Pierdut în apă

O conștientă degradare 

A sufletului trădare.

O erodare a propriului sine 

Plină de suspine.

O înstrăinare de lume

Si de a să putrezime.

Un destin înconjurat de de ruine.

Aflat sub furcile caudine.

O amăgitoare ruptură de ființă

Aflată în cădere și neputință.

Poate ca am fost doar doua destine in univers.

Tu erai rătăcit printr-un vers,

Însă nu unul dintr-a mea poezie.

Tot ce a fost a fost erezie.

Am crezut ca esti menit sa aparții poeziei mele

Dar tu erai departe rătăcit printre stele.

Am revenit asupra versurilor,

Fiindca refuzam noțiunea sensurilor.

Am căutat cuvinte noi și pe cele vechi le-am modificat

Deoarece asupra așteptărilor mele nu s-au ridicat.

Credeam ca dacă e poezia mea o să fie cum îmi doresc,

Dar tu nu erai un simplu vers,erai ceva ceresc.

Nu te limitezi poeziei mele de aluzii abundentă.

Tu erai mai degrabă o lumină transcendentă.

Erai dornic să te arunci în necunoscut,

Nu într-o poezie cu final prevăzut.

Erai dornic să străbați cu incertitudine prin neant,

Nu îți doreai să trăiești ceva constant.

Așa ca poezia mea doar te-ar fi limitat,

Când tu îți doreai ca prin necunoscut să fii purtat.

Eu în schimb îmi doream ceva absolut,

Așa ca am scris un început,

Dar de fapt a fost doar risipă de cerneală

A unei povești care nici măcar nu a fost reală.

Sufletul meu este un izvor care a secat,

S-a pierdut pe sine dar nu ai remarcat.

Acum este gol și întunecat,

Și de apăsări sufletești încărcat.

Sufletul tău este un pământ uscat,

Pe care să-l readuc la viață am încercat.

Dar izvorul meu nu a fost suficient să te trezesc .

M-am pierdut într-un vis neîmplinit,nefiresc.

Sufletul meu era doar un izvor de dorințe

Cutreierat de ale sufletului tău suferințe.

Era ceva metafizic,un abis senin,

Care spera să-și făurească un alt destin.

Tu ești deșert iar eu un simplu izvor.

Tu ești contagios iar eu nu sunt vindecător.

Fără nimic în suflet m-ai lăsat

Fiindcă de tot ce puteam simți vreodată m-ai secat.

Am fost înghițită  până la ultima bucată

De al tău suflet care nu-i nimic mai mult decât o mare secată.

M-ai secat de tot ce am fost vreodată

Și de ceva ce nu voi mai fi niciodată.

Incă o dimineață în care am simțit cum ai dispărut...

După ce prin visul meu ai străbătut.

Mă priveai adânc în ochi și îmi zâmbeai,

Doamne,și ce frumos îmi vorbeai.

Apari doar după ce adorm,nu te-ai plictisit?

Fiindcă eu una am obosit.

Am obosit să te simt așa departe,

Cu toate că ne vedem în fiecare noapte.

Am obosit ca dimineața să mă părăsești

Apoi ca tot restul zilei să-mi lipsești.

Am obosit să aștept noaptea să ne vedem

Ca apoi sub clarul lunii să ședem.

Ma privești și îmi vorbești,

Imi spui cat de mult mă iubești.

Te uiți în ochii mei și îmi zâmbești,

Ca apoi să te risipești.

Stiu ca acest tu nu este real,

Este doar un ideal.

Mă întreb ce îmi vei spune data viitoare 

în aspirația trecătoare.

Trup de lut

Crăpat și pierdut 

De suflet înstrăinat 

Despicării destinat 

Întristat și fisurat 

În umbră însingurat 

Și crăpat ca o consencință 

A a să eternă suferință.

Ochii tăi poartă în ei frumusețe,

Dar din ei curge tristețe.

Ascunzi asta destul de bine

Dar doar pentru prezențe străine.

Eu îi citesc fără pic de efort,

Gasesc in ei așa de mult confort...

Repetitiv și de zi i-am admirat,

Și să creez ei m-au inspirat.

Pentru al meu suflet ochii tăi sunt ca o muză

Însă să îi înțeleagă pe ai mei refuză.

Refuza să vadă felul în care îi privesc 

Și cat de mult îi doresc.

Doresc ca atunci când nu sunt atentă să mă urmărească,

Si când îi observ să continue să mă privească.

Doua perechi de ochi rătăcindu-se,

Întâlnindu-se și regăsindu-se.

Insa ochii tăi nu se îndreaptă spre a mea privire

Dar tot continuă să mă inspire,

Fiindca transmit atât de multe sentimente 

Chiar și în cele mai irelevante momente.

Pe zi ce trece, îmi pierd speranța-n omenire,
Rămânem reci la gândul că lăsăm moștenire
Moravuri și mentalități meschine.

