Flacara

Știi cum se zice

focul mereu te frige

dar, eu tot nu înțeleg,

doar ce e rău tind sa aleg.

 

Băiat cu păr bălai si creț,

îl voiam cu orice preț.

Cu ochii lui verzi m-a cucerit

şi credeam ca imi e menit.

 

Fuma incet dintr-o țigară

eu nu mă uitam să nu pară,

că mi se parea teatral

fumul făcea totul ireal.

 

Mi-am făcut curaj să-l privesc

pe retină să mi-l fixez,

știind ca era ultima țigară

iar, el in cale nu o sa mi mai

apară.

 

Zici ca a fost un vis frumos,

să-l uit n-are rost.

Poate intr-o zi ne vom revedea

si focul iar va aparea.


Categoria: Poezii confesive

Toate poeziile autorului: ANONIM poezii.online Flacara

Data postării: 17 noiembrie

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 23

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Uită-mă

Uitama in capul  tau

Dar in gind voi fi mereu

Uitama asa cum poti

Dar nu asa sa stie toți

 

Iti doresc sa fii barbat

Si sa fii apreciat

De acea a ta femeie

Care iti va fi o cheie

 

Dar sa stii ca voi fi bine

Voi incerca sa uit de tine

Sa nu-ți faci griji de mine

Ca sigur va avea cine

 

N-ai stiut sa fii barbat

Asa cum m-am asteptat

Ai fost un simplu baiat

Care doar a studiat💔

Mai mult...

poezie

mi ai fost poezie

la clar de luna in noapte tarzie

acum totu-i  fantezie

vantul poarta o amintire

toate zilele cu tine

ai fost totul pentru mine

poate asa este mai bine

sa plecam pe cai straine

sa avem ce ne cuvine

Mai mult...

Prăbușire

Frunte-mi-ași spăla-o însumi
De povara unui dar
Unui dar ce-mi luminează
Sumbra-mi viață ca un far

Inima el mi-o învie
Oasele mi le-nspăimântă
Fără strop de mârșăvie
Toată viața mi-o-nveșmântă

Dar el doar în plină taină
Când mi-e drag și cel mai bine
Căile mi le îmbină
Cu miros de gelozie

Din extaz el mă coboară
Ca un venin mă torturează
Cu durere mă-nconjoară
Și-n final mă-ngenunchează

E neant, e adăpost
E și ură, e slăbire
E întregul nostru rost
Acest dar, numit, iubire

Mai mult...

Poveste

Tu din prima ai deschis cartea mea,

eu n-am reusit nici sa dau de a ta.

M-ai citit,m-ai descoperit in zadar m-ai rasfoit

Caci tu tot la fel ai procedat,

inima mi-ai facut-o praf

 

Mereu mi-ai fost enigmă

cautand in zadar,un raspuns:"De ce faci asa iar?"

De negasit dupa coperta ta grea,

o propozitie sa o pot descifra

 

Eu lacat deschis,tu mister stins

m-ai citit toata dar nimic nu te-a atins

Ai inchis violent coperta si m-ai lasat in praf

Eu o nuvela intreaga,tu doar un fragment

in care nu am reusit sa pun destul accent

 

Mai mult...

Orgia timpului și Spațiului

Vai Eros, cum icnește mileniul
Iubit de-o cadână secundă,
Atunci când revarsă, abundă
Sămânța care va zămisli-ntrânsa eternul,
Căci pe limbă, printre buzele sfere,
Se scurge o rază firavă de miere
Și astfel, in nespațiu, explodă eterul.
 
Spațiul cu timpul vital se iubesc.
Cu cât e steaua mai mare,
Cu atât în ritmicul act ei se unesc,
Iar timpul din ceruri trece firesc,
Iar oamenii între coase trăiesc.
 
Vai Cupidon, cum geme secunda
Sub dulcea atingere a eonului ei,
Când simte că-ncepe dizolvarea matricei
Și vede cum brusc se aplatizează unda
Căci pe limbă, printre buzele sfere,
Se scurge o rază amară de fiere
Și astfel prin spațiu implodă obida!
 
-------
 
Vai Cupidon, cum icnește galaxia
Iubită de-un fante atom,
Atunci când pe coapsele-i albe
O mângâie, tandru, cu-n electron
Și, pe limbă, printre buzele sfere
Se scurge o rază firavă de miere
Și iată, netimpul e-nvins din primul moment.
Timpul cu spațiul vital se iubesc.
 
Cu cât e steaua mai mare,
Cu atât în ritmicul act ei se unesc,
Iar timpul din ceruri trece firesc,
Iar oamenii între coase trăiesc.
 
Vai Eros, cum vibrează atomul
Printre elipsele lactee ale stelelor,
Excitat de imaginea dinamică a curbelor
Ce aleargă printre distanțele roiurilor,
Căci pe limbă, printre buzele sfere,
Se scurge o rază amară de fiere,
Iar timpul se pierde în frigul distanțelor!
Mai mult...

Trăim în cea mai bună lume posibilă?

Un foc cu o foame necontrolabilă de agonie arde în mine ce pare să mă scrume de vie.

