Ochii tăi

Ochii tăi poartă în ei frumusețe,

Dar din ei curge tristețe.

Ascunzi asta destul de bine

Dar doar pentru prezențe străine.

 

Eu îi citesc fără pic de efort,

Gasesc in ei așa de mult confort...

Repetitiv și de zi i-am admirat,

Și să creez ei m-au inspirat.

 

Pentru al meu suflet ochii tăi sunt ca o muză

Însă să îi înțeleagă pe ai mei refuză.

Refuza să vadă felul în care îi privesc 

Și cat de mult îi doresc.

 

Doresc ca atunci când nu sunt atentă să mă urmărească,

Si când îi observ să continue să mă privească.

Doua perechi de ochi rătăcindu-se,

Întâlnindu-se și regăsindu-se.

 

Insa ochii tăi nu se îndreaptă spre a mea privire

Dar tot continuă să mă inspire,

Fiindca transmit atât de multe sentimente 

Chiar și în cele mai irelevante momente.


Categoria: Poezii de dragoste

Toate poeziile autorului: Gorun Mihaela poezii.online Ochii tăi

Data postării: 19 aprilie 2025

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 994

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Doar un vis

Incă o dimineață în care am simțit cum ai dispărut...

După ce prin visul meu ai străbătut.

Mă priveai adânc în ochi și îmi zâmbeai,

Doamne,și ce frumos îmi vorbeai.

 

Apari doar după ce adorm,nu te-ai plictisit?

Fiindcă eu una am obosit.

Am obosit să te simt așa departe,

Cu toate că ne vedem în fiecare noapte.

 

Am obosit ca dimineața să mă părăsești

Apoi ca tot restul zilei să-mi lipsești.

Am obosit să aștept noaptea să ne vedem

Ca apoi sub clarul lunii să ședem.

 

Ma privești și îmi vorbești,

Imi spui cat de mult mă iubești.

Te uiți în ochii mei și îmi zâmbești,

Ca apoi să te risipești.

 

Stiu ca acest tu nu este real,

Este doar un ideal.

Mă întreb ce îmi vei spune data viitoare 

în aspirația trecătoare.

Mai mult...

Timp pierdut

Simt cum viața mi se scurge prin propriile mâini,

Iar eu parcă am prins rădăcini.

Am stagnat și în adâncuri am alunecat,

M-am cufundat și m-am înecat.

Timpul trece iar eu stau în loc 

Iar în trecut nu mai pot să mă întorc.

Timpul trece iar eu sunt neajutorată,

Și parcă devin din ce în ce mai deteriorată.

De abis rădăcinile m-au îmbrățișat 

Iar speranța din mâini mi-a alunecat.

Timpul trece dar eu nu pot face nimic pentru a-l opri 

Iar propriul sine știe doar a mă asupri.

Un sentiment de dor inexplicabil 

A unui trecut irevocabil.

Un trecut ce totuși îmi lasă un gust amar,

Unul care s-a simțit ca un coșmar.

Sunt prizonieră a unei nostalgii amare

Și nu am cale de scăpare.

Nostlagie pentru atâta timp pierdut,

Ce în durere l-am petrecut.

N-am putut să mă bucur nicidecum,

De timpul estompat oricum.

Mai mult...

Refuz și doare

Sunt așa întristată și supărată pe tine,

Însă,ție aceste sentimente îți sunt străine.

Așa ca oare ce drept am eu să te acuz?

Cand defapt eu realitatea o refuz.

 

Refuz sa cred ca tu nu simți pentru mine ceva,

Refuz sa cred ca poate in miez de noapte te gândești la altcineva,

Refuz sa cred ca tu nu ma privești asa cum o fac eu,

Și refuz sa cred ca totul este doar un simplu clișeu.

 

Nu mi-ai spus niciodată ca mă placi,

Dar nici nu mi-ai transmis vreodată ca nu o faci.

Insa cred ca e de ajuns faptul ca nu-mi vorbești,

Pentru a-mi da seama ca nu mă iubești.

 

Oare nu au fost semne de la univers?

Oare doar prin coincidență ți-am mai găsit numele printr-un vers?

Doar prin întâmplare te întâlneam în dimineți pustii?

Oare ce m-a făcut de tine a mă îndrăgosti?

 

Ce doare e ca nici măcar nu e vina ta,

Eu am crezut ca al tău suflet mă poate completa,

Cand el defapt doar de energie mă seca.

