocoteşte,
Mi-e trupul ridicat spre cer de rădăcini,
De tine nu-mi parvine nici o veste,
Căci înfrunzind, am devenit străini.
Mă pasc şi ciute şi gazele,
Pe braţe păsări cuib îşi fac,
Mă înalţ în zbor sincron cu ele,
Foşneşte-n mine frunza, iar eu tac.
E atâta verde pretutindeni azi,
Smarald e cerul şi îmi e pupila,
Mi-s toţi copacii din pădure camarazi,
Şi împărţim frăţeşte clorofila.
Fără tine
Plouă în septembrie
Natura se usucă.
Totu-i vis și feerie
Și mă apucă un dor de ducă.
Ascult ploaia cum cade lin
Mii de gânduri trec prin minte,
Parcă aud un glas divin,
Ce mi-l aduc aminte
Încerc să-mi vin în fire...
Minutele trec în neștire
Stau și privesc
Sus pe lângă mănăstire
Mintea încerc să îmi golesc...
Luminează-mi Doamne calea
Ca din vis să ma trezesc
Fiindcă mă apucă jalea
Că nu am ce îmi doresc
Septembrie. Plouă mărunt
Sentimentele mi se ascund
Rămân doar triste,ascunse în mine
E greu,și dor, și fără tine...
Ochii mei, Ochii tăi...
În ochii mei odată fericirea licărea
Azi e un gol adânc ce nu-l pot măsura
Promisiuni uitate... un ultim vis tăcut
Și gânduri de ceară ce timpul le-a pierdut.
Din versuri mi-am croit un drum spre infinit
Dar tu l-ai risipit tăcut și împietrit
Pe buze mi-a rămas doar gust de amăgire
Un dulce otrăvit... furat din amintire.
Cuvintele imi mor strivite sub tăcere
Ce am visat odată a devenit durere
Speranța s-a pierdut în al așteptării foc
Și doar simt cum mă sting fără pic de noroc...
Din ochii tăi cândva, beam nemărginirea
Mi-erai zâmbetul, dorul... fericirea
Azi te mai știu din poezii de dor
Din file albe... unde cuvintele-mi mor.
Cândva cu vinul tău ochii imi prindeau glas
Când paharul de mână se lega într-un ceas
Mi l-am dorit enorm să-mi bucure in viață zarea
...de mi se face dor, să-l lași, să-mi fie alinarea...
Despre el
De pe cer as lua o stea
Sa o pun în palma ta
Sa iti spun cât te iubesc
Nu vreau sa te părăsesc
Esti ca o floare de cais
Ca un fluture în vis
Esti răsărit în miez de vara
Te vreau în fiecare seara
Ochi frumoși ca marea
Când vine inserarea
Ca ma cuprinzi usor
Suflet plin de dor
Ficțiune cu atomi
Prolog:
Au atomii tăi agilitate emoțională?
Pot ei să-și arate sentimentele?
Cu sentimentele te poți identifica
sentimentele i-ar face să pară aproape umani
iar în mintea mea ei sunt atât de-aproape de divinitate
(o modalitate ciudată de a privi a unui ateu convins).
Ficțiune #1:
În vasta infinitate a Universului
atomii noștri au decis într-o zi să prindă viață.
Stând singuratici, înconjurați de-alte particule și zumzet,
atomii tăi au întins timid mâinile către univers.
Atomii mei s-au prefăcut că nu știu despre ce e vorba
în timp ce simțeau cum li se schimbă gravitația,
cum începe să le bată mai tare inima electronică, până atunci inertă,
cum sunt atrași de însăși chemarea destinului
(dat de concepte complicate spațio-temporale și relativitate, deci aproape divin),
cum mâinile lor se pierd conștient în focul mâinilor îndreptate spre ei..
S-a produs o reacție cu adevărat neașteptată.
În vasta infinitate a Universului, un act neînsemnat
dar plin de însemnătate.
Până și divinitatea a fost surprinsă.
Atomii - plini de fizică, chimie, știință și logică -
se transformau, prindeau agilitate emoțională,
se îndrăgosteau, în felul lor științific.
Ficțiune #2:
În vasta infinitate a Universului
sunt mândru deținător al unui început clar
(particule, atomi, celule, evoluție, energie cinetică, sex, frustrare, regret)
și al unui final și mai clar
(moarte! decadență! moarte! nimic! moarte! întuneric! moarte! rece! moarte!)
de care mă apropii cu claritate după fiecare respirație,
după fiecare pas pe care-l fac pe câmpiile deloc infinite ale vieții.
Mi-am acceptat soarta echilibrată de moarte,
atât de evident de tragică, dar complex de minunată
(dacă viața nu ar avea un sfârșit, cum ar mai putea pretinde vreun sens??)
Dar o singură teamă îmi macină liniștea zi de zi:
Atomii tăi….
se vor regăsi oare cu ai mei după ce dispărem în abis?
poate într-o altă viață? într-un alt univers?
sunt sigur că atomii mei vor fi tulburați
își vor privi anxioși filmele de toate zilele pe canapea
simțind mereu că le lipsește ceva,
ceva vital, însuși sensul vieții, un gol imens
pe care nu-l poate umple nici capitalismul, nici socialismul.
Navigând monoton prin eterna uitare și apatie,
vor fi tot timpul rătăciți, căutând, căutând, căutând…
Epilog:
Atomii mei sunt vast adepți ai extremelor
pentru fiecare efect dăunător pe care-l ai asupra lor
vor exploda în mii și mii de noi universuri toxice
fugind cât mai departe de tine,
așteptându-și eterna, plăcuta, dulce reîntoarcere.
(la viață?! la singurătate!? la tine?!)
Realitate:
În vasta infinitate a Universului
realitatea este într-adevăr mai complexă.
complex de tristă,
lipsită de vreun sens anume, dar mai ales
lipsită de atomi cu agilitate emoțională.
"I love Paris" în maghiară
Every time I look down
on this timeless town
Whether blue or gray be her skies
Whether loud be her cheers
or whether soft be her tears
More and more do I realize that
I love Paris in the spring time
I love Paris in the fall
I love Paris in the winter when it drizzles
I love Paris in the summer when it sizzles
I love Paris every moment
Every moment of the year
I love Paris, why oh, why do I love Paris?
Because my love is near
I love Paris in the spring time
I love Paris in the fall
I love Paris in the winter when it drizzles
I love Paris in the summer when it sizzles
I love Paris every moment
Every moment of the year
I love Paris, why oh, why do I love Paris?
Because my love is near.
Szeretem Párizst
Valahányszor lenézek
ezen az időtlen városon
Akár kék, akár szürke legyen az ege
Akár hangos legyen az ujjongása
vagy lágyak legyenek-e a könnyei
Egyre többször veszem észre
Imádom Párizst a tavaszi időben
Szeretem az őszi Párizst
Szeretem Párizst télen, amikor esik a szitálás
Szeretem Párizst nyáron, amikor zizeg
Minden pillanatát szeretem Párizsban
Az év minden pillanatában
Szeretem Párizst, miért ó, miért szeretem Párizst?
Mert a szerelmem közel van
Imádom Párizst a tavaszi időben
Szeretem az őszi Párizst
Szeretem Párizst télen, amikor esik a szitálás
Szeretem Párizst nyáron, amikor zizeg
Minden pillanatát szeretem Párizsban
Az év minden pillanatában
Szeretem Párizst, miért ó, miért szeretem Párizst?
Mert a szerelmem közel van.
Verde
E atâta verde pretutindeni azi,
De parcă-mi cresc şi mie frunze,
Picioarele le simt doi falnici brazi,
Ce între ramuri inima îmi strânge.
Atâta sevă în coaste-mi clocoteşte,
Mi-e trupul ridicat spre cer de rădăcini,
De tine nu-mi parvine nici o veste,
Căci înfrunzind, am devenit străini.
Mă pasc şi ciute şi gazele,
Pe braţe păsări cuib îşi fac,
Mă înalţ în zbor sincron cu ele,
Foşneşte-n mine frunza, iar eu tac.
E atâta verde pretutindeni azi,
Smarald e cerul şi îmi e pupila,
Mi-s toţi copacii din pădure camarazi,
Şi împărţim frăţeşte clorofila.
