Promisiunea uitată

... Pleacă, iarnă, vreau să pleci,

Unde vântul te alungă,

Lasă soarele să-nveci,

Lumea rece să n-ajungă.

Strânge-ți albii tăi nămeți,

Să răsară fir de floare,

Pomii goi, cu ramuri reci,

Să-și găsească iar culoare.

Lasă râul dezghețat

Să-și urmeze drumul lin,

Peste câmpul înverzit,

Să adie vântul blând.

Pleacă, iarnă, e târziu,

Primăvara bate-n poartă,

Lumea-ntreagă prinde viu,

Vestea bună să ne poarte.

Te-am iertat de-atâtea ori,

Crezând că dorul prinde flori.

Dar iertarea, pas cu pas,

M-a făcut să te tot las.

Din ce în ce mai mult ți-am dat,

Până ce dorul s-a uscat.

Și-n loc să te iubesc mereu,

Am învățat să-mi fiu doar eu.

Acum privesc fără regret,

Nu ești ce-am vrut, ci un secret.

Iubirea mea s-a risipit,

Când am văzut că n-ai simțit.

Haos sunt, haos rămân,

Umbre și doruri prin gânduri se strâng.

Știu ce-i dorul, știu cum te chem,

Dar tac și păstrez tot ce am în poem.

În mine furtuni, cuvinte-n tăcere,

Frânturi de lumină pierdute-n durere.

Vântul mă poartă prin visele reci,

Dar nu-ți spun taina ce-n mine petreci.

Haos sunt, haos rămân,

Ziduri de teamă ce-n suflet se strâng.

Știu ce-i dorul, dar las în abis

Un glas nerostit, un vis interzis.

Eu sunt în trecere prin lume,

Nu-mi amintesc de unde vin,

Rup pașii mei, mă las de lume,

Și merg desculță, fără chin.

Eu sunt o clipă printre voi,

Îmi scutur sufletul prin vise,

Sunt vântul blând printre nevoi,

În cartea mea de doruri scrise.

Eu sunt pe chipul mamei blânde,

Fără de școală și de rost,

Și-ajung la Dumnezeu oriunde

Când iau iubire drept adăpost.

Merg braț la braț cu-al timpului mers,

Și iert de-am rătăcit cărare,

De-am pus o umbră-n univers,

Pe vreun destin sau pe o floare.

Eu am venit pe drumul greu,

În lumea asta zbuciumată,

Și par că duc un vis mereu,

Dar nimeni nu mă mai așteaptă.

Scriu vorba simplă, cum mi-e dat,

Cu mâini ce vin din lut curat,

Sub unghii port pământ bogat,

Dar inima, mi-e de păcat.

Eu sunt o trecătoare-n zi,

E drumul aspru, nu-i de mine,

Căci merg desculță printre spini,

Cu sufletul… senin din mine.

Vindecare imposibilă

M-aș fi vindecat de tine,

Dacă n-ai fi revenit,

Să-mi aprinzi din nou suspine,

Într-un suflet obosit.

M-aș fi șters din amintire,

Dacă n-ai fi revenit,

Să-mi aduci a ta privire

Ca un dor ce m-a rănit.

M-aș fi regăsit pe mine,

Dacă nu te-aș fi văzut,

Dar mă pierd din nou în tine,

Ca un vis ce n-a trecut.

Te-aș uita… dar știu prea bine,

E târziu și e în zori,

Căci te-ntorci mereu la mine

Să mă frângi de-atâtea ori.

Cu tine lumea-i mai frumoasă,

Lângă tine eu mă simt acasă.

Privirea ta îmi dă lumină,

Iar inima nu mai suspină.

Când ești aproape, totul cântă,

Chiar și tăcerea e mai blândă.

Tu ești răspuns la orice dor,

Tu faci din clipă viitor.

Cu tine zilele-s senine,

Iar nopțile sunt pline, pline.

De vise calde și iubire,

De pace, dor și fericire.

Cu tine lumea prinde viață,

Iar timpul parcă nu mă-ngheață.

