in umbra iubirii

1.Prin zăpadă albă și pură

În noaptea sfântă de Crăciun

Colindăm cu inimă plină de căldură

Spre casele luminate de lumină divină

2: Îngerii cântă în coruri cerești

Vestind nașterea Mântuitorului iubit

Cu bucurie și speranță în sufletele noastre nestemate

Purtăm vestea cea mare prin fiecare colind rostit

3: La uși batem cu blândețe și respect

Cerând voie să intrăm în căminul vostru frumos

Cu colindele noastre vesele și perfecte

Aducem bucurie și pace, ca un dar prețios

 4: Lumânările ardeau cu foc aprins

În bradul împodobit cu dragoste și grijă

Ne rugăm ca în sufletele voastre să pătrundă lumină și senin

Și să vă umple viața de bucurie și fericirea cea mai înaltă

 5: În colindul nostru aducem binecuvântare

Pentru fiecare casă, pentru fiecare familie

Sărbătorim nașterea Domnului cu mare cinstire

Și ne dorim ca pacea să domnească în întreaga lume, în vecie

Într-o iarnă-albă, dansul lor se ivește,

Fulgii de nea în aer parcă se leagănă.

Cu gingășie și grație, pe pământ coboară,

O simfonie magică, ce ochii ne încântă.

Pe crengi și acoperișuri, ei se așează ușor,

Un tablou fermecător, ce vestește iarna.

Îmbracă lumea-n alb, un decor adormit,

Dansând pe notele dulci ale naturii eterna armonie.

Copiii în grădină prind un fulg cu dorințe,

Rotunjimile delicate le zâmbesc printre paienjeni.

Ating bucuria în palme pentru o clipită fugace,

Un moment magic ce strânge povestea în crenelurile lor.

Dansul fulgilor e ca o horă a visurilor împlinite,

Clasați pe ritm în valuri albe și efemere.

În lumina zorilor întregul univers dansează,

O mireasmă a miracolului făr' de sfârșit.

Fulgii cad mereu peste orașul dezvelit,

Luminând nopțile reci cu sclipiri luminoase.

Rugăm sărbatoarea tainicelor clipe-i să le pice noroc

Și cerem timpului să oftăm, ca să le primenească-ncă o poezie frumoasă.

E-o boală fără nume, ce-n suflet mi-a pătruns,

Ca umbra unei toamne, tăcută m-a străpuns.

Nu simt durerea-n carne, dar în adânc mi-e greu,

Ca un ecou de șoapte ce n-aud glasul meu.

Mă bântuie prin gânduri, prin nopți fără sfârșit,

Un dor nedefinit, un vis ce m-a rănit.

Nici leac nu-i și nici semn, dar știu că e aici,

Îmi apasă orice zbor, m-aruncă-n negre licii.

Mă poartă ca pe-o frunză, vântul necunoscut,

Din zori până-n amurguri, pe drumuri ce-s pierdut.

N-am glas să-i cer vreo milă, n-am chip să mă opresc,

Căci boala mea tăcută îmi cere să trăiesc.

Mă leagă fără lanțuri, mă cheamă fără glas,

Și tot ce-am fost vreodată s-a stins într-un impas.

Din zi în zi mă mistuie, mă-ngroapă tot mai mult,

Îmi sapă-n carne umbre, și-n suflet foc ascult.

E-o boală ce mă știe, din timpuri fără rost,

A crescut în mine tainic, ca focul adăpost.

Și n-are ce să-i facă nici cerul și nici lutul,

Căci ea e-n rădăcina uitării, ca trecutul.

Cu fiecare oră mă macină mai greu,

În clipele tăcute, se-așterne tot mai eu.

Nu pot să fug de dânsa, căci e parte din mine,

O boală fără nume, dar știu că nu mă ține.

Sufletul meu arde, încins în ura

Care-mi îmbracă inima, o mască de ceață.

Pierdut în gânduri, în noaptea cea sură,

Căutând o cale, căutând o rază.

Umbrele trecutului se-nalță, se-adună,

Îmi sufocă zâmbetul, îl transformă în scrum.

Lacrimi reci îmi spală obrazul,

Dar nimeni nu vede, nimeni nu știe de drum.

Ura crește ca o fiară, mă roade,

Speranța se stinge, e doar un ecou.

Inima-mi bate într-un ritm de hoarde,

Și tristețea curge, un râu de cadou.

Ești tu acolo, îmi șoptești minciuni dulci,

Dar eu simt doar frigul, o iarnă eternă.

În jurul meu, ziduri, în jurul meu, cruci,

Și lumea e rece, nimic nu se cernă.

Închide-mi ochii, lasă-mă să cad,

În abisul acesta, în noaptea de vis.

Poate-n durere, voi găsi un alt vad,

Poate-n întuneric, voi găsi un paradis.

Viața, o minune înfățișată,

Bucurii și tristeți împletite-ntr-un dans,

Clipele trec, iar amintirile rămân,

Frumusețea ei mereu ne-a fascinat.

În zori de zi, soarele răsare blând,

Lumina lui ne umple inimile de dor,

Natura se trezește și zâmbește ușor,

Un dar divin, pe care-l prețuim câtând.

În miezul verii, câmpurile sunt înflorite,

Culorile vibrante ne încântă privirea,

Parfumul florilor ne duce într-o călătorie,

O simfonie a frumuseții nesfârșite.

Toamna vine cu culori calde și melancolie,

Frunzele cad ca lacrimi pe pământul mohorât,

Dar în această tristețe există un farmec aparte,

Viața se reinvente ază în fiecare clipă, cu mândrie.

