Lupta zeilor uitati

Prin cuvinte fără cuviință,
Ia ființă, necuviință,
Iar eu, asistând la conferință,
Se dă drumul la sentință.

Sunt condamnat la juruință,
Simt cum frica-mi crește,
Dar plin de bunăvoință,
Încep a reînființa.

Creez o discrepanță,
Dau nuanță la rezonanță,
În timp ce tai orice speranță,
Printr-o neexplicată concordanță
La pseudoștiință.

Tai orice conștiință
Ce-mi este împotrivă,
Anulez orice dorință
Ce-mi este nedorită.

Distrug orice credință
Ce nu-mi este închinată,
Dezintegrând orice ocurență,
Căci nu suport aparență.

Dar în suflet am o tendință,
Simt în inima o flatulență,
Nejustificat, apelez la subzistență.
Te-am distrus… pseudoștiință.

Dar tu prin exuberanță,
Cu răutate preexistentă,
Apelezi la milă, deși e în absență,
Răutatea ți-e componență,

Dar eu reprezint, fără proeminență,
Arma autodistrugerii de ființă,
Și vei rămâne în penitență,
Draga mea pseudoștiință.

Mă plimb prin mine însumi ca printr-un oraș ars,

Cu străzi ce duc spre tine dar nu mai au întors,

Iar dorul, hoț de sânge, mă ține-ntr-un popas

Unde nici moartea însăși n-ar vrea să mai fie.

Și mintea mea, o fiară crescută-n colivie,

Își mușcă propria tăcere, flămândă de trecut,

Îmi șoptește că exiști, apoi mă sfâșie,

Că poate tu nici nu mai știi dacă mai exist.

Iar tu...

poate trăiești simplu, fără să știi că ard,

Fără să știi că noaptea îți poartă numele-n dinți,

Că eu mă sting metodic, poetic și absurd,

În timp ce tu exiști… sau poate nici nu mă simți.

Și cât mai trece timpul?... o întrebare mută,

Un cerc fără de margini, un drum fără destin,

Eu bat la ușa ta, dar lumea-i surdă toată,

Iar tu… ești doar tăcerea unei lumi ce numai aparțin.

N-ai vrea, mai în glumă,

Să-mi pui soarele-n frunte?

Să-mi furi nopțile pierdute

Și să le-aduci în cuvinte?

N-ai vrea, printre șoapte,

Să-mblânzești o secundă,

Să-mi faci visele toate

Pe sub piele să m-ascundă?

N-ai vrea, fără teamă,

Să-mi încurci pașii în drum,

Să-mi dai lumea pe-o ramă

Și să ne pierdem in dor nebun?

N-ai vrea, mai în joacă,

Să-mi fii simplu și rar,

Să mă arzi fără dorință

Și să mă iubești în zadar?

N-ai vrea, mai în șoaptă,

Să mă săruți de m-aud rănile?

Și când mă-ntorc spre noapte

Să aflu c-ai râs cu… 

Spui: „Să fiu iubit.” Dar ce-ai adus în schimb?

Un pumn de frici, un zâmbet exersat.

Ai vrut lumină, însă, pas cu pas, prin timp,

Ai stins chiar focul care ți s-a dat.

Spui: „Viața-i crudă.” Poate. Dar privește:

Câte dorinți ai îngropat de viu?

Câte adevăruri ai lăsat să putrezească

Fiindcă te dureau prea tare, prea târziu?

E simplă logica, și tocmai de aceea doare:

Nu iadul cade peste om din cer.

Întâi se vinde singur, pe bucăți, în fiecare seară,

Pentru un strop de liniște, pentru un efemer.

Apoi se miră că e gol pe dinăuntru,

Că nu mai simte, că nu mai poate plânge.

Dar cine și-a zidit tăcerea drept mormântul

Va auzi ecoul doar când sângele îi curge.

Adevărul nu e drept. Nici blând. Nici sfânt.

El nu răsplătește lacrimi și nici chin.

El spune doar atât: „Ai devenit ce-ai fost mereu în gând,

Iar faptele n-au făcut decât să te definești deplin.”

Și poate cel mai crunt dintre toate nu e moartea,

Nici anii care fug și nu se-ntorc.

Ci clipa când înțelegi, cu mintea toată,

Că multe vise n-au fost frânte de destin...

Și-atunci te vezi, în miezul nopții, fără apărare,

Nu victimă, nu erou, nu osândit.

Doar om — cu partea lui de întuneric mare —

Și cu regretul pentru tot ce-ar fi putut să fi trăit.

                                            ............. 

"Nu ne omoară suferința. Ne omoară anii în care ne-am mințit că suntem vii. Iar adevărul nu rănește. Adevărul doar îți arată rana pe care o ascunzi de o viață"

Parcă și ceru-i mai clar când îmi zâmbești,

Și vântul parcă-mi știe numele pe buze,

În ochii tăi mă pierd ca-n alte povești

Unde iubirea nu cunoaște scuze.

Te port în sânge ca pe-o rugă vie,

Ca pe un cântec care nu mai tace,

În tine timpul uită să mai fie,

Și lumea pare simplă când te face.

