Secunda unei priviri

Azi inima a bătut mai tare din senin

Că deodată, din neant, fără să stiu, 

Parfumul tău eu l-am simțit 

Acel miros ce a rămas in mine viu.

Mi-am plimbat privirea peste tot 

Cred că-n speranța c-am să te văd,

Sau poate că demult nu s-a-ntâmplat 

Nici în trafic pentr-o secundă s-apari...

Dar simtul se pare că m-a păcălit

Tu nu erai aproape de acel loc.

Era sufletul meu ce tare te-a dorit

Că emana parfumul tău din interior.

Atunci am realizat că acel parfum

A rămas în suflet ca un tatuaj pe piele

Căci pot să caut oriunde și in orice om

Te regăsesc în mine, căci tu îmi curgi prin vene.

Și m-ai forțat să plec iubind

Și mă privesc acum murind,

Cu fiecare clipă care trece

Mă simt pustie, tristă, rece.

Și m-ai forțat să plec iubind

Azi mă prefac că pot zâmbi,

Încerc la toate să fac față

Dar sufletul mi-e fără viața.

Și m-ai forțat să plec iubind

Cu simțurile pâlpâind,

Ce mereu mor, apoi învie

Să moară iarăși pe hârtie.

Da! M-ai forțat să plec iubind

Și mi-ai lăsat sufletul ciunt.

Că nici cea mai neagră poezie

Nu descrie durerea ce-mi adie.

Forțată am plecat, fiind

Un ultim vin în doi dorind.

Și nu trăiesc și nici nu mor

Și port în suflet răni ce dor.

Tu m-ai forțat să plec iubind

Eu..încă te aștept venind,

În toamna ce-i deja târzie

Să-i dai parfum de fericire.

Lună de April zace la fereastră 

Galbenă, plină de povestea noastră 

Aleargă grăbită apusul spre zori

Risipindu-mi iluzii și vise în nori.

Lumina-i se așterne ca un vis nebun

Pe-o ramură de gând nocturn

Și mi se face poftă de aroma vinului tău 

Simt dor... de dor, să simt în suflet curcubeu.

Pe chip îmi desenează un zâmbet plin

Alungând orice urmă de freamăt și chin

Și razele-i calde încing cerul cuminte

Cu-n iz ușor și unic de simț fierbinte.

Luna plină de April cerne-un vis nestins

Pe cărări de-o veche, neuitată taină 

Deși sub cerul larg, întins... deschis

Sufletul meu a capitulat...a mai închis o pagină.

Urmele trecerii mele prin viața ta,

S-au șters demult...tu, m-ai uitat deja...

De tine cu drag eu îmi mai amintesc,

Nu mai sunt tristă, dar nici nu mai zâmbesc....

Te caut printre amintiri uitate,

Prin sertare de suflet, închise cu chei și lăcate,

Prin toate cele 4 ale inimii cămări...

Poate-am să te zăresc ascuns ca luna prin nori...

Ai plecat fără să te uiţi înapoi. 

Ai închis cu nepăsare o pagină care

mie îmi era viață....

Doar poezia mi-a rămas despre noi doi

În ea, noi nu ne-am pierdut niciodată....

Când te scriu in versuri

Parca-mi curgi prin vene

Ca o furtună liniștită 

Ce spală orice durere...

Esti muza mea fierbinte

Și te scriu in cuvinte

Te scriu in rimă dulce

Poate gândul te ajunge

Îți scriu cât pot de frumos

Deși în suflet nasc haos

În strofe mă spovedesc

De dorul ce-ai lăsat să trăiesc...

Poate-ntr-o zi îmi vei simți parfumul

Și-n altă zi mă vei vedea întâmplător 

Și poate -atunci isi va face loc regretul 

La umbra sufletului tău, atât de rece...atât de gol...

Și poate nu întârzii... și ma vei căuta în viață 

O să te-aștept oricât... cu nerăbdare 

Să te privesc cu ochii-mi secați de dor

Distruși de a ta cruntă nepăsare 

Poate-ntr-o zi mă vei simți prin ceața dimineții 

În valsul aburilor grei și denși

În picurii de ploaie căzuți din cer

Sau cine știe... prin a vântului curenți.

Si-atunci îți vei aduce aminte negreșit 

De-mbrățisările calde, scurte, nu prea multe

Ce cândva cu drag mi le-ai dăruit 

Lipsindu-mă la final de căldura celei ultime..

