Imponderabil

Hai să sorbim din noaptea revederii

Şi vinul dulce-acriṣor al impăcării

Ma bucur să te simt din nou in brațe

Să ne-mpodim intr-o gândire frunțile brăzdate

Şi-n piept ceasornicarul bată ceasul şapte

Nici prea târziu, nici prea devreme frate

Să ne legăm şireturile vieții

În promenadā pe aleea Hohenzollern

Din Bulevardul Revederii...

Gândurile mele, Doamne,

Curg corăbii ostenite

Din talazul tinereţii

Spre ostrovul senectuții.

Navighez prin simț și cuget

Prin tempestă și senin.

In gravitații de emoții

Pendulul cumpenei îl simt.

Drapat destinul ni-e de vicii...

Şi bâjbâi des compasul crucii

Și pulsul timpului mi-l iau

Din animarea socială

Ce flutură prin calendar.

Străbat în zare iluzoriu,

Răzbat curenți maritimi subversiv,

Să o-ntâlnesc pe vâlva băii

Am încă a nădăjdui.

O redevență mă afundă,

Prins în năvodul mercantil,

Printre dezbateri partizane

Și prin tertipuri amăgit.

Am pariat pe baba cinci...

Îmi scuip în sân, mă rog pe brânci

Și pulsul timpului mi-l iau

Din agitația socială

Ce flutură prin calendar.

Vei încerca a mă descoase

Ca un volum de poezii?

Posibil stilul siderează...

Prilej cuiva de-a flecări.

N-am conceput să sparg tiparul

Să schimb vitraliu-n mănăstiri

Dar vorba, chiar de nu ajunge,

Te va atinge câte un pic.

Drapat destinul ni-i de vicii

Şi bâjbâi des compasul crucii

Și pulsul timpului mi-l iau

Din apatia socială

Ce flutură prin calendar.

Dintr-o discuţie banală

Dintr-o greșeală de nimic

S-aprinde flacăra în armă

Și arde-n pieptul cătrănit.

Se rupe frate de frăție

Se-njură mamă, noră sau sosie

Răzbim război și pandemie

Normalizăm procesul recurent, repet anomalie.

Eu m-am născut sub semnul crucii

Și pulsul timpului mi-l iau

Din amăgirea socială

Ce flutură prin calendar.

Bâjbâi din vechi și nou...

Din lemnul crucii, așchia

Înțeapă trupul lui Hristos,

Ce-a pătimit pentru iubire-n lume...

Trufașa pungă-i de prisos .

Îngăduință și iubire?

Agonisire și trufie?

Evlavie?

Fățărnicie?

Azi, ieri și

Ce mai flutură în calendar de mâine...

Frugal, fructele mării am gustat,

În timp ce ascultam cum pescăruşii

În valurile mării concertau

Și-n ochii tăi mă îmbătau aluzii.

Până-n abis, nestăvilit m-a inundat,

Cu un torent sărat și pătimaş,

Sărutul mării, de pe buza ta gustat,

Şi-n pielea ta căldura verii.

Navigatori desculți prin spuma mării,

Ne-aventurăm până târziu, în mreaja serii,

Învăluriți de lună și de stele

În coregrafic dans haotic al umbrelor rebele.

Se așterne o plajă netedă și fină

Sub trupurile noaste obosite, ancorate

Într-un sidef din mare şi din noapte,

Sub mângâierea brizei, în licăriri năstrușnice, astrale.

Frunzele cad, când octombrie vine.

Le păşesc melancolic și respir nostalgie,

Pe cărarea din parc, numai tu, amintire,

Mă petreci printre rânduri de poezie.

E doar o scânteie de amăgire, cum octombrie vine,

Să-mi șuruie trist iubirea-n privire,

O urare, un gând, o dorință zglobie...

Ne recheamă sub răchita, de atunci cenușie.

E-ntuneric devreme, cât octombrie ține,

Se ascunde și soarele, să mă-ncălzească de tine.

Sub greul de beznă, iluzoriul mă-ndeamnă

Spre podul mut, unde piatra rece-i tresare de-o pierdută atingere involuntară.

Unde-i, Octombrie?

Doar octombrie vine!

Octombrie ține...

Doar ea nu mai vine.

La firul ierbii e o aglomerație fertilă

Și râma-i inginer micelian

Printre structuri de-o vastă conștiință

Și triste neferințe săpate-n subteran...

Pe-o cruce împământată, un croitor de-un cenușiu întunecat

Neactual, neafectat propovăduiește de conștiinţa unui sublim nelimitat;

Și acțiunea lui necontenită

Trecută-i cu vederea de-un cârtițoi mirean

Ce navighează-n rădăcina văduvită,

Cu toate paginile-rupte din viața unui prea tufaș stejar-

Umplute de-o miscelă literară,

Încondeiată c-un topor vulgar...

