21

Aur lichidat pe ceruri se printează,

Nu mai simt jeansul ,nu mă interesează.

Vântul solid din glicerină

   Acoperă-astupă parul ei în ultimul pasaj.

Ce amplitudine împarte pe pielea creată (acum) pentru nimic.

Surd În acordurile ce se simt,

    Ce-mi le face ultima bucată de soare-biscuit,

Strunele frunze-lor pregătite pentru a deschide parașuta,

Acolo în jos ce vă aruncă în acel ,,cel mai sus,,

Ultima eternitate

Aud stomper pe octogon-ul punk
Boom-uri și electroshock-wave
Zzz-uri din trompele elefantului

  Crash pentru corpul uman
    Crah pentru oasele încarnate pentru funcția de susținere
      Haos pentru animale aruncate în tombola de bizar

Bdooh-uri,pompe,tobe

             ,,we are beasts of social drums,,

E-o boală fără nume, ce-n suflet mi-a pătruns,

Ca umbra unei toamne, tăcută m-a străpuns.

Nu simt durerea-n carne, dar în adânc mi-e greu,

Ca un ecou de șoapte ce n-aud glasul meu.

Mă bântuie prin gânduri, prin nopți fără sfârșit,

Un dor nedefinit, un vis ce m-a rănit.

Nici leac nu-i și nici semn, dar știu că e aici,

Îmi apasă orice zbor, m-aruncă-n negre licii.

Mă poartă ca pe-o frunză, vântul necunoscut,

Din zori până-n amurguri, pe drumuri ce-s pierdut.

N-am glas să-i cer vreo milă, n-am chip să mă opresc,

Căci boala mea tăcută îmi cere să trăiesc.

Mă leagă fără lanțuri, mă cheamă fără glas,

Și tot ce-am fost vreodată s-a stins într-un impas.

Din zi în zi mă mistuie, mă-ngroapă tot mai mult,

Îmi sapă-n carne umbre, și-n suflet foc ascult.

E-o boală ce mă știe, din timpuri fără rost,

A crescut în mine tainic, ca focul adăpost.

Și n-are ce să-i facă nici cerul și nici lutul,

Căci ea e-n rădăcina uitării, ca trecutul.

Cu fiecare oră mă macină mai greu,

În clipele tăcute, se-așterne tot mai eu.

Nu pot să fug de dânsa, căci e parte din mine,

O boală fără nume, dar știu că nu mă ține.

Seara se așează peste sat

ca o pasăre obosită de zbor,

iar lumina se destramă încet

în fire subțiri de aur.

Pe străzi curge timpul

ca un râu tăcut,

spălând urmele pașilor

și amintirile nerostite.

Vântul răsfoiește copacii

ca pe niște cărți vechi,

iar frunzele, mici scrișori verzi,

cad una câte una

în palmele pământului.

În mine se aprinde 

un dor de lumină

o flacără blândă

care nu arde,

ci mângâie întunericul.

Amintirile cresc

ca niște grădini ascunse

sub ploapele serii,

unde glasuri vechi

învață tăcerea să cânte.

Cerul își deschide ochii de stea

și privește lumea

cu o răbdare infinită,

iar eu rămân în mijlocul nopții

ca o întrebare vie.

Poate că viața

nu e decât această căutare:

o inimă

care umblă prin întuneric

cu o lampă mică

de lumină.

I'm alone in this world.

I don't need anybody,

I'm walking around the world,

on my own.

I'm not afraid of anything,

Anymore.

I'm not afraid of my shadow,

Because I am reflected in her.

She's my friend,now.

I'm not afraid of tomorrow.

Because it won't came 

I'm alone.

And sometimes, I'm happy and not.

Because I'm alone in this world.

And nobody knows about it!

Author 🖤 Zamurca Alina🖤🖤

Îndulcește-mi veninul, Doamne,

căci limba mea s-a făcut șarpe

și cuvântul meu – sabie.

Am vorbit adevăr, dar fără iubire,

și adevărul rostit fără Tine

a devenit otravă.

Mușcătura mea a lăsat răni,

nu pentru că am fost nedrept,

ci pentru că n-am fost blând.

Mi-am învins frații cu judecata,

dar mi-am pierdut sufletul în izbândă.

Doamne, eu nu vreau să câștig,

ci să mântuiesc.

Nu vreau să am ultimul cuvânt,

ci ultimul suspin de milă

pentru cel care greșește.

Îndulcește-mi veninul,

să nu mai usture ce ating, ci să aline.

Să nu mai tai cu glasul,

ci să cos ce alții au rupt.

Fă din fierea mea untdelemn,

din spinii mei — mângâiere,

și din firea mea aprinsă —

o candelă care luminează

fără să ardă.

Cine sunt eu să mustru?

Dacă n-ar fi fost harul Tău,

aș fi fost cel dintâi rănit,

cel dintâi vinovat.

Și poate sunt.

De aceea strig:

îmblânzește-mă, Doamne,

nu cu pedeapsă, ci cu dragostea Ta

care transformă fiarele în miei

și focul în rugăciune.

Lângã divanul vechi se pleacã, iatã,

O umbrã frãmântatã de durere...

E frig în tenebroasa-i încãpere

Iar lumânarea plânge, clãtinatã.

În ruga lui, pe rând îi pomeneşte

Pe-ai sãi copii plecaţi de multã vreme.

În casã el mai are douã lemne,

Un colţ de pâine şi un os de peşte.

