Ce ar mai fi de spus?

Cartea bunelor maniere,

Aș face-o abecedar,

Să se dea înspre studiere,

Omului rudimentar.

Bunul simț nu se învață,

Din nimic, ori din neant,

Stă doar atârnat de-o ață,

Al respectului liant.

Dacă toți am fi cu stimă,

Și-am avea discernământ,

Lumea n-ar mai fi infimă,

Mintea ar avea cuvânt.

Respectul e reciproc,

Se simte și se câștigă,

Și fără de echivoc,

La bun simț el ne instigă.

Dar e mai facil să treci,

Indiferent, prin lumea rece,

Gura cu lacăt să fereci,

Căci oricum viața ne trece.

N-aș știi să-mi explic de ce-mi apari prin gânduri,

Dar știu că mereu mă citești printre rânduri, 

Astăzi e ziua când nu te aștept, 

Deși inima ta îmi bate în piept.

Încă am emoții când tăcut îmi vorbești în vise, 

Încă mai țin felinarele aprinse, 

Încă te văd la mine-n oglindă, 

Și ochii tăi încă știu să mă surprindă.

Dar nu te caut la pas prin oraș, 

Pentru că te găsesc în dorul uriaș,

Și nu mai visez, decât câteodată,

Că inima ta a rămas descuiată. 

Nu te mai caut și nici nu te chem, 

Ci doar te rescriu în vechiul poem, 

Poate ne vom reîntâlni pe traseu,

Același tu, dar o altă eu.

Închid ochii și sper,

Că nu o să mai doară,

Ai fost și sare și piper,

Și mi te-am pus pe rană.

Și încă mă amuză,

Căci tot de tine scriu,

De ce îmi mai ești muză?

În sufletu-mi pustiu.

Căci tu mi-ai fost și rimă,

Ai fost și făr' de vers,

Te joci cu-a mea inimă,

Nimic nu are sens.

Ai fost întreaga artă,

Ce mi-am imaginat?

Și care a fost ținta?

Când oare te-am creat?

De ce îmi mai pierd timpul?

Chiar n-are niciun rost,

Căci tu mi-ai fost poemul,

Dar oare cu ce cost?

.................................

Rămâi doar plăsmuire,

A minții fulgerare,

O, dulce amintire,

Îmi pui pe rană sare.

Vântul rece bate peste amândoi,

Aduce cu el o mare avarie,

Amintiri reci și durerea din noi,

O poartă în zilele-i luna februarie.

Și poate-i durere sau poate e vină,

Sau poate-i ceva ce nu o să știm,

Aș vrea ca luna pe loc să devină,

O zi sau o oră- un lucru infim.

Dar chiar nu se poate, căci așa e viața,

Te face să înghiți și te face să înduri,

Aș vrea doar să mă trezesc dimineața,

Să-mi spui că e martie și să te juri,

Că doar clipa aceasta este substanța,

Și lunile anului sunt doar vremuri…

Dar nu ești aici, căci așa e viața,

Dragă februarie, tu mă cutremuri!

Divina mea creație,

Numită imaginație,

A tot creat din tine,

Un altul “mult mai bine”.

Ci nu dalta,

Mi-a fost unealta,

Cu care te-am creat,

Ci creieru-mi inspirat.

Și orice defect,

Eu l-am făcut perfect,

Căci mi-am dorit arzător,

Ca tu să fii iubitor.

Și simpla ta proiecție,

A devenit infecție,

A minții mele zeloase,

Ce trage acum ponoase.

……………………………………..

Dar în al meu purgatoriu,

Ai fost un gând derizoriu,

Căci abia acum am realizat,

Că nu ești adevărat.

Că nu ești cum mă străduiesc,

Cu sârgul minții ca să te clădesc,

Căci nu ești nici prinț, nici cavaler,

Ești doar omul cu masca de fier.

Oare de ce ne credem?

Atât de importanți?

Când în sceneta vieții,

Suntem simplii actanți.

Protagoniști în propriul film,

Dar am uitat,

Că scenariul propriu-zis,

E același, dar inversat.