Iarna aduce zăpada și viscolul sălbatic,

Paisaje albe ca-n povesti de basm,

Copiii se bucură de zborul fulgilor în vânt,

Magia iernii ne învăluie cu un farmec magic.

Frumusețea vieții în detalii mărunte ascunsă,

Într-un râs sincer sau o privire tandră,

În gesturi de iubire și în clipele fără grabă,

Viața e o comoară ce mereu ne încântă.

Tic, o clipă care fuge,

În tăcerea ce se duce,

Își dansează-n ritm ușor

Pașii unui visitor.

Tic, o șoaptă-n noaptea grea,

Fără sunet, fără stea,

Caută să prindă-n zbor

Timpul care-i trecător.

Tic, și-i iarăși dimineață,

Orele își poartă ceața,

Dintr-un ceas pierdut în veac

Răsare dorul și-l desfac.

Tic, rămâne ca un semn,

Sufletul în taină-i demn.

Tic... un gând se pierde-n vis,

Și tot ce-a fost, acum s-a scris.

         -EU SUNT-

Sunt  un foc,un foc  mocnit

De speranțe și iubire

Sunt nisipul fin mărunt 

Călcat în picioare

Mângâiat de valul mării 

Pe drumul înserării.

S-au spus toate cuvintele-ntre noi,
Si am rămas fără vocabular ales
"Bună, ok, și...da... și nu" abundă-n amandoi
Doar pauzele dintre ele mai au sens...

Privesc plat în oglindă și-aș vrea să îmi dau seama
E frică sau speranță în ochii ăia goi?
Dar descifrez cu-atâta ușurință care-i drama:
S-au spus toate cuvintele-ntre noi.

Si ca-ntr-o piesă proastă în care știi finalul, 
La radio anunță câțiva ani de ploi.
Mi-aș lua umbrela, ori fâșul, ori raglanul,
Dar nu mai are rost, ne udă pe-amândoi.

E vreme rea: ...s-au spus toate cuvintele-ntre noi....

Și mă întreb, în fiecare noapte,

Când te privesc, dar nu te văd,

Cum poți să fiu un semn de întrebare

Într-un răspuns fără sfârșit, fără regret?

Căci inima mea bate haotic,

În ritmuri pe care nu le înțeleg,

Dar tu, cu calmul tău liniștit,

Îmi spui că nu-i nevoie de răspuns, doar să aleg.

Mă prind în mreje de îndoieli,

Și totuși, mă îndrept spre tine,

Deși nu știu ce este iubirea ta,

Îmi las sufletul să te definească, să te iubească, fără teamă, fără rău.

În ochii tăi e o mare de vise,

Iar eu sunt doar un val, prea mic, prea slab,

Dar mă las purtat de curentul tău,

Chiar dacă înăuntrul meu vibrează un îndoielnic sabie, un abis adânc.

Poate că iubirea nu e logică,

Nici nu se măsoară în cuvinte sau fapte,

Poate doar o simțim cu inima și cu dorința,

Și, chiar dacă nu o înțelegem, trăim prin ea, în fiecare clipă, în fiecare noapte.

Poate iubirea e un labirint

Pe care nu-l vom înțelege niciodată,

Dar eu te caut, te aștept, și te iubesc,

Chiar și atunci când nu înțeleg… și totuși te vreau, o dată și încă o dată.

Iubirea adevărată trăiește doar în amintiri de odinioară,

Colorate în nuanțe de trandafiri și ciocolată amară,

Într-un sărut rece, scurt și trecător ca o ploaie de vară,

Și-n pragul unei zile ușor speciale, fără să doară iară.

Totuși vreau să cred că trăiește prin mine,

Și că iarna nu mă îngheață curgând prin vene,

Lăsându-mi sufletul rece, iar tăcerea tot cerne,

Făcând lacrima să nu mai curgă, nici blesteme.

Dar nu pot decât să las emoțiile să ofilească-n toamnă,

Uscându-se precum urletele lupilor la sărmana lună,

În timp ce muribundă încearcă să nu mai apună,

Odată cu iubirea mea, acum neavând cui să se expună.

Și totuși nu înțeleg de ce îmi mai doresc o primăvară,

Un anotimp în care sufletul meu să nu mai moară,

Iar culorile trandafirilor în sentimente să-mi reapară,

Simțind totul de parcă nu cunosc și-ar fi prima oară.

Rescriu tot ce sunt eu și o să-ncep de acum.

Rescriu ce vreau să fiu din infinitul om.

Decid să-nchid contracte și-n foc eu să le ard,

Îi dau restart acum la viața ce o am.

 

Renasc din răsărit ce apare dimineața,

Renasc din infinitul din lumea asta vastă.

Decid să dau afară din mine tot ce doare,

Îmi dau restart acum la corpul care arde.

 

Renasc și în apusul ce-nchide această zi,

Renasc în răsăritul ce-aduce o nouă eu

Decid să-mi fiu fidelă și nu mai iau cu mine

Nimic din ce-am fost azi ,nimic din noul mâine.

Și s-a făcut lumină și-n colțul meu tăcut 

Nimeni n-a știut de lupta ce am purtat-o mut

Zâmbet am pe chipul rece, în suflet mi-a rămas furtună 

Dar din toate ce-am trăit, m-au făcut mult mai stăpână.

Nu mai strig după ajutor, căci ecoul nu-mi răspunde 

Din lacrimi am făcut punte peste visele înfrânte 

Am crescut din răni adânci și inima mi-am cusut

Când părea că nu mai pot, din praful tăcerii am renăscut.

Si s-a făcut lumină, undeva printre lacrimi și tăceri 

Și mi-am promis pas cu pas să mă regăsesc 

Chiar de e greu, oricât de mult aș pierde

Din ploile sufletului încep ușor, din nou, să strălucesc.