Nu-s nici mãcar nepoţii pe aproape

Sã-i spunã, respectuos, o vorbã bunã;

Şi-n felu-acesta zi de zi adunã

Rid dupã rid şi lacrime sub pleoape...

Când era tânãr, vultur în putere,

Lua munţii-n piept şi vãile de-a rândul

Griji şi poveri şi dor, nefrãmântându-l

Îi surâdea nectaru-ascuns în miere.

Acum... nu are poftã de dulceaţã

Şi plânge des, pierzându-se cu firea,

Îl copleşeşte cumva amintirea

Cu sine când vorbeşte faţã-n faţã.

Cãci e bãtrân, memoria îi scapã

Şi nu mai are cine sã-i îmbie

O mãmãligã caldã, pe tipsie,

Un braţ de lemne şi-un pahar cu apã.

Pãşesc cu grijã şi îi dau de urme

Pe holda-nţelenitã la hotarã

Dar sfântã lui comoarã odinioarã,

În care mintea-mi îndrãzni sã scurme.

Bunicul meu, un om al altor vremuri

Mã învãţa, când eu eram de-o şchioapã

Şi când prãşeam porumbul de pe Groapã,

Cu mâna sprijinindu-se pe sapã:

- "Voi sã-ţi arãt ceva!

          Dar, ce faci, tremuri?

                 Ţi-e frig? Ţi-e foame? Vrei sã mergi acasã?"

- Îmi zise cu o faţã prietenoasã -

- "Mergem acuma! Însã înainte

Voi sã-ţi arãt ceva! Tu ţine minte

Sã ştii sã spui şi celor dupã tine

Ce-ai auzit acuma de la mine!

Te uitã colo cãtre Valea Mare:

Tu vezi steluţa-ceea ce rãsare?

O stea pe boltã-ndatã se iveşte

Când soarele fierbinte asfinţeşte."

Mã învârtesc în loc... nu vãd nimic...

Un drag de mine-l prinde pe bunic.

Şi-a amintit, pesemne, de Tãnase...

De moşul sãu, cum lui i-o arãtase.

- "Puţin mai sus de-a dealurilor coamã.

  O vezi acum?"

            - "O vãd!"

                       - "Ştii cum se cheamã?"

- "Aş!... Cum sã ştiu? Cã nu-s demult pe lume!"

- "Cã bine zici! Ştii... stelele au nume!..."

- "Au nume? Toate? Pãi sunt mii şi mii!...

  Interesant! Şi...dumneata le ştii?"

Mã uit la dânsul cu nedumerire

Întâmpinat de-aşa descoperire.

Atunci, bunicu-şi scoase pãlãria;

Îşi retrãia, bietul, copilãria...

Lãsând sã-i treacã vântul printre plete

Îmi spuse taina stelei, pe-ndelete,

Împreunându-şi mâinile-amândouã:

- "A Domnului e-ntinderea albastrã

Iar steaua ce-ai vãzut, e steaua noastrã,

Cã "sãrãntoci" ne zic chiaburii nouã.

Şi ea ne vede-n fiecare searã

Sfârşiţi de vlagã, umblet şi povarã,

Cãci cei sãraci, muncesc din noapte-n noapte,

De munca lor, boierul joc îşi bate.

Când stele-apar, pictând bolta cereascã

Ei sunt încã datori sã mai munceascã;

De pe tarlaua omului bogat,

Ei pleacã cei din urmã cãtre sat.

Apoi îi cheamã la conac sã vinã

Sã le dea câte ceva de mâncare;

Şi hotãrãşte pentru fiecare

Drept rãsplãtire-o traistã de fãinã..."

Atât mi-a spus. Şi n-a mai zis nimica.

Venea un aer rece de pe vale

Ducând spre sat oftaturile sale...

- "Plecãm?"

          - "Plecãm! Se supãrã bunica..."

                             ☆

Trecurã mulţi ani de atunci şi... iatã

Trãim o altã vreme, diferitã:

Aproape-oricine poate sã-şi permitã

O pâine, prãjituri, carne de vitã...

Vremea modernã sau cum e numitã,

Nu seamãnã cu timpul de-altãdatã!

Mai trec şi azi pe uliţa pustie;

Bãtrânii au murit demult. Se poate...

Dar casa lor şi sapa, steaua, toate-s

La fel de vii, ca în copilãrie.

Ce-s eu? Dar tu? Bunicul anonim?

Un fel de purtãtori de diademe!

Cãci soarele apune pentru-o vreme

Dar ne-a lãsat pe noi sã strãlucim!

Din ziua când fu izgonit afarã

Adam, din minunata lui grãdinã,

De vina lui, pãmântul e de vinã!

E izgonit... dar nu lãsat sã piarã.

Ci munca lui se aflã blestematã

Cum bine ştim: pentru neascultare!

Pãşind de-acum pe-ngusta sa cãrare

Din care nu e chip sã se abatã.

                          ☆

Şi steaua lui o vãd searã de searã

Cum mâna obositã o salutã;

E prima stea ce poate fi vãzutã

Spre asfinţit, în serile de varã...

Nu mai vreau să îmi astup golul din mine cu prezenta cuiva,

Bucățile mele frânte acum s-au reasezat

Nu îmi e mai dor să simt, nici să iubesc am devenit altcineva,

Mă-ntreb ce părți din noi și din amintiri încă ne poartă,

Câte din trecut m-au mai lovit și schimbat,

Uneori acceptam ce ne este menit, alteori am lăsat trecutul în spate fără în a mai accepta compromisuri că totul se iartă.