Miroase a vară arzătoare

La umbra parcurilor ranforsate de metal...

If I were a straight line,

Would you really get me?

Or would you still try to

Touch me, poke me and skake me,

Make me vibrate in a way

That would make sense to you.

Would you test more than my physicality

And stretch me, bend me, twist me,

Tie me, brake me...

Once all of that would end your curiosity,

What would you do?

Abandon me?

The farthest apart...

Am I really gonna shrink into a dot?

And farther more...

Would I become nothingness?

That's just one perspective...

Get closer now!

Am I momentum?

Observe the state of me-

The Universe created-

After all... thou art

Walt Disney.

Repetă-mi… și doar taci,

sclipesc știind prin ce treci,

mereu prezent, dorind să arzi,

la secundele fixe să cazi.

Ia-mi limba, să-ți fie de folos,

ia-mi și pielea — n-am nevoie de os;

urmează să le sfărâmi...

De ce nu curmi?

Linii și linii alungite,

la fel de limitate,

lăsând spațiul liber,

lovind lumea ce locuiește în sincer.

Cunosc minciuna înrădăcinată,

cinic conturând comoara neînapoiată,

comemorând coloana termină

coroana — în al tău ticăit e gravată

Cu ochii înlăcrimați de dor

De casă și de-al tinereții odor

Cu suflet de copil matur

Jurăm iubirea fără cusur

Cu multe clipe-n buzunar

Cu speranțe și gust amar

Cu toate cele ce mai vin

Stăm în pat cu baldachin

Cu viitorul ce ne-asteaptă

Suntem al celuilalt soartă

Și așteptăm să-mbătrânim

Amintiri să retrăim.

Trecând prin viață ,știi mult ,ai experiență,faci și lucruri bune 

dar aduni și destule păcate...Știu , dar nu sunt sigură că există un rai 

pentru cei cu suflet bun și un iad pentru cei cu suflet negru.De aceia 

omul ,socotește ,cumpănește, să fie un echilibru între fapte bune și 

păcate ,devine mai uman , ajută ,iartă .Când plecarea cea fără întoarcere

își deschide poarta , negreșit se face trierea ,fiecare în locul pe care îl

merită . Măcar acolo suntem egali ,nu sunt privilegii .Mi-ar plăcea să văd 

cum arată acea lume , dar asta-i de domeniul fantasticului .Dar așa -i 

mintea omenească ,curioasă...Î n  lumea veșnică  nu-s tentații nici 

dorinți ...deci nici păcate .E trecerea în eternitate.!.....

Un suflet învechit, rătăcind într-o lume străină
Într-o luptă perpetuă, dorind să aparțină.
Cândva candid, acum pătat,
Amorf, sufocat de mâini ce cândva l-au îmbrățișat.

Alunecând pe-a apelor oglindã,

Stingherul cãlãtor, în barca sa,

Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã

Încã o zi, din cele câteva!...

La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:

Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?

Un şir de zile lungi, chinuitoare,

Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?

De fapt, de ce venim pe-aceastã lume

Zbãtându-ne a supravieţui?

- Spre a trãi şi a purta un nume

  Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -

Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,

Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!

Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,

Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!

Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã

Din zori de zi, pânã noaptea târziu;

Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,

Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...

Pentru pãmânt, popoarele se ceartã

Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!

Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:

"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"

Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul

Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;

Totul ne dã la început, pãmântul,

Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!

Iar cât despre necruţãtoarea fricã,

O regãseşti în orice cromozom;

- Mãsura ei mai mare sau mai micã -

Asta... depinde de la om, la om.

Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,

Cu ea se naşte orice muritor,

Ea nu ridicã semne de-ntrebare

Ci degetul ei ameninţãtor!

De bunãvoia ei, nu iese-afarã,

Nici nu renunţã uite... numa-aşa;

Decât când e poftitã sã disparã,

De Unul mai puternic decât ea.

Ce poate viaţa fi, decât o sumã

De vise lungi, în propriul aşternut.

Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,

Constat c-atât de repede-a trecut!

                           ☆

Ţine-te drept, amice, pe picioare,

Şi uitã-te puţin în jurul tãu!

Trateazã nepãsarea, ca atare,

Privind-o ca pe cel mai mare rãu!

Cãci pierderea de timp este o crimã

Când sunt atâtea lucruri de fãcut!

Din TIMP, o parte eşti: una infimã,

Prezentul sãu, la modul absolut.

Întreaga ta lucrare pãmânteascã

Pãstratã-i în al Cerului album.

Ferice cel ce vrea sã dobândeascã

Ce nu se poate pierde nicidecum!

"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1) 

14.11.2021, Gostkow, PL

E neobișnuit
să stai la masă
să stai în casă,
totul să-ți fie pustiu.
Să-ți fie teamă
în propriul tău lăcaș
construit cu sânge
din palmele ce odată au mai strâns,
când trebuiau să lase
mult mai multă libertate.