Doare ca nu știu ce tu despre mine gândești,

 

Si nu stiu ce emoții când ma zărești trăiești .

Doare ca nu a fost nicioadata reciproc,

Iar ale mele sentimente nu pot să le revoc.

 

 

 

Mai mult...

Pierdut în apă

Simt cum toată lumea se învârte în jurul meu,

Aș putea să scriu despre asta un întreg eseu.

Însă,spre deosebire de ei,eu stau în loc,

Nu mă mișc și simt cum mă sufoc.

 

Ei înoată și se ridică la suprafață,

Intr-un final ajungând la verdeață.

Eu mă înec adânc în valuri,

Ma scufund și renunț la idealuri.

 

Spre adâncuri mă îndrept,

Nu mă pot ridica și încep să accept,

Ca în întuneric voi trăi trăi

Si acolo voi mucegăi.

 

Nu pot face nimic pentru a mă salva 

În sumbra apă mă voi dizolva.

Voi suspină și voi striga

Insa acolo mă voi degrada.

Mai mult...

Falsă idealizare

Te-am privit doar prin felul în care mi-am dorit,

Adevaratul tău chip ți l-am acoperit.

Intr-un loc departe l-am îngropat.

Și cu speranțe și idealuri locul l-am astupat .

 

Iarba a înverzit iar florile au înflorit,

S-au înălțat și din crescut nu s-au mai oprit.

Erau parfumate și frumoase,

Însă într-atât de mincinoase.

 

Erau așa mărețe și strălucitoare,

Însă atat de înșelătoare...

Flori albe ce se ofilesc în nopți stinghere

Fiindca pe lângă pure sunt și efemere.

 

Le-am îngrijit și le-am udat 

Și să reziste le-am implorat.

Rugile mele au fost în zadar

Fiindca ele s-au ofilit pe dealul solitar.

 

Dar cum pot să te învinovățesc când eu te-am ascuns,

Te-am îngropat și m-am mințit până m-am convins 

Ca ești chiar așa cum mi-am închipuit,

Însă tu defapt sub doeleanța mea erai acoperit,

 

De flori albe amăgitoare,

Care nu erau nimic mai mult decât speranțe trecătoare.

Mai mult...

Eu caut absolut,tu necunoscut

Poate ca am fost doar doua destine in univers.

Tu erai rătăcit printr-un vers,

Însă nu unul dintr-a mea poezie.

Tot ce a fost a fost erezie.

 

Am crezut ca esti menit sa aparții poeziei mele

Dar tu erai departe rătăcit printre stele.

Am revenit asupra versurilor,

Fiindca refuzam noțiunea sensurilor.

 

Am căutat cuvinte noi și pe cele vechi le-am modificat

Deoarece asupra așteptărilor mele nu s-au ridicat.

Credeam ca dacă e poezia mea o să fie cum îmi doresc,

Dar tu nu erai un simplu vers,erai ceva ceresc.

 

Nu te limitezi poeziei mele de aluzii abundentă.

Tu erai mai degrabă o lumină transcendentă.

Erai dornic să te arunci în necunoscut,

Nu într-o poezie cu final prevăzut.

 

Erai dornic să străbați cu incertitudine prin neant,

Nu îți doreai să trăiești ceva constant.

Așa ca poezia mea doar te-ar fi limitat,

Când tu îți doreai ca prin necunoscut să fii purtat.

 

Eu în schimb îmi doream ceva absolut,

Așa ca am scris un început,

Dar de fapt a fost doar risipă de cerneală

A unei povești care nici măcar nu a fost reală.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Trenul din gara ta

 

Ai grijă de tine, 

Eu voi pleca, 

Cu trenul ce vine, 

Din gara ta. 

 

Bilete nu am, 

Voi fi clandestin, 

Deși îmi doream, 

Înspre tine să vin. 

 

Suiți în vagoane, 

Voi, griji și necazuri, 

Nu stați pe peroane, 

Se schimbă macazuri. 

 

Șuieră trenul, 

Uite-l că vine, 

Adio iubito, 

Uită de mine!

 

Se-apropie fiara, 

Se aude și frâna, 

Ce tristă e gara, 

Și-mi face cu mâna. 

 

Urcați în cușetă, 

Iubiri și trădări, 

Mai am în servietă, 

Minciuni și ocări. 