Fără tine
Plouă în septembrie
Natura se usucă.
Totu-i vis și feerie
Și mă apucă un dor de ducă.
Ascult ploaia cum cade lin
Mii de gânduri trec prin minte,
Parcă aud un glas divin,
Ce mi-l aduc aminte
Încerc să-mi vin în fire...
Minutele trec în neștire
Stau și privesc
Sus pe lângă mănăstire
Mintea încerc să îmi golesc...
Luminează-mi Doamne calea
Ca din vis să ma trezesc
Fiindcă mă apucă jalea
Că nu am ce îmi doresc
Septembrie. Plouă mărunt
Sentimentele mi se ascund
Rămân doar triste,ascunse în mine
E greu,și dor, și fără tine...
Ochii mei, Ochii tăi...
În ochii mei odată fericirea licărea
Azi e un gol adânc ce nu-l pot măsura
Promisiuni uitate... un ultim vis tăcut
Și gânduri de ceară ce timpul le-a pierdut.
Din versuri mi-am croit un drum spre infinit
Dar tu l-ai risipit tăcut și împietrit
Pe buze mi-a rămas doar gust de amăgire
Un dulce otrăvit... furat din amintire.
Cuvintele imi mor strivite sub tăcere
Ce am visat odată a devenit durere
Speranța s-a pierdut în al așteptării foc
Și doar simt cum mă sting fără pic de noroc...
Din ochii tăi cândva, beam nemărginirea
Mi-erai zâmbetul, dorul... fericirea
Azi te mai știu din poezii de dor
Din file albe... unde cuvintele-mi mor.
Cândva cu vinul tău ochii imi prindeau glas
Când paharul de mână se lega într-un ceas
Mi l-am dorit enorm să-mi bucure in viață zarea
...de mi se face dor, să-l lași, să-mi fie alinarea...
Alte poezii ale autorului
Zbor
Am fost cândva o pasăre căzută,
Cu aripi frânte-n vântul nemilos,
Dar am păstrat în piept un vis frumos
De-a-mi regăsi o fericire mută.
Ca să învăț să zbor cu o aripă,
M-am ridicat din umbre, din abis,
M-am tras prin mărăcini și am promis
Să nu mai fac din dragoste risipă.
Nu m-a salvat nici mila, nici tăcerea,
Ci focul viu din trupul obosit -
Un vis de a nu slei sfârșit,
De-a-mi scoate la iveală iar puterea.
Și azi plutesc pe cer cu o aripă,
Învins-am gravitația din gând,
Și zbor printre copaci, crezând
Că totul se întâmplă într-o clipă.
N-am cerut mii de stele ori alte cāi ușoare,
Doar loc printre nori grei, să fiu iarăși în zbor,
Și-am dedus anevoie că nu e chiar ușor,
Și că pământul rece cel mai tare doare.
Azi zbor fără de teamă, cu aripa-mi umbră,
Si am rupt din durere un pas către mai sus,
Căci zborul nu e trup, iar eu nu am apus
Printre mărăcini, într-o uitare sumbră.
Rădăcini
În raza unor stele ce încă nu au nume,
Pe-un cer ce nu-i al nostru, întunecat, dar clar,
Înfirip șovăind mici jumătăți de lume,
Visând la trupul tău — un solitar altar.
Căci ochii tăi sunt fluturi încununați de rouă,
Plutind suav prin văi învăluite-n zori;
Iar mâinile-ți sunt punți către o lume nouă,
Ce mă ating pe mine — un cerșetor de nori.
Dar nici o șoaptă însă nu ține al tău loc,
Și inima-i hârtie, pe-a locuri sfâșiată.
Eu scriu pe ea sălbatic, cu un condei de foc,
Cu litere de sânge, neistovit — și iată:
Ne-ntrepătrundem tantric ca două răni adânci,
Și-n taină-n suflet simt cum tremură pământul,
Cum țesem rădăcini ce cresc de pe sub stânci,
Iscând în noi povestea, șoptind suav cuvântul.
Și știu că am găsit ceea ce eu n-am fost:
Cândva ecou haotic — acum hrisov de pace.
Să fim o rugăciune ce-o recit pe de rost,
În care să mă sting… și-n care iubirea-mi zace.
Aici
Când vântul vieții suflă rece,
Și umbre lungi se-aștern pe drum,
Eu sunt aici. Nimic nu trece
Fără să-ți simt al tau parfum.
Când cerul plânge peste tine,
Și nopțile te dor prea mult,
Îți voi fi scut. Îți voi fi mâine.
Îți voi fi timpul ce-a trecut.
Căci dragostea nu se destramă
Sub greutăți sau dor nespus,
Ea crește-n noi - lumină calmă
Ce ne conduce spre apus.
Așa că, ține-mi mâna strânsă!
Orice-ar veni peste noi doi-
Iubește-mă! Să nu uiți însă
Că lumea noastră suntem chiar noi.
În brațele tale
Sunt obosit, iubito și lumea-i mult prea grea,
Mă poartă printre umbre, mă strânge înspre ea.
Dar te găsesc prin vise, pășind lasciv prin gând.
Și timpul se-oprește. Nu mă mai simt înfrânt.
Si vreau doar să mă cufund în simțurile tale,
Să uit de ploi, de vânturi, să umplu clipe goale,
Să dorm pe-al tău suflet, s-aud cum mă alinți,
Să-mi fii a mea chemare si sufletu-mi să-l simți.
Vreau ca iubirea ta să îmi ghideze visul,
Să-mi stingă tăcerile, să-mi aline-abisul.
Să-mi fii adăpostul în care să m-afund,
Când de lumea rece vreau sa mă ascund.
Nu vreau altceva, decât pe noi doi,
Să-mi fii odihnă lină peste vânt si ploi.
Căci brațele tale sunt a mea chemare
Când inima-mi caută un colț de uitare.
Lut
În mine stau doi lupi ce se sfâșie-n tăcere,
Unul e foc nestins, iar celălalt – durere.
Mi-ai pus, Părinte, colb și flacără în piept,
Dar când am ars prea tare – tăcut rămaşi. Și drept.
Mi-ai dat un chip din cer și-o umbră din abis,
O minte ce se-ntreabă și-un suflet compromis.
Mi-ai spus: „Tu ești stăpân”, dar m-ai legat cu sfori,
Apoi m-ai lăsat slugă să trudesc pân’ la zori.
Când Te-am strigat în noapte, cu sângele pe gură,
Tu ai dormit tăcut sub aura cea pură.
Eu m-am zbătut în carne, în gânduri și în lut,
Și-am devenit o umbră, iar Tu… un Absolut.
Respir iubirea Ta cu două largi tăișuri,
Mi-ai pus să-mpart lumină doar printre hățișuri,
Și-am învățat să mor cu fiecare clipă,
Întru eterna-Ți slavă, zburând făr-o aripă.
Mi-ai dat o lege-n piatră, dar m-ai făcut din lut.
Ai vrut să fiu etern, dar m-ai lăsat pierdut.
M-ai pus să-Ți țin porunca cu inima flămândă,
Smulgând apoi din suflet bucata-mi cea mai blândă.
Tu n-ai știut ce-nseamnă să porți un trup bolnav,
Să simți cum carnea moare, să îți lași visul sclav.
Tu știi ce-nseamnă bocet când totul se destramă?
Când rugăciunea moare și cerul nu te cheamă?
Mă-nfrunt cu Tine zilnic, ca Iacov în pustiu,
Dar nu-Ți mai vreau iertarea, ci doar să știi ce știu:
Că nu mai cred în Tine când respir suferință,
Că nu-mi mai ești lumină într-u a mea căință.
Dacă-ai fi drept cu mine, Te-ai coborî în lut,
Să guști amarul zilei și urletul tăcut.
Să zbieri, să arzi, să suferi – perpetuu! din nimic!
Să simți dumnezeirea ce piere pic cu pic!
Vreau să Te-așez la masă, să-mparți cu mine-o pită,
Să bem același vin, să-mi simți a mea ispită.
Să-Ți spun ce simt de-o viață și ce-ai uitat, se pare:
Că Dumnezeu de om mare nevoie are.