Rămâi cu mine, viața-mi pasă,

Lângă tine eu mă simt acasă.

    Mi-e dor de tine, mi-e atâta de dor... 
    Obrazul să-mi las în căuşul palmelor tale,
    Lângă tine să mă cuibăresc uşor, 
    Pielea să-ţi gust cu parfum de migdale…
   
    Mi-e dor de tine, mi-e dor de noi... 
    De zilele pline şi amurguri senine, 
    De-aşternutul în care zăceam amândoi, 
    De privirea ta printre genele fine... 
    
    Mi-e dor de tine, mi-e dor şi mi-e rău... 
    Golit fiind de substanţa din tine, 
    Pustiit, cu sufletul în derivă spre hău, 
    Mă destram în cuvinte pe foile pline... 
    
    Mi-e dor de tine, mi-e dor să trăiesc... 
    În braţele tale mi-a fost cel mai bine, 
    Trăind visul acesta nebun şi burlesc, 
    În care te sărut cu buze străine... 
    
    Mi-e dor de tine, mi-e dor să mai mor... 
    Ca un copac doborât, rechemat de pământ,
    Şi chiar de n-am vrut, ei încă mai vor,
    Să sape din mine un ultim cuvânt…

Pustiu, pustiu de lume,
măști ascunse pe sub piele
cu miros a flori de plastic
plini de dogme și embleme.

Prea pustiu și trist adesea,
mulți aleg în loc de artă:
sex și-atracții efemere,
colorant și apă fiartă.

Chiar pustiu, fără nisipuri
doar coperte primprejur,
lume vie fără suflet-
bec stricat în abajur...

Alerg dupa dorinta, si zbor ingindurat,
plecat sa fiu ca raza, desi neasteptat.
Sa las ades in suflet, speranta so ador,
sa fie ea umpluta, de noi, dar nu de dor.

Sa fie doar un vis, dar n-o sa las uitarii,
spre marea mea rusine, acele amintirii.
Ce rost mai are ziua, de ieri si care-i clipa,
cind umbra-i colorata, plecata este diva.

Și când o să pici,

am să-ți fiu alături și te voi ajuta să te ridici.

Pentru că îmi ești drag,

atât de drag încât aș muta munții din loc pentru tine.

Poate că este ceva mai mult decât îndrăgire,

poate că este ceva acolo în inima mea care vrea de fapt mai mult.

Însă așa cum și tu știi,

mai mult nu putem fi din cauza noastră, a fricilor, a poftelor de dinafară.

Nu suntem îndeajuns de maturi să ne putem jura iubire eternă,

Suntem doar niște copii care vor iubire, afecțiune și multă dragoste.

Dar ce să ne facem, dragul meu hoinar,

că tu alegi nopțile albe și pline de aventură, iar eu,

Eu vreau liniște și siguranța că acasă mă așteaptă același băiat pe care îl iubesc.

Tu ai spus că te vei schimba,

și vei renunța la a mai vâna fete pentru o noapte de amor.

Însă cel mai probabil,

toate astea le-ai spus pentru a-mi crea filme de viitor alături de tine,

Și să te aleg pe tine,

tu să fi singurul băiat pe care să îl iubesc câte zile voi avea.

Dar nu sunt așa de fraieră,

și nu mă încred în tot ceea ce spui, tocmai din pricina minciunilor tale,

Pe care mi le-ai spus fără ca tu să-ți dai seama.

Încercând să-mi explici

toate balivernele înșirate de nenumărate ori,

Eu mă pierd în ochii tăi,

ca o visătoare care privește către luceafărul ce strălucește pe cer.

Și m-am pierdut de atâtea ori în ei,

încât nu mai știu cum să mă adun și să-mi revin din vraja pe care mi-o provoci.

De atâtea ori am încercat să mă regăsesc,

să nu-ți mai privesc cu atâta admirație ochii tăi căprui strălucitori.

Însă nu reușesc, și simt cum

vreau din ce în ce mai mult să îi privesc, să îi admir cu blândețe.