Avem falsa impresie,

Că propriul "eu" este regizor,

Viața nu-ți face vreo concesie,

Destinul e revizor.

Lumină de reflector,

Căci doar așa ne place,

Actor-amator,

Ce nu știe să joace.

Doar pe prima pagină,

Numai cap de afiș,

Am plecat din paragină,

Ș-acum facem ascunziș.

Ne credem mai presus,

Și ne dăm importanță,

Dar mereu ne va privi de sus,

Onorata Instanță!

Te cântă poeții, care cum poate

Fiecare cântă pe alt fel de strună.

Știm toți câtă iubire îți poartă .

Zeci de generații și-au îngropat în tine ,

Credințe și speranțe ,

Durere și suspine .

Ești leagăn peste timp

Și loc de închinat .

te caut în priviri
sub felinarul fiecărui trecător
și prind pe ochi străinele sclipiri
te caut ca pe-un nor
în care mai respiri
și eu respir același dor
ce lasă praf
în ploaia de-amintiri

te pierd pictată-n gânduri
sub ne-nțelesul tău înstrăinat
și ard cu tine haosul fluid în rânduri
te pierd în florile de mac
sub plapuma din scânduri
îți savurez durerea fără leac
ce mă omoară-ncet
iar moartea
o preface-n crânguri

Când o durere-apasă

Ajungi să nu-ți mai pese

Ai ciutura uscată

Fântâna stă să sece

Noianul de probleme

Le-ascunzi sperând să plece

Lăsând de azi pe mâine

Uitând că timpul trece

Se-adună nepăsare

Te minte gol speranța

Mirajul amăgirii

Mușcând din tine viața

Dorind să uiți de toate

Te paște nebunie

Depresie, desigur

În suflet astenie

Cu inima uscată

Arzând în așteptare

Nimic nu mai contează

Umblând fără culoare

Decorul te ascunde

Pictând o nepăsare

Vibrează egoismul

Din coarde ancestrale

Curg rănile deschise

Prezentul se îndoaie

Confuzele iluzii

Te scutură de ploaie

Privirile-n absență

Aruncă-n cer șuvoaie

Trăgând pripit concluzii

Cari zilele greoaie

Destinul te condamnă

Luminile sunt umbre

Nici soare nu răsare

Tăcerea se ascute

De tine nu-ți mai pasă

Nu-i nimeni să te-asculte

Cât om rămâne oare

Strigând spre ziduri mute?

In noptile albastre
Cand am ajuns in lumea ta
Am adus cu mine
Un nor de peruzea.
Ma plimbam pe alei pierdute
Intr-un labirint fara sfarsit
Tu mi-ai intins o mana
Venind din infinit.
Pe drumul vietii curge
Un rau cu nestemate
Opreste-te si aduna
Cuvinte nesecate.
Gaseste in iubire
Acea forta divina
Care te tine in viata
Si care te anima.
Iubeste totu-n cale
Chiar si o amintire
Iubeste si doreste
O ultima iubire.

Ah, șoaptele astea,

fantome ale trecutului

Mă tot vizitează de parcă aș fi

cel mai bun prieten al lor.

Ca un liliac,

mă las ghidat de ecouri vechi și noi,

printr-un infinit absurd.

Cu unele șoapte îți mângâi părul

într-un miros de trandafiri …

Altele … se aprind în noapte

un lampadar de amintiri …

Sunt șoapte ce-mi zvâcnesc în tâmple

și în inimă un dor.

Și mai sunt câteva … atunci când dorm,

te visez … și zbor!

Rădăcinile unui copac,

ce sug din mine ultima picătură de tine …

Mă las pe-o parte, învelit de umbra lor,

și mă duc departe … prin mine,

să te caut,

cu ele.

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)

искал тебя долго, но дольше не мог, 
После целого мира, не чувствуя ног.
Ты обещала ждать у порога миров, 
Я щёл мимо них, не замечая углов.

Алый закат заберешь от меня силой, 
Останусь во тьме, тишиною могильной.
Я там был, и вот я там сегодня вновь.
Я ненавижу тебя, ненавижу любовь.