Cântecul ploii

Te-am pictat pe o coală de hârtie,

Te-am pictat pe o frunze de stejar.

Te-am pictat pe o lacrimă de iubire

Care a curs odată din ochii tăi frumoşi de chihlimbar.

Te-am pictat pe o gutuie galbenă

Cum este soarele pe cer.

Dulce, amăruie ca şi sărutul

Care deseori ţi -l cer!

Te-am pictat pe o rază de lumină,

Te-am pictat pe o stea.

Căci tu eşti a mea stăpână,

Te-am pictat chiar şi pe inima mea!

Mama este o rază de lumină. E fiinţa care mi-a dat viaţă, Are inima curată şi senină Şi m-a legănat cu drag în braţe. Mama este dor nemuritor, Este curcubeul care răsare după ploaie. Ea mi-a spus pentru prima oară ce înseamănă dor Şi ma învăţat să-l aştern pe foaie. Mama este ca pomul care înfloreşte primăvara, Ca floarea care înfloreşte în grădină. Este ca soarele care răsare vara Într-o zi caldă şi senină. Mama e tot ce am mai sfânt în lume E ca steaua cea divină, Care a vestit venirea lui Iisus pe lume, Mama e raza mea de lumină. poezie de Vladimir Potlog

Într -o livadă cu pomi în floare Este o prisacă cu albine muncitoare. Care strâng nectar din floare în floare. Apoi zboară la ele acasă, Să facă miere dulce și gustoasă. Pentru mine, pentru tine, Ca să ne simțim mai bine! Pentru aceasta să le mulțumim harnicilor albine, Căci ele fac un lucru mare. Dau viața la tot ce este frumos și gustos sub soare. (Poezie de Vladimir Potlog)

Să fim în doi pe vânt şi ploi, Chiar de suntem cu griji şi cu nevoi, Să fim în doi pe acest Pământ, Să fim uniţi până la mormânt. Să fim în doi, iubitul meu, Trupul meu să fie al tău, Inima ta să fie a mea, Să ne iubim toată viaţa aşa. Să nu ne vorbim de rău, Căci martor este Dumnezeu, Căci el o să ne judece în ziua de apoi Să fim în doi, să fim în doi... poezie de Vladimir Potlog

Unica fiinţă Mama mea, icoană sfântă, Mama mea, suflet de pâine, Tu eşti unica fiinţă Care în sufletul meu veşnic va rămâne. Va trece timpul peste mine, Va trece timpul peste noi, Dar tu vei fi unica fiinţă Care mă va apăra de vânt şi ploi. Pentru tine, scumpă mamă, Aş trece munţii în zbor, Căci tu eşti acea fiinţă Care mi-ai dat un viitor. În faţa ta mă închin Şi multă sănătate îţi doresc, Căci tu eşti unica fiinţă Pe care cu adevărat o iubesc. poezie de Vladimir Potlog

Sunt mort în lumea asta vie?! Dar poate viu în acea moartă?! Aici nimeni nu mă ştie, Acolo nimeni nu m-aşteaptă. Mă rog lui Dumnezeu, El știe, Prin ce-am trecut, ce-am suferit. Mă scald-n praf de Poezie, Din care ies... mai fericit. poezie de Vladimir Potlog

În vremuri ce nu se definesc

Se decojesc copacii

De - atâta sevă plânsă

Neputincioși ei ne privesc

Când fructul e doar o etichetă

De străine mâinii expusă

Pe taraba cu cerere și ofertă.

……………………

Se decojesc stejarii

Plâng frunzele în locul meu

Eu, îl rog, îl rog pe Dumnezeu

Să le lase drept soclu tulpina
Pentr- