Abisul Urei și Tristeții

Tic, o clipă care fuge,

În tăcerea ce se duce,

Își dansează-n ritm ușor

Pașii unui visitor.

Tic, o șoaptă-n noaptea grea,

Fără sunet, fără stea,

Caută să prindă-n zbor

Timpul care-i trecător.

Tic, și-i iarăși dimineață,

Orele își poartă ceața,

Dintr-un ceas pierdut în veac

Răsare dorul și-l desfac.

Tic, rămâne ca un semn,

Sufletul în taină-i demn.

Tic... un gând se pierde-n vis,

Și tot ce-a fost, acum s-a scris.

Visul înălțător,

Lumea dorului strălucește.

Rimele dansează ușor,

Sensul se dezvăluie discret.

Epitetele măiestre îmbracă,

Versurile cu tandrețe și har.

În lumea dorului, sufletul se trezește,

Cuvinte pline de iubire și dar.

Culorile se contopesc grațios,

Pe pânza poeziei ce prinde viață.

Lumea dorului e o melodie dulce,

Cu note ce ne aduc fericirea.

În fiecare vers, un univers întreg,

Se deschide către eternitate.

Lumea dorului ne poartă pe aripi de vis,

În căutarea noastră de libertate.

Acolo unde rimele se împletesc sublim,

Sensul se ascunde printre cuvinte.

Lumea dorului e o comoară prețioasă,

Ce luminează inimile noastre sfinte.

Sub cer de iarnă, stele plâng

Lumini din depărtări se strâng,

Colindă îngerii-n zbor lin,

Vestind că-n lume vine-un Fiu divin.

Din sat în sat, din prag în prag,

Cu suflet cald, cu glas de drag,

Mergem să spunem vestea iar,

Că s-a născut un Prunc, un dar.

Prin neaua albă, blând, coboară

Un cântec vechi, din seara clară,

E Crăciunul, sfințit cu har,

În fiecare colț de țară-n dar.

Bucură-te, o lume-ntreagă,

Că Ceru-n palme ne dezleagă,

Și pacea sfântă se așterne lin,

Colind de Crăciun, veșnic divin.

În pădurea adâncă, cântecul răsună,

Printre copaci înalți și frunze ce suspină.

Eul liric se pierde în taina întunericului,

Și versurile sale prind viață în misterul ascunsului.

Figuri de stil dansează pe aripa vântului,

Metaforele îmbracă natura într-un farmec abundent.

Măsura versurilor se topește ca roua dimineții,

Creând un ritm melodic, plin de bucurii.

Rimele se leagă cu gingășie și grație,

Ca o poveste fermecată, plină de poezie.

În inima pădurii, cântecul se împletește,

Cu sunete blânde și ecouri ce duc departe.

Povestea cântecului pădurii ne aduce alinare,

Ne trezește simțurile și ne umple de iubire.

În fiecare vers În pădurea adâncă, cântecul răsună,

Prin frunzele verzi și lumina de lună.

Eul liric se pierde în taina naturii,

Și versurile sale prind aripi și curg pururi.

Copacii înalți ca stâlpii unui templu,

Șoptesc cu voci blânde un cântec simplu.

Frunzele dansează pe notele vântului,

Creând o simfonie ce-ți umple sufletul.

Povestea pădurii se desfășoară-n versuri,

Cu metafore delicate și imagini diverse.

Rimele se împletesc într-un dans subtil,

Ca o melodie dulce, ce te face să zbori.

Cântecul pădurii ne cheamă la aventură,

Să descoperim tainele ei cu fiecare măsură.

În ecoul frunzelor și ciripitul păsărilor,

Simțim că sun În ecoul frunzelor și ciripitul păsărilor,

Simțim că suntem parte dintr-un univers de basm.

Pădurea ne îmbrățișează cu brațele-i verzi,

Ne invită să explorăm tainele ei ascunse.

Pe poteci înguste, sub umbră de copaci,

Descoperim magia ce învăluie fiecare pas.

Frunzele cad ca petale în dansul lor ușor,

Și cântecul pădurii ne duce pe aripi de dor.

Aici timpul se oprește, iar sufletul se odihnește,

În liniștea adâncă și în armonia ce crește.

Cântecul pădurii ne aduce pace și alinare,

Ne conectează la natura vie, plină de splendare.

1.Prin zăpadă albă și pură

În noaptea sfântă de Crăciun

Colindăm cu inimă plină de căldură

Spre casele luminate de lumină divină

2: Îngerii cântă în coruri cerești

Vestind nașterea Mântuitorului iubit

Cu bucurie și speranță în sufletele noastre nestemate

Purtăm vestea cea mare prin fiecare colind rostit

3: La uși batem cu blândețe și respect

Cerând voie să intrăm în căminul vostru frumos

Cu colindele noastre vesele și perfecte

Aducem bucurie și pace, ca un dar prețios

 4: Lumânările ardeau cu foc aprins

În bradul împodobit cu dragoste și grijă

Ne rugăm ca în sufletele voastre să pătrundă lumină și senin

Și să vă umple viața de bucurie și fericirea cea mai înaltă

 5: În colindul nostru aducem binecuvântare

Pentru fiecare casă, pentru fiecare familie

Sărbătorim nașterea Domnului cu mare cinstire

Și ne dorim ca pacea să domnească în întreaga lume, în vecie

Într-un univers de vis,

Iubirea ne-a adus fericire.

Îmbrățișări calde, săruturi dulci,

Noi suntem eternitatea vie.

În ochii tăi strălucește lumina,

Ard flăcări de pasiune aprinsă.

Împreună în dansul iubirii,

Simțim cum timpul se oprește.

Cuvinte tandre, promisiuni sincere,

Ne leagă sufletele într-un cântec.

Fiecare atingere e o melodie,

Ce vibrează în inimi cu dorințe.

În lumea noastră de iubire pură,

Zidim un castel al fericirii.

Cu fiecare zi ce trece, creștem,

Ca doi îndrăgostiți în armonie.

Așa că sărbătorim dragostea noastră,

Prin versuri pline de emoție.

Un cuplu unit și împlinit,

Povestea noastră, o bucurie.

Mă spetesc, dar nu rămâne nimic,

Pașii se șterg sub greutatea mea.

Când truda e somn și somnul e frig,

Ce altă odihnă aș mai căuta?

Când, pe zi ce trece, sunt obosit,

Căci tot ce am, tot ce vreau, e nimic.

Dar, cât de obosit pot eu a fi,

Că a mea odihnă, e cea de veci?

Mă văd în oglindă, o umbră trecută,

Pășind în zadar pe cărări de negru.

Sunt faptele mele, doar frunze căzute,

În vântul tăcut, ce le lasă mereu.

Fă-ți mâinile carne, fă-ți carnea cenușă,

Să nu mai rămână nici suflet, nici ușă

Pe care să bată sfârșitul tău lin,

Să vină deodată, să vină străin.

Când pașii tăi lasă doar vântul pe drum,

Atunci vei cădea, cu nimeni să-ți plângă.

Îți păstrez un loc de veci, uitat de timp,

Lângă poetii morți, dar încă în viață

Nu credeam c-o să-nvăț să mor...

În cimitir, stăteam doar la pridvor,

Lângă coroane, flori și plopi cu chip de mort.

Pe mine m-a cuprins un dor,

Și am simțit cum suflet mi-a zidit,

Și m-a izbit — iar eu credeam că-i moartea mea 

Dar s-a ivit să-mi fie, chiar,

Viața mea...

Iar eu m-am izbit și mai tare de coroane, flori și plopi cu chip de mort,

Dar dorul ce-l credeam ca un simplu mort

S-a dovedit a fi înșelător...

Și m-a cuprins mai rău, și m-a izbit, mi-a pus și frâu,

De la căpătâiul crucii până la brâu.

Dar eu... dar eu mi-am dat seama că-n cimitir

E viața mea, ce-o trăiesc zi de zi...

Și m-am izbit din nou de plopii morți—

Și... iar au murit și ei, și coroane, flori și pridvor

Pridvor... al nemuririi dor.

Acum aici și pentru totdeauna, in bezna asta surdă și chinuitoare

Tu mă lasă să-ți mai privesc chipu' odată, așa cum o făceam odinioară

Și lasă-mă să-ți mângâi parul, cel castaniu și plin de soare, cel ce sclipea in valuri și sub cer, 

Atunci când te- aruncai in mare...

In pustietatea asta plina de oameni, cavou -i rece și murdar, 

Tu lasă -ma sa-ti mai sărut obrajii, așa cum o făceam cândva

Ca-apoi te duci, acolo jos, unde e noapte si e frig

Unde nu pot sa te vad, cu al tau chip senin, 

Cu care îmi zâmbeai mereu, erai un înger, înger divin

Și uite că te-au luat acolo, in lumi necunoscute și umbrii,

In lumi din care nu te mai întorci vreodată, 

Să-mi spui povesti despre copii

Și lupta asta mă omoară, e că un război civil, 

Nu pot sa dau cu pumnul, să lovesc, nu pot sa trag cu puști

Nu pot trag in inamic...nu mai pot sa fac nimic

Moartea învinge întotdeauna...

Atâtea stele‑s pe lumea asta,

Dar eu tot pe tine te-aș vedea,

Strălucind în viața noastră,

Luminând doar calea mea.

Atâtea flori sunt în grădină,

Iar tu ai dispărut treptat,

Lăsând în sufletul meu o ruină

Ce pe veci m-a destrămat.

Atâtea inimi sunt în ogradă,

Dar vocea ta mereu îmi lipsește.

Gândul meu e strâns grămadă,

Fără tine nu răzbește.

Te-ai dus ca primăvara printre ramuri

Și stele căzătoare-n pustie.

N-am apucat să-ți dau acele daruri

Care să ne lege pe-o veșnicie.

Un copil sarman se joaca cu compasul, ii scapa din mana si isi taie nasul

Baiatul amarat, speriat si turmentat, a cazut pe nas si bratul i a scapat

Rostogolindu-se in durere si suspin, a mai trecut o ora si a murit in chin

Pe lumea cealalta, umplut el plin de ura s-a enervat mai tare, i-a mai cazut o mana

Cu nasul taiat, cu mainile pe jos, s-au enervat baietii, ficatul i-a fost scos

Fara ficat, inima si splina, a mai trecut o ora l au aruncat in mina

In mina abordat, de-un mare bulangiu sa nu-l vada deloc si-a scos ochiu pe viu

Cu un ochi ramas si fara speranta, tarandu-se pe jos a intalnit o rata

Nu era o rata, era o vrajitoare, fermecat el fiind ii scoate un ochi si moare.

A îngheţat inima în mine,

De pe cât am murit.

Mi s-a părut ca fusese un vis,

Din care nu o să mă mai trezesc.

Noapte rece friguriasă,îmi aduci aminte,

Că te-am văzut în vis 

Şi îndată te-am pierdut .

Şi iarăşi ai apărut

În noaptea morţii în care 

astăzi am căzut.

(Autoarea poeziei Zamurca Alina clasa 9 Instituţia Publică Liceul Teotetic Varniţa )