Ce simt?

Cartea bunelor maniere,

Aș face-o abecedar,

Să se dea înspre studiere,

Omului rudimentar.

Bunul simț nu se învață,

Din nimic, ori din neant,

Stă doar atârnat de-o ață,

Al respectului liant.

Dacă toți am fi cu stimă,

Și-am avea discernământ,

Lumea n-ar mai fi infimă,

Mintea ar avea cuvânt.

Respectul e reciproc,

Se simte și se câștigă,

Și fără de echivoc,

La bun simț el ne instigă.

Dar e mai facil să treci,

Indiferent, prin lumea rece,

Gura cu lacăt să fereci,

Căci oricum viața ne trece.

Închid ochii și sper,

Că nu o să mai doară,

Ai fost și sare și piper,

Și mi te-am pus pe rană.

Și încă mă amuză,

Căci tot de tine scriu,

De ce îmi mai ești muză?

În sufletu-mi pustiu.

Căci tu mi-ai fost și rimă,

Ai fost și făr' de vers,

Te joci cu-a mea inimă,

Nimic nu are sens.

Ai fost întreaga artă,

Ce mi-am imaginat?

Și care a fost ținta?

Când oare te-am creat?

De ce îmi mai pierd timpul?

Chiar n-are niciun rost,

Căci tu mi-ai fost poemul,

Dar oare cu ce cost?

.................................

Rămâi doar plăsmuire,

A minții fulgerare,

O, dulce amintire,

Îmi pui pe rană sare.

Divina mea creație,

Numită imaginație,

A tot creat din tine,

Un altul “mult mai bine”.

Ci nu dalta,

Mi-a fost unealta,

Cu care te-am creat,

Ci creieru-mi inspirat.

Și orice defect,

Eu l-am făcut perfect,

Căci mi-am dorit arzător,

Ca tu să fii iubitor.

Și simpla ta proiecție,

A devenit infecție,

A minții mele zeloase,

Ce trage acum ponoase.

……………………………………..

Dar în al meu purgatoriu,

Ai fost un gând derizoriu,

Căci abia acum am realizat,

Că nu ești adevărat.

Că nu ești cum mă străduiesc,

Cu sârgul minții ca să te clădesc,

Căci nu ești nici prinț, nici cavaler,

Ești doar omul cu masca de fier.

Vântul rece bate peste amândoi,

Aduce cu el o mare avarie,

Amintiri reci și durerea din noi,

O poartă în zilele-i luna februarie.

Și poate-i durere sau poate e vină,

Sau poate-i ceva ce nu o să știm,

Aș vrea ca luna pe loc să devină,

O zi sau o oră- un lucru infim.

Dar chiar nu se poate, căci așa e viața,

Te face să înghiți și te face să înduri,

Aș vrea doar să mă trezesc dimineața,

Să-mi spui că e martie și să te juri,

Că doar clipa aceasta este substanța,

Și lunile anului sunt doar vremuri…

Dar nu ești aici, căci așa e viața,

Dragă februarie, tu mă cutremuri!

Și oare ce ar mai fi de spus?

În seara cu vânt liniștit,

Același soare, alt apus,

Pălește-n cuvânt nerostit.

Și oare ce ar mai fi de spus?

Cuvântul meu stă pironit,

De pereții minții este dus,

În haosul tăcerii-i izgonit.

Pare că n-ar mai fi nimic de spus,

Doar sufletul speră smerit,

Ca o să răsufle un răspuns,

Glasul iubirii- căci el n-a pierit!

Amintiri rostogolite,

Pe obrazul meu plăpând,

Stau în lacrimi urgisite,

Dintr-un suflet prea flămând.

Flămând de simțuri, de iubire,

Ceva ce n-a trăit demult,

Respirând dintr-o amintire,

Uitată într-un colț prea mult.

A înviat cu amintirea,

Dulce-amară a durului trecut,

Trezită a fost, din cușca ei, iubirea,

Năpustind asupra sufletului mut.

S-a zvârcolit în ale sale lanțuri,

A dat din coate și a pătimit,

Iubirea s-a târât prin mii de șanturi,

Până la sufletul cel pustiit.

Și-a luat ce-a fost al ei menit,

Pe suflet a pus stăpânire,

De-acum durerea n-a venit,

Rămâne-n vechea amintire.

1.Sunt doar un om.

Un om fără regrete;

Fără visuri deșarte,

Dar cu păcate.

2.Un om lipsit de răutate,

Care speră la puțină bunătate;

Un om ce poate întelege orice,

Mai puțin propriile fapte.

3.O fată frântă de propriile vise,

Din cauza lipsei de susținere;

Din cauza oamenilor fără rușine;

Din cauza oamenilor cu percepții diferite.

4.O fată retrasă de propriile gânduri,

Ucigând orice urmă de propuneri;

Pentru o fărâmă de fericire,

Chiar și pentru cele mai mici speranțe..

5.Un om căruia îi pasă de toți și de toate,

Un om care luptă pentru fapte și dorințe uitate,

Un om care crede în oameni distruși,

Pentru o lupta cu supuși.

6.O fire ce se dăruiește din suflet,

Fără urmă de regret;

Pentru o lume ce nu contează,

Pentru o omenire în pauză..

7.Între atâția oameni întunecați,

Acești oameni sunt remarcați;

Prin dragostea lor numerică,

Pentru o lume puternică.

8.Deși, în sufletul lor totul este greșit,

Noi luptăm la nesfârșit;

Să demonstrăm ca omenirea merită,

O speranță puternică….