 

În vagoane urcați, 

E un ultim semnal, 

La iubiri renunțați, 

Dacă totu-i banal. 

 

Șuieră trenul,

Uite-l că vine, 

Adio iubito, 

Uită de mine!

 

 

Mai mult...

Din seria motive pentru care ar trebui să vorbim

Dintre toate motivele de până acuma

acesta este cel mai studiat,

niște savanți nebuni care au mai studiat cu privirea înainte și luna

(eu)

au decis că studiul e gata de-a fi lansat.

 

Ei bine, studiul arată că acest cuvânt “imposibil”,

este un cuvânt compus care era posibil înainte să apară “im” pe post de anion,

deci nimic nu este imposibil, înainte să fie posibil, ca o conversație între noi…

(fără să exagerez cred că la strofa asta mi-am pierdut vreo câțiva neuroni).

 

Am nevoie să mă recuperez după atâta studiu intelectual,

am nevoie de o zi întreagă de pauză până creierul meu își revine,

într-un loc foarte scump…

(în brațe la tine)

Mai mult...

Ai trădat iubirea

Ai trădat iubirea. Care am jurat să o păstrăm viața întreagă. Acum sunt liberă, nimic de tine nu mă mai leagă! Ai plecat de lângă mine, te rog nu te mai întoarce înapoi, Căci soarele iubirii noastre s-a ascuns după negri nori. Nu mă mai chema, nu mă mai striga, Căci nu te mai iubesc, cum te-am iubit cândva. Iartă -mă, uită- mă de acum nu mai sunt a ta! Iubirea mea, durerea mea. (Poezie de Vladimir Potlog)

Mai mult...

În toiul toamnei

Cad frunze in neștire 

Copacii se vor goi

Sub caldă mea privire

...toamna e in toi...

 

Păsări călătoare 

Pornesc spre alte zări 

Pe cer forfotă mare

... toamna e in toi....

 

Cerul, tot mai acoperit

De-o plapumă de nori

Soarele-l ține pitit

Căci toamna... e in toi...

 

Planez cu frunze care zboară 

În sinea mea mă simt ușoară 

Mai uit de-amar și al meu dor

Doar, toamna... e in toi...

 

Nu mă opresc ca să admir

Să nu simt nostalgie-i dificil

Căci gândul mă duce la noi

Firesc... doar e o toamnă-n toi!

 

 

 

Mai mult...

FRUNZELE TOAMNEI

    Frunzele toamnei zboară și încet se aștern,
    pictând în culori arămii pământul etern.
    În privirile noastre amurgul s-a stins,
    strivit între pleoape și sărutul promis...
    
    În brațele mele te-am frânt cu răbdare,
    departe de-a lunii adâncă trădare.
    În nopți liniștite te-am recreat cu migală,
    cu trup și cu suflet, cu dăruire totală...
    
    Pe al trupului tău înmiresmat altar,
    zorii de zi vor străluci iar și iar,
    Căci frunzele toamnei încet se aștern,
    pictând în culori arămii pământul etern...

Mai mult...

Paradox

De ce ne chinuim atât?

ce mai rămânem la sfârșit?

Iubim prea mult, și negreșit

murim încet și prea grăbit.

 

Rupem din noi cu fiecare

privire dată înapoi,

Ne doare dorul, doare tare,

și totuși ne întoarcem noi.

 

Ne rupem liniștea în două

când nu mai știm ce e de spus,

Și ne îmbracă o vorbă nouă:

uităm că suntem de-ajuns.

 

Zâmbim cu colțuri de regret

și ținem mâini care dispar,

Uităm ce-i viu, încet-încet,

dar totuși așteptăm bizar.

 

Trăim din plin, prea plini de noi,

ne dăm iluzii ca speranțe,

Iubirea ni se naște-n ploi

și moare-n sute de nuanțe.

 

Ce-am avut s-a dus în timp,

ca fumul cel ce se destramă.

Rămânem triști și goi, în schimb,

cu suflete-nghețate-n teamă.

 

Și dacă poate azi, sau mâine,

tăcerea nu ne va mai frânge,

Vom regăsi gânduri străine

într-un regret ce nu se stinge…

 

…Dar până-atunci murim tăcând,

cu pașii grei și inimi frânte,

Iubind din greu, mereu pierzând,

noi ne sfârșim… în amănunte.

 

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