Și-n timp ce Te îndop din blidul cu păcat
Ce mi l-ai pus în traistă, odată ce-am plecat,
Îți spun că, fără mine, nu poți fi îndurare,
Că-i gol altarul Tău fără a mea iertare.
Că-n mine se frământă și iadul, și lumina,
Și Tu, din trupul meu, Îți crești mereu tulpina.
N-ai chip fără privirea ce-n lutul meu tresare,
Și n-ai cuvânt de-alin cu-un suflet ce nu doare.
Îți mulțumesc c-ai scris pe fruntea mea: „Destin”,
Și mi-ai furat din față pocalul cel „prea plin”.
C-ai dat la zar ființa, c-ai tras la sorți ce sunt,
Și-apoi mi-ai spus s-aleg, să fac un legământ.
Ce plan divin mă-nvață s-aștept cu umilință,
Când Tu ai dat tăcerea drept formă de credință?
Când omul moare-n chinuri și cerul tace lin,
Iar Tu Te-ascunzi în Psalmi, într-un etern declin?
Așa că poți rămâne-acolo, pe tronul Tău tăcut.
Eu Ți-aș ierta, în lipsă, tot ce nu ai făcut.
Și-n schimbul rugii mele ce-n suflet încă-mi zace,
Îți cer, cu-adânc respect, să fiu lăsat în pace.
Vin
Încă o noapte albă cu clipe coapte-n jar,
Cu trupu-mi un Hristov de doruri răvășite.
Din spuză-un murg să slobod – să fiu al lui birjar
Și să mă-ndrept spre tine pe căi nebănuite.
Într-un galop nebun prin colbul de pe drum,
Las vântul să-mi usuce o lacrimă din barbă,
Căci calul îmi cunoaște tot dorul meu nebun
Când biciul îl plesnește din a mea furie oarbă.
Și drumul iute curge sub trapul lui de foc,
Și nările îi ard și coapsele-i sunt sânge,
Și eu lovesc cu sete și simt cum mă sufoc,
Mă-năbușe năduful și inima mă strânge.
Simt cum a mea tânjire e-un știft sub a mea coastă,
Ce taie-n carne vie cu fiece suflare,
Ce nu-mi dă timp să cuget. Îmi este doar năpastă
În toată această lume umplută de uitare.
Am să te am sub stele, sub plăpumi, sub dorinți,
Am să îți gust sărutul. Am să te las să simți
Cum strâng a-tale pulpe în mâna obosită,
Cum îți respir plăcerea atât de mult dorită.
Voi fi un animal legat de trupul tău,
Închis în cușca asta de sentiment și vânt,
Voi rupe-ntr-a ta carne fără păreri de rău,
Voi soarbe-iubirea ta urzind un legământ.
Și vin! Și ca să vin, lui Dumnezeu să-i spui
Să nu îmi stea în cale! Să facă drum cotit!
Căci tot aud chemarea: pe-a ta, nu pe a Lui!
… și că iubirea noastră e tot ce mi-am dorit!
Zbor
Am fost cândva o pasăre căzută,
Cu aripi frânte-n vântul nemilos,
Dar am păstrat în piept un vis frumos
De-a-mi regăsi o fericire mută.
Ca să învăț să zbor cu o aripă,
M-am ridicat din umbre, din abis,
M-am tras prin mărăcini și am promis
Să nu mai fac din dragoste risipă.
Nu m-a salvat nici mila, nici tăcerea,
Ci focul viu din trupul obosit -
Un vis de a nu slei sfârșit,
De-a-mi scoate la iveală iar puterea.
Și azi plutesc pe cer cu o aripă,
Învins-am gravitația din gând,
Și zbor printre copaci, crezând
Că totul se întâmplă într-o clipă.
N-am cerut mii de stele ori alte cāi ușoare,
Doar loc printre nori grei, să fiu iarăși în zbor,
Și-am dedus anevoie că nu e chiar ușor,
Și că pământul rece cel mai tare doare.
Azi zbor fără de teamă, cu aripa-mi umbră,
Si am rupt din durere un pas către mai sus,
Căci zborul nu e trup, iar eu nu am apus
Printre mărăcini, într-o uitare sumbră.