9.Acești oameni renunță pentru o clipă de fericire,

La toate luptele cu sine,

Pentru o simplă bucurie,

Pentru o simplă veselie…

10.Noi nu suntem Eminescu,Blaga sau Bacovia,

Să vorbim de romatisme,sicrie și oameni sfărmați,

Noi nu suntem cei cu actoria,

Dar suntem cei care luptă pentru a fi împăcați.

11.Luptăm pentru binele tuturor,

Deși noi nu suntem în locul lor;

Preferăm să învingem problema,

Pentru binele altora.

12.Ne rătăcim prin cărările durerii,

Prin pădurile pierzării,

Încercând să ne salvăm,

Pentru o clipă de adevar…

13.Cuvintele dureroase sunt ascunse,

Pentru luptele pierdute,

Care nu ar avea efecte,

Pentru oamenii fără verighete..

14. Și astfel ,oamenii ca noi,

Pierduți printre nori,

Rămân în singurătatea rece și dureroasă,

Până când tot ce simțim ne apasă..

15.Și foarte tare ne apasă,

Iar durerea nu ne lasă,

Și sperăm la o rază de soare,

-Tu ești acesta oare?...

Vad o inima prostuta

Care bate cu putere

In cautarea dragostei

Cea din sufletul meu  piere.

Si cum durerea se adanceste

In abisul inimii mele

Pentru tine nu face sens

Prabusirea lumii mele.

Poti avea tot pamantul

Si tot pamant vei avea

Pana cand vei invata

Sa-l pictezi cu inima.

Vino sa alergam prin labirintul impadurit

Vino sa gustam din al sufletului sange zvacnit

Si urmand pasii unor straini 

Ne vom intoarce la origini.

Cat de sus trebuie sa se inalte un vultur

Pentru a-l vedea zburand?

Cat de inalt trebuie sa creasca un pom

Pentru a te vedea razand?

Nu vei mai vedea lupul strigand la luna

Nu vei mai auzi tunetul in furtuna

Si cand lumea se va prabusi

Tu o vei picta in culorile naturii.

Îmi place să merg la casa copilăriei,

Doar închid  ochii și mama apare,

La vremea ei era ca argintul viu

Mi-ar place, cum era s-o pot descriu.

Primăvara avea un ajutor de bază,

Cu sapa făcea minuni, pe brazda firavă,

Firișoarele eliberate se ridicau  îndrăznețe, 

Scăldate de ploaie, dădeau soarelui binețe.

Când câmpia n-o chema, alță meserie știa,

Năvădea, țesea,floarea pe covor învia

Asemeni florilor de pe iea pe care o purta

Așa de mult îi plăcea ce făcea.

Mama de toate știa să facă: împletea, croia, 

De sărbători cu rochii noi ne gătea, funde în păr

Ne bucuram de datini și de sărbător

Și mai ales de jocuri și de grădina cu flori.

Dar mai ales, ne aduna pe toți la masă

Făcea mâncarea cea mai gustoasă

Și ne spunea căt de mult ne iubește

Și acesta-i rostul, pentru care trăiește 

Rostul nostru-i aă ne amintim, să te pomenim.

Hai! Vino! Să lăsăm liniștea să vorbească 

Destul am îndurat tăcerea zgomotoasă. 

Hai! Vino! Să stăm unul lângă celălalt 

O ultimă dată în această viață,

Să-mi torni, să beau din ultimul pahar

Gheața din suflet, ușor, să se topească.

Hai! Vino! Să scurtăm distanța dintre noi

Destul ne-a fost timpul cu ploi.

Hai! Vino! Să ne salvăm unu pe celălalt 

De-aceasta dată cu mai multă voință

Să bem din noul vin pe-aceeași canapea

O-mbrățișare să ne fie ultima sentință!

mi-esti gand in mijlocul furtunii

când inchid ochii și aud vocea ta

pot s-aud cum respiri lângă mine

mi-e dor..si nu mai știu a îndura..

îți simt parfumul pielii cum adie

mirosi a tot ce-mi place mie,

buzele-ti au gust de cabernet

mi-e dor....cu lacrimi iar ma-mbat..

ma-nghite dorul..ma afundă

simt doar durere-n suflet

tacerea în valuri ma inunda

ma pierd în marea de regret..

fără sa vreau ma frâng încă o dată,

atâtea doruri si dureri

oare ma vor uita vreodată???

azi...nu-i mai bine decât ieri...

Zeci de poezii nu te mai aduc înapoi

Și știu... căci toate ți le-am scris

Si-un milion de lacrimi tot la fel

Știu... că de-un an mi le-am tot plâns.

Eu...

Te mai port in gând în nopți fără sfârșit 

Sunt haos de când m-ai învățat ce-i dorul

Și visele-mi sunt praf de stele-n vânt

De când dorințelor am tras zăvorul...

Tu...?

Ai fost ca un montagne russe...

Ce la-nceput la tine m-a atras,

Ai folosit să mă respingi într-un final

Pericolul din tine... mi-a fost și agonie și extaz

Eu...

Naivă că eram frumoasă-n ochii tăi 

Nu am citit imaturul emoțional 

Părea să simți ceva ce nu puteai exterioriza

Dar ai tăcut... și asta m-a lovit ca un pumnal

Zeci de întrebări fără răspuns m-au răpus 

Și știi... toate pe rând ți le-am pus

Mi-ai oferit finalul în semne de exclamare

Stii?...eu nu-mi doream decât un vin și-o-mbrățisare...