Fiecare flacără are grijă să mă ducă la culmile păcatului , unde eu voi rămâne, sau poate am rămas de mult, fără suflare. Sunt pierdută, nu știu unde, cum sau cine sunt.

Mă privesc în oglindă și parcă se împrăștie în mii de cioburi pe podea împreună cu persoana mea. De la cel mai ascuțit până la cel mai tocit îmi pătrund bucățile în țesuturi până când aproape văd noi orizonturi. Privirea mi-e aproape tăiată în momentul în care o reflexie mi se arată cu toate greșelile cu care sunt în continuare pătată. Pată peste pată, culorile deja s-au combinat și a rămas un negru platinat ce avea să mă orbească pe viață. Aidoma legilor fizicii, reflecția ce mă pătrunde este lipsită de lumina, iar până și focul din mine mă lasă fără pic de strălucire .

Că trăim în cea mai bună lume posibilă obișnuia să spună un mare filosof, Leibniz pe al său nume, dar poate că erau niște simple cuvinte puse aleatoriu, unele lângă altele doar cat a prinde o fărâmă de sens, iar ca cei ce aveau să-i arate interes să-i ofere perfectă dreptate, căutând un sens prin toate substraturile contextului. Oare sunt o ipocrită dacă nu-i dai dreptate? Mi-e greu să găsesc adierea de înțeles în furtuna constituită din vorbele sale când eu nici drumul spre casă parcă nu-l mai stăpânesc. Mă pierd continuu și de fiecare dată când încerc să găsesc câtuși de puțin din mine mă pierd și mai rău.

Cad. Cad și privesc în jur de fiecare dată , dar nu reușesc să văd nimic, cu atât mai puțin lumina de la capătul tunelului pentru că e bezna. Mă simt ca într-o spirală pierdută în umbra văzduhului căreia nici măcar cel mai subțire murmur nu-i scapă când se învârte , făcându-mă să mă simt ca într-un ciclu vicios unde suferința parcă e singura de folos. Se crează o simfonie atroce, unde pășesc cu neputința pe câte o clapă greșită , iar fiecare notă muzicală mă sfâșie și mai tare.

Greșesc și tot nu mă regăsesc, pășesc și tot nu avansez, deoarece oricât aș încerca nu pot să ajung sa fiu alta. Fiece gest eronat îmi definește nu numai firea, ci și corpul, căci parcă port pe oriunde trec o greutate ce nu poate fi slăbită printr-o nicio dietă distinctă de cea încercată până acum. Unui maraton a cărui linii de sfârșit nu știu dacă se află pe undeva m-am alăturat și nimeni nu vrea să mă descalifice. Am încercat să mă opresc, dar inima imi e plină de adrenalină oricât de încet aș merge, iar să stau într-un loc nu-mi este dat drept alegere ca răsuflare de ușurare, astfel simt cum mă sufoc și mai tare.

Aș da orice la troc pentru un cadru favorabil al unui context perfect valabil unde aș putea simți măcar puțin cum este să nu-ți pierzi controlul minții. O bătălie de gânduri în cap mi se desfășoară și oricât de mult aș vrea să înțeleg ceva din ea, eșuez. Mă simt ca un val ce încearcă să prindă avânt, dar oricum se reconstituie la mal, întorcându-se de unde a venit, doar ca eu nu știu unde aparțin.

Oare asta îmi este lumea perfectă ce are să mi fie predestinată? O speranță la perfecțiune când o dau în bară la fiecare acțiune.

Am cunoscut oameni plini de viață, dar cu ce folos când eu sunt de gheață. Am încercat să le dau tot ce am mai bun, dar printr-o simplă clipire am ajuns o umilire. Aveam să fiu trup și suflet implicată în prietenia noastră, sau cel puțin aveam să încerc. Urma să mi se dovedească într-un final că n-aș putea fi capabilă de un asemenea masacru când tot ce las în urmă este un simplu gust acru. Să mă dezgheț în fața unuia nu a fost chip, așadar am devenint o stona de piatră pe care nici măcar focul nu o poate atinge în vreun fel. Cu toate acestea, nu m-am gândit la cel interior care ma distruge pe zi ce trece, făcându-mă să mă întreb cat mai este.

Mi-ar plăcea să fie totul roz, sau măcar cu o tentă de gri, însă orice aș face rămân la capăt de prăpastie. Lumea nu e un loc tocmai perfect mie, dar poate cândva, la capăt de poveste, are să-mi fie.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Metamorfoza umbrelor

Durerea îmi furase mințile,

Mă prăbușesc fără scăpare;

Peste noapte vin ploile,

Iar răsăritul în ceață dispare.

 

Bucuria -mi dă iarăși puteri,

Culeg fărâme din ruine,

Îmi ia povara de pe umeri 

Și mă sloboade de suspine.

 

Deznădejdea,de mână cu mine 

Rătăcește prin pustietate,

Pe drumuri reci, atât de străine,

Născând gesturi necugetate.

 

Speranța -mi suflă la ureche, 

Subtil,o portiță îmi deschide ,

Îmi jură că va sta de veghe 

Și -n clipele mele aride.