Te-am analizat, cum și tu

îmi cauți privirea pe oriunde mergi, pentru a crea o legătură.

Însă și tu, ca și mine

te pierzi în ochii mei albăstrui precum cerul înseninat și rămâi fără cuvinte.

Deși îmi mărturisești,

faptul că te cuprind emoțiile când mă privești, eu știu de dinainte asta,

Sau poate mă înșel și sunt doar pierdută-n spațiu,

Și doar îmi doresc să-mi fi bărbatul lângă care vreau să trăiesc.

Dar cu toate astea, dulcele meu hoinar, 

Te voi alege în altă viață,

să-mi fi tu bărbatul alături de care să-mi petrec anii pe care îi mai am.

În camera pleoapelor tale
ziua se naște încet
ca o respirație uitată între două lumi
și se prelinge peste pielea luminii,
unde nuanțele nu mai au nume,
dar încă dor.

Tăcerea ta nu e liniște,
e o limbă străină
pe care inima mea a învățat-o fără profesori
doar din vibrația privirii tale
care, uneori
doare mai mult decât o plecare.

Fiecare pas al tău
înseamnă o ușă în plus
pe care o deschid în mine
cu teamă, cu recunoștință,
cu o sete de ceva
ce n-a fost niciodată spus.

Cuvintele au început să mă trăiască,
nu le mai scriu -
ele se așază în mine
ca pulberea fină pe bustul uitării
și cresc, și urlă, și ard
fără să ardă nimic în jur
decât ceea ce n-am avut curajul să îți ofer.

Iubirea mea nu e declarație:
e o noapte întreagă fără electricitate
în care te caut după pulsațiile cerului,
în care tremurul unei frunze
e semnul că ești aproape
fără să fii.

Uneori cred că ne-am iubit
într-o altă existență
și acum doar ne amintim
prin mișcări fragile,
prin priviri care se opresc
acolo unde nu mai avem apărare.

Și totuși,
când mă gândesc la tine,
nu-mi vine să scriu,
ci să tac
așa cum tace pământul
când se pregătește de ploaie:
cu răbdare, cu gravitate,
cu sfințenie.

O sabie de lumină tâșnită din nisip

Dintr-o scoică albită sau dintr-un ciob găsit,

Lumina o stâncă ce se odihnea in murmurul apei.

Doream să fug de soare,de plânsul vieții.

Doream să găsesc umbra si odihna ta.

Dar o plajă întreagă vibrând de soare,

Mă împingea spre altceva.

Mă doare tot ce-a fost si tot ce știu,

Că va rămâne veșnic după mine.

Mă dor mult așteptatele agonii,

Privighetorile închise în colivii.

Romanțele cântate prea târziu,

De admiratori ce mi-au rămas străini.

Mă doare tot ce-am spus,deși nu am vrut,

Decât poate să tac și să rămân mut.

Mă doare lenevia cu care m-am născut,

Grăbita lăcomie a primului sărut.

Unde si când m-am ivit în lumină nu stiu, e o chemare.

Din umbră mă ispitesc să cred că lumea-i o cântare.

Străin, zâmbind, vrăjit , trepte suind,

În mijlocul ei mă împlinesc cu mirare.

Câteodată spun vorbe care nu mă cuprind.

Câteodată iubesc lucruri care nu îmi răspund.

De vânturi si ispravi visate îmi sunt ochii plini,

De umblat,umblu ca fiecare,

Când vinovat pe acoperișul iadului,

Când fără păcat, pe muntele cu crini.

Spune-mi tu, sub curcubeu,

Mi-ai căzut in cale ca o geană dintr-o ploapă a lui Dumnezeu?

Nu vreau decat să îmi port curate,

Degetele răsfirate prin părul tau

Și apoi prin nori.

Aș vrea să mă întorc în mine,

Să descopăr ce încă n-am găsit.

Rădăcina de la care am pornit și care s-a nimicit.

Aș vrea să mă privesc fără oglindă,

Să văd ceva spre care nimeni nu a putut să tindă.

Să mă descopăr pentru tine,

Să vezi tu,sufletul din mine.