Rădăcini
În raza unor stele ce încă nu au nume,
Pe-un cer ce nu-i al nostru, întunecat, dar clar,
Înfirip șovăind mici jumătăți de lume,
Visând la trupul tău — un solitar altar.
Căci ochii tăi sunt fluturi încununați de rouă,
Plutind suav prin văi învăluite-n zori;
Iar mâinile-ți sunt punți către o lume nouă,
Ce mă ating pe mine — un cerșetor de nori.
Dar nici o șoaptă însă nu ține al tău loc,
Și inima-i hârtie, pe-a locuri sfâșiată.
Eu scriu pe ea sălbatic, cu un condei de foc,
Cu litere de sânge, neistovit — și iată:
Ne-ntrepătrundem tantric ca două răni adânci,
Și-n taină-n suflet simt cum tremură pământul,
Cum țesem rădăcini ce cresc de pe sub stânci,
Iscând în noi povestea, șoptind suav cuvântul.
Și știu că am găsit ceea ce eu n-am fost:
Cândva ecou haotic — acum hrisov de pace.
Să fim o rugăciune ce-o recit pe de rost,
În care să mă sting… și-n care iubirea-mi zace.
Aici
Când vântul vieții suflă rece,
Și umbre lungi se-aștern pe drum,
Eu sunt aici. Nimic nu trece
Fără să-ți simt al tau parfum.
Când cerul plânge peste tine,
Și nopțile te dor prea mult,
Îți voi fi scut. Îți voi fi mâine.
Îți voi fi timpul ce-a trecut.
Căci dragostea nu se destramă
Sub greutăți sau dor nespus,
Ea crește-n noi - lumină calmă
Ce ne conduce spre apus.
Așa că, ține-mi mâna strânsă!
Orice-ar veni peste noi doi-
Iubește-mă! Să nu uiți însă
Că lumea noastră suntem chiar noi.
În brațele tale
Sunt obosit, iubito și lumea-i mult prea grea,
Mă poartă printre umbre, mă strânge înspre ea.
Dar te găsesc prin vise, pășind lasciv prin gând.
Și timpul se-oprește. Nu mă mai simt înfrânt.
Si vreau doar să mă cufund în simțurile tale,
Să uit de ploi, de vânturi, să umplu clipe goale,
Să dorm pe-al tău suflet, s-aud cum mă alinți,
Să-mi fii a mea chemare si sufletu-mi să-l simți.
Vreau ca iubirea ta să îmi ghideze visul,
Să-mi stingă tăcerile, să-mi aline-abisul.
Să-mi fii adăpostul în care să m-afund,
Când de lumea rece vreau sa mă ascund.
Nu vreau altceva, decât pe noi doi,
Să-mi fii odihnă lină peste vânt si ploi.
Căci brațele tale sunt a mea chemare
Când inima-mi caută un colț de uitare.
Lut
În mine stau doi lupi ce se sfâșie-n tăcere,
Unul e foc nestins, iar celălalt – durere.
Mi-ai pus, Părinte, colb și flacără în piept,
Dar când am ars prea tare – tăcut rămaşi. Și drept.
Mi-ai dat un chip din cer și-o umbră din abis,
O minte ce se-ntreabă și-un suflet compromis.
Mi-ai spus: „Tu ești stăpân”, dar m-ai legat cu sfori,
Apoi m-ai lăsat slugă să trudesc pân’ la zori.
Când Te-am strigat în noapte, cu sângele pe gură,
Tu ai dormit tăcut sub aura cea pură.
Eu m-am zbătut în carne, în gânduri și în lut,
Și-am devenit o umbră, iar Tu… un Absolut.
Respir iubirea Ta cu două largi tăișuri,
Mi-ai pus să-mpart lumină doar printre hățișuri,
Și-am învățat să mor cu fiecare clipă,
Întru eterna-Ți slavă, zburând făr-o aripă.
Mi-ai dat o lege-n piatră, dar m-ai făcut din lut.
Ai vrut să fiu etern, dar m-ai lăsat pierdut.