 

Nostalgia-mi cântă serenadă 

Toamna târziu, cu lună plânsă 

Și mă cheamă la o promenadă,

Să -mi cânte povestea nescrisă.

 

Se cuibărește în mine frica,

Mă scutură pe sub haină,

Toarce în mine ca pisica,

Dispare și revine în taină.

 

Iubirea -mi dă fiori și mă reface,

Mă prinde -n brațe, mă sărută,

Mă smulge din a mea carapace 

Și mă întoarce lumii.... renăscută.

 

Mai mult...

Amară, dulce.... amintire

Un zâmbet vechi, ascuns într-un sertar,

M-a tot chemat spre nopțile trecute,

Când aprindeam în piept același jar,

Iar orele cădeau pe noi, tăcute.

 

Aveai în glas căldura de-nceput,

Un foc domol, ascuns în fiecare șoaptă,

Și-mi promiteai un vin ce n-am băut,

Păstrat pentr-o ultimă dată.

 

A mai rămas un singur strop promis,

În două cupe reci, neatinse încă,

Căci tu te-ai stins tăcut, ca într-un vis,

Lăsând în urma ta o rană-adâncă.

 

Te-am căutat prin liniștea din piept,

Printre furtuni ce-au reusit să-mi treacă,

Și-am învățat să plec, cu pasul drept,

Lăsând în urmă inima mea seacă.

 

Ai fost un gust străin de vis și plâns,

Paharul plin, iubit la nebunie,

Un foc aprins ce-n suflet mi s-a strâns,

Amară, dulce.... amintire.

Mai mult...

PUTREDA GUSTARE

Vin negru, rece, de formol,

Într-un potir de plumb desert

Îmi beau infernul si mă iert

Căzut în cel mai adânc gol.

 

O înghititură de pământ

Tăcere arsă-n gâtul sec

Sunt doar o umbră care trec,

Fără destin si fără vânt.

 

Atât. Un gust de fier si scrum.

Si-o liniste de mormânt... acum.

Carnea se desface-n mii de viermi

Sub vinul negru-n care dormi.

 

Mai mult...

Am cumpărat o inimă de piatră

Am cumpărat o inimă de piatră,

Să fie scut în fața lumii reci,

O barieră-naltă... ferecată,

Prin care să nu mai poți să treci.

 

Am cumpărat o inimă de piatră,

Să nu mai sângereze-n așteptări,

Să stingă rugul ce a ars în noapte,

Lăsând în urmă mări de lumânări... 

 

Am cumpărat o inimă de piatră,

Un bloc de marmură inert și greu,

Să nu tresară când ti-aude pașii,

Să nu mai poarte chipul tău.

 

Am cumpărat o inimă de piatră,

Să schimbe-n iarnă calda rătăcire,

Să nu mai creadă-n zboruri frânte,

Să-mi fie adăpost și împietrire.

 

Am cumpărat o inimă de piatră,

Plătind cu ultimul fior din piept,

Să pun tăcere peste vechea rană,

Să nu mai am nicicând ce să aștept.

 

Căci piatra-aceasta, mută și greoaie,

Nu-i doar un scut în fața unui dor...

E temnița în care și lumina

Își pierde caldul, vechiul ei fior.

 

Uitând durerea din trecut,

Am ferecat și porțile spre cer...

C-o inimă ce nu mai poate plânge,

Un monument sculptat în ger.

Mai mult...

Ce înseamnă să fii om?

Ce înseamnă să fii om într-o lume de gheață,

În care secundele curg ca un ceas necruțător,

Să porți pe umeri o scurtă, trecătoare viață

Și-un suflet ce cere mereu un alt zbor?

 

Înseamnă să știi să plângi fără o vină,

Să ierți o greșeală ce greu te-a lovit,

Să cauți prin noapte o scânteie de lumină

Și să te ridici când totul s-a prăbușit.

 

Înseamnă să fii o punte între lut și stele,

Să ai în piept un ocean de tăceri,

Să arzi deopotrivă în mii de doruri grele

Și să te întorci mereu la propriile-ți ieri.

 

E să simți că durerea te rupe în două,

Dar mâine tot tu să găsești un cuvânt,

Să crezi iar în soare după o ploaie nouă

Și să lași după tine un simplu legământ:

 

Că n-ai fost o stâncă de neclintit pe lume,

Ci-un fir de iarbă bătut de vânt și de scrum,

Care a știut să iubească, să sufere și să spere...

Și-a lăsat o lumină pe-un întunecat drum.

Mai mult...

Gânduri

Gândesc, gândesc și iar gândesc.

Gândurile nu mă lasă

Mă zgârie și nu mi dau pace

Ca o pisică caraghioasă

 

Vreau să plec de lângă ele,

Dar gândurile sunt surorile mele

Se țin scai de mintea mea

Ca să nu pățesc ceva

 

Gândurile negre am des

Dar ce să fac?

Ele chiar mă plac

Fără ele nu am ce face

Și le vreau pe toate

 

Adio gândurile mele dragi

Vă port în gând și vă doresc

Să gândiți la fel de mult

Și la anul care vine

Să fiți la fel de senine!

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