Dar dacă am putea vedea viitorul?
Ogorul lumii ar zăcea sterp sub soare?
Recolta — conștiința lumii —
A rămas un câmp de tulpini goale,
Împânzit de mândrie ca o iederă înfloritoare —
Cine va mai ști ce e buruiană și ce e floare?

Nu a mai rămas nimic
Din ce odată a fost pământ, izvor, pădure.
Toate s-au preschimbat în ferme de numere,
Hrănite cu lăcomie, frică, corupție și delăsare.
Să culegem ce-am semănat —
Miliarde fără valoare.

Grav bolnav de pesimism, nu mai sper la vindecare.

Naiv aș fi să-aștept miracolul divin,
Care, și de-ar fi venit, despicând în două cerul,
Și cu voce tunătoare, Dumnezeu ar fi rostit!
Scrijelind cu fulger plăci de aur, să rămână moștenire!
A doua zi, omul tălmăci mesajul,
Și vându Cuvânt topit în folosul propriei mândrii.

Prin urmare, Dumnezeu nu a murit, doar a amuțit…

 Ape, ape, pline de argint

Își varsă în lume cântul sfânt

Se aud sirenele cum zic

Că nu se va întâmpla nimic.

Dar glasul lor e specios,

Și totul este fără rost.

Să ai încredere în stele,

Dar nu în gândul de himere.

Și vântul mi se pare zău,

Că se mișcă într-un hău.

Până la cer se ridică,

Orice inimă și frică.

Nimic nu e de înțeles,

Într-o lume fără sens.

Dați-i voi un tâlc! Au zis

Cei ce de ea s-au dezis.

Mai naște ma o data, mamă 

Sa pot sa simt, sa pot sa iert 

Și într-o lume prefăcuta, 

Sa nu ma simt așa inert... 

Mai naște ma  o data, mamă 

Sa simt iubire în toți porii, 

Sa simt cum sângele - mi zvâcneste

Sa pot s-alung din suflet norii

Mai naște ma o data, mama 

Căci prima oara am obosit 

Satul de-atâta falsitate,

De un infern nedeslusit. 

Dar, poate a doua oara, mamă 

Voi reușii sa deslușesc 

Tainele ascunse - n mine

În subconștientul meu firesc. 

Și naște ma mereu, o mama 

Până când am sa sfârșesc 

Și din materia mea firava, 

Răpusa de a lumii zarva, 

În simfonii de imnuri stinse, 

Sa murmur cu slove aprinse 

Că m am născut și am murit 

Dar taina lumii n am găsit...

DB 

Scris-am cu sânge de vultur

Ultimul cuvânt eroic

Din peniță dau să scutur

Bezna sufletului stoic

Simt că totu-i tulbure

Praf și ceață multă-n suflet

Cine să mă mai îndure

Poate-un pui crescut de urlet

Dinadins am vrut să urlu

Însă m-am oprit subit

Căci de-a valma gândul sumbru

Pare că s-a și topit

Aruncând un ochi pe geam

La furtuna cu vânt greu

Mă uitam ca la program

Mă simțeam la ateneu

Când lacrima-mi suspină și-mi cade pe obraz,

Când marea și seninul se-ntunecă-n topaz,

Când frunza și pământul se-ating încetișor,

Atunci, din nou, de mine...iar mi se face dor...

Mi-e dor din nou de mine, naiva care-am fost,

Mi-e dor de-acele lucruri văzute cu un rost....

Mi-e dor de-aceea ființă ce toate le credea,

Iar vicleșugul lumii în veci nu îl vedea....

Mi-e dor de curcubeie, de zâmbet, de fior,

Mi-e dor de și de momentul să mi se facă dor!

În ochii mei, acum, o pasăre-și ia zborul...

Iar eu, în toamnă, rămân numai cu dorul....

Azi sunt o umbră frântă, 

Pe marginea unui cuvânt,

Un praf purtat de-o adiere blândă, 

Pe drumul Tău, mereu flămând,

Dar Tu din nimicire-mi faci veșmânt.

Azi sunt o rană vie, 

Ce sângerează în tăceri,

Un glas pierdut în veșnicie,

Strigând spre Tine dinspre ieri,

Dar Tu îl umpli iar cu învieri.

Azi sunt tot vidul de iubire, 

Și mă ridici din ce-am căzut,

Și-n golul meu pui nemurire,

Făcând nimicul, început,

Să fiu prin Tine, Absolut.

Azi sunt un vas de lut, 

Cu crăpături spre nicăieri,

Tu viață-mi torni, și m-a umplut, 

Lumina Ta de mângâieri,

Și leacul sfânt pentru dureri. 

Nimic nu sunt, dar Tu, Hristoase,

Din golul meu aprinzi un rost,

Și din pământ, un sac de oase;

Uit tot ce-am fost și nu am fost,

Căci azi, în Tine, îmi aflu adăpost.