Poate...căci ești dorul ce îl ascund de ochii lumii

Esti taina ce-o port cu grijă în adâncul inimii 

Păcatul ce mi-l asum, dorință din suflet

Și nimeni nu știe, nimeni nu vede, cum in tăcere, sufăr!

Am rupt lanțul pus pe gânduri, într-un august ca o umbră,

          Se ghicește-n taina nopții toamna care stă să vină,

          Tu pășești spre altă viață, uitat de povestea sumbră,

          Eu rămân în așteptare, captivată de lumină.

          Nu mai știm nimic de noi, ne-am pierdut în rătăcire,

          Tu zdrobești în palme timpul, pregătești un nou destin,

          Eu mai cad în amintire, fără nicio mântuire,

          Într-un vechi butoi de umbre, cufundată în suspin.

          Un miraj rămas în noapte, o dorință sigilată:

          O ultimă îmbrățișare, ritual secret, tăcut,

          Să ne bem destinele din licoarea neuitată,

          Ce-a păstrat în ea fiorul unui timp ce a trecut.

          Mergi spre zările opace, lasă via să rodească,

          Iar când storci în căzi de lemn gustul orelor nespuse,

          Lasă vinul tău, iubite, lent să mă tămăduiască,

          De blestemul unei umbre și de nopțile apuse.

..........................................................................................................

Uneori, chiar și cel mai sec vin devine leac, atunci când este sfințit de o ultimă îmbrățișare....

Timpul se scurge ca uleiul pe străzi 

Intre blocuri ce par niste dinți de granit,

Suntem cifre pierdute în lungi repetiții

Într-un oras ce-a uitat să fie locuit.

E neagră secunda ce cade din ceas 

Ca o picătură de smoală pe mână

Niciun ecou din noi n-a rămas, 

Doar tăcerea e peste tot să stăpână.

Metroul înghite umbre grăbite 

Spre gări ce nu duc nicăieri, de fapt 

Sunt orele reci, de ciment mestecate

Într-un prezent ce ne tine captivi sub asfalt.

Si-n vârful antenelor, noaptea se-asază 

Ca o pasăre grea, cu aripi de plumb 

În timp ce orasul, de fier, delirează 

Visând un sfârşit într-un negru profund.

Unde ne-am stins fără să știm?

Nu sunt furie. N-am cu ce.

Mă țin de mine, cât mai pot 

Si plâng tăcută, printre cuvinte

Pe care încă le mai port.

Nu știi ce-mi bate înăuntru,

Nici ce-ai lăsat când ai plecat,

Dar recitesc tot ce-am fost noi

Să-nțeleg unde ne-am stricat.

În colțul serii stă o sticlă,

Goala de-un vin rămas promis,

O amintire neatinsă

Dintr-un trecut ce s-a închis.

Fac scenarii, cu ochii-n gol,

Ca și cum viața s-ar rescrie...

Dac-aș găsi exact momentul

Când s-a făcut din cald, pustie...

Mai simt și-acum, ca o amprentă,

Pierduta strânsă-mbrățișare,

Acel "rămas bun" fără cuvinte

Refuzat dintr-o suflare.

Și nu, nu sunt furioasă, nu.

Doar rătăcită-n ce-a rămas.

Căci uneori, chiar și durerea

Pare că vrea să stea un ceas.

Te-ai stins în zeci de umbre, rătăcind prin vene

Lăsând în urmă doar un scrum de dor și fier,

Iar eu îți beau absența, grea, prin pleoape leneșe,

Când cerul se prăbușește, negru și stingher.

Nu mai aștept apusul să-mi aducă urmă,

Sunt doar un templu vechi de ziduri și blestem,

În carnea mea, tăcerea ta urlă și nu se curmă,

Sunt doar ecoul surd... al pașilor ce pier.

Sunt un paradox pierdut în noapte,

Caut liniștea ca pe-un altar,

Dar tăcerea-mi aduce șoapte

Și un gust de teamă și amar.

Zgomotul din jur îmi cere pace,

Vreau ca lumea ritmul să-și oprească,

Dar când totul în sfârșit tace,

Gândurile încep să mă lovească.

Frica de un gol ascuns în mine

Naște monștri care nu mai pier,

Liniștea e un izvor de bine,

Dar tăcerile mă dor și cer.

Merg pe sârmă între două stări,

Sufletul în două se desparte:

Prins între dorinți și ezitări,

De ambele mi-e teamă și mi-e moarte

" Noapte, vântul...

despărțirea se întinde 

și unduiește"

plasa de stele

aruncată printre 

zboruri rebele.