Când mâna ta îmi caută tăcerea,

Îmi scrii pe piele versuri fără glas,

Iar cerul își deschide larg vederea

Să ne privească îndrăgostiți fără glas.

Dacă iubirea e o mare frântă,

Atunci eu sunt corabia ta-n derivă,

Cu tine orice rană-mi pare sfântă,

Și orice noapte pare mai naivă.

Parcă și ceru-i mai clar când ești aproape,

Și stelele se-aprind doar pentru noi,

Iar dragostea, în mii de alte șoapte,

Îmi spune simplu: „Iubirea nu e veșnică-n doi.”

Auzind cum bufnița cheamă noaptea
Vorbind în spaima necredinciosului,
Se mai scurge de pe cer o stea,
În răsăriturile necurate ale întunericului.

Drumurile mele, se scaldă ușor,
Risipindu-se precum spuma mării…
Nu mai am nici-un singur dor,
Doar o amplă dorință, dată uitării…

Nemărginitul infinit îl țin într-o palmă,
Lovind numai adieri de lumină
Și veșnicia o țin într-o oră,
Precum raiul într-o floare sălbatică.

Si vine-o zi cand iti pui sufletul deoparte

ca sa fie ferit de ura lumii

Cand cauti umbra si te ascunzi apoi in noapte

ca sa asculti, in liniste, ce spun strabunii:

Istoria se repeta desi nu-ti vine a crede

aceeasi oameni imbracati cu alte haine

Prostie si orgoliu ce apoi succede

Cutremur propagat pana la capatul lumii

Iubirea anulata intr-un joc al puterii

ne omorim intre noi sa devenim "eroi"

Uitand ca sub aceeasi masca a durerii

suntem cuprinsi cu totii flamanzi si goi

..și-am să mă duc în ziua mea de dus

Văduv de bani, de huzurit, de fete,

Cu un zâmbet larg pe față și, în plus,

Fără regrete.

Nu-mi va păsa că las în urmă soare

Sau amintiri ori poze desuete,

Tot ce-i frumos până la urmă moare

Fără regrete.

E natural și simplu să se moară,

Cum reflecta bătrânul Moromete,

Eu voi muri, și poate c-o să doară,

Fără regrete.

Mulți mor anost iar alții interesant,

Vinde moartea tot felul de bilete,

Cel mai ieftin e căderea în neant,

Fără regrete.

Un sfârșit bun ar fi ca o poveste

Din care bei fără să-ți fie sete,

În fond, plecarea cea mai bună este

Fără regrete.

Probabil Moartea o să scrie-o carte

Cu pagini îmbrăcate în paiete,

Și-atunci o s-o-nțelegem bine, foarte,

Fără regrete.

Din antiteza logicii genezei

izolez posibilitățile psihogenezei;

sătul de mersul orb către zei,

înfășor mărgelele peste claviculă.

Vârât și vânat în aceeași bulă,

lasă-mi vocea să urle în noapte,

prin setea ce aduce răutate,

tratând tăcerea cu finețea securii.

Curbura coloanei, capsată prin funii,

aduce închiderea dramatică a gurii;

zvârcolit de starea ambiguă, nesătulă,

sunt lăsat de bunăvoie în căderea nopții.

Ținut țintă lângă țărușul sorții,

înțepat, prins în țipăt, să-mi omor volții,

nu vreau să mă vezi clipind —

închizând ochii, pot să te surprind.

Secunda curge-n gol ca o clepsidră spartă,

Un monstru mut născut din propria-mi conștiință,

Suntem o pânză neagră, o neterminată artă,

Purtând în vene cheia spre neființă.

Ce este frica oare? Un sâmbure de vid,

Sau umbra unui zeu ce a uitat să moară?

Zidim în jurul nostru un orizont rigid,

Să nu vedem cum timpul pe la spate zboară.

Pășim pe coridoare de nepătruns mister,

Căutând sens în carnea ce-o să devină lut,

Iar spaima e doar frigul coborât din cer,

Când înțelegi că ești un sclav necunoscut.

Privesc în întuneric și-n fața mea apare

Oglinda fricii mele, un ciob de amăgire,

Un labirint absurd din care n-ai scăpare,

O scurtă rătăcire numită... nemurire.

La capăt de meandru, când măștile-or cădea

Și adevărul gol ne va privi în față,

Vom înțelege singuri că frica ne era

Doar puntea inventată între nimic și viață

Lăcomia este așa de mare ,

Lupta pentru putere ,fără de hotare

Încă nu s-a gândit nimeni

Să pună dări pe aer și pe soare?

Sunt singur

Aici,în acest labirint

Şi pare că doar un miracol

Mă poate pune pe acel drum,

Un drum neştiut...

Înconjurat de pereți înalți şi reci,

Încerc să găsesc ieşirea

Ghidat de vocile din exterior,

Voci îndrăznețe şi calde

Ce răpun pereţi înalţi şi reci.

Sunt temător, dar,

Îndrăzneţ mă-ndrept spre acel drum,

Un drum pe care am mai păşit.

Şi las în urmă

Doar nişte pereţi mici şi reci!