M-ai pus să-Ți țin porunca cu inima flămândă,
Smulgând apoi din suflet bucata-mi cea mai blândă.
Tu n-ai știut ce-nseamnă să porți un trup bolnav,
Să simți cum carnea moare, să îți lași visul sclav.
Tu știi ce-nseamnă bocet când totul se destramă?
Când rugăciunea moare și cerul nu te cheamă?
Mă-nfrunt cu Tine zilnic, ca Iacov în pustiu,
Dar nu-Ți mai vreau iertarea, ci doar să știi ce știu:
Că nu mai cred în Tine când respir suferință,
Că nu-mi mai ești lumină într-u a mea căință.
Dacă-ai fi drept cu mine, Te-ai coborî în lut,
Să guști amarul zilei și urletul tăcut.
Să zbieri, să arzi, să suferi – perpetuu! din nimic!
Să simți dumnezeirea ce piere pic cu pic!
Vreau să Te-așez la masă, să-mparți cu mine-o pită,
Să bem același vin, să-mi simți a mea ispită.
Să-Ți spun ce simt de-o viață și ce-ai uitat, se pare:
Că Dumnezeu de om mare nevoie are.
Și-n timp ce Te îndop din blidul cu păcat
Ce mi l-ai pus în traistă, odată ce-am plecat,
Îți spun că, fără mine, nu poți fi îndurare,
Că-i gol altarul Tău fără a mea iertare.
Că-n mine se frământă și iadul, și lumina,
Și Tu, din trupul meu, Îți crești mereu tulpina.
N-ai chip fără privirea ce-n lutul meu tresare,
Și n-ai cuvânt de-alin cu-un suflet ce nu doare.
Îți mulțumesc c-ai scris pe fruntea mea: „Destin”,
Și mi-ai furat din față pocalul cel „prea plin”.
C-ai dat la zar ființa, c-ai tras la sorți ce sunt,
Și-apoi mi-ai spus s-aleg, să fac un legământ.
Ce plan divin mă-nvață s-aștept cu umilință,
Când Tu ai dat tăcerea drept formă de credință?
Când omul moare-n chinuri și cerul tace lin,
Iar Tu Te-ascunzi în Psalmi, într-un etern declin?
Așa că poți rămâne-acolo, pe tronul Tău tăcut.
Eu Ți-aș ierta, în lipsă, tot ce nu ai făcut.
Și-n schimbul rugii mele ce-n suflet încă-mi zace,
Îți cer, cu-adânc respect, să fiu lăsat în pace.
Vin
Încă o noapte albă cu clipe coapte-n jar,
Cu trupu-mi un Hristov de doruri răvășite.
Din spuză-un murg să slobod – să fiu al lui birjar
Și să mă-ndrept spre tine pe căi nebănuite.
Într-un galop nebun prin colbul de pe drum,
Las vântul să-mi usuce o lacrimă din barbă,
Căci calul îmi cunoaște tot dorul meu nebun
Când biciul îl plesnește din a mea furie oarbă.
Și drumul iute curge sub trapul lui de foc,
Și nările îi ard și coapsele-i sunt sânge,
Și eu lovesc cu sete și simt cum mă sufoc,
Mă-năbușe năduful și inima mă strânge.
Simt cum a mea tânjire e-un știft sub a mea coastă,
Ce taie-n carne vie cu fiece suflare,
Ce nu-mi dă timp să cuget. Îmi este doar năpastă
În toată această lume umplută de uitare.
Am să te am sub stele, sub plăpumi, sub dorinți,
Am să îți gust sărutul. Am să te las să simți
Cum strâng a-tale pulpe în mâna obosită,
Cum îți respir plăcerea atât de mult dorită.
Voi fi un animal legat de trupul tău,
Închis în cușca asta de sentiment și vânt,
Voi rupe-ntr-a ta carne fără păreri de rău,
Voi soarbe-iubirea ta urzind un legământ.
Și vin! Și ca să vin, lui Dumnezeu să-i spui
Să nu îmi stea în cale! Să facă drum cotit!
Căci tot aud chemarea: pe-a ta, nu pe a Lui!
… și că iubirea noastră e tot ce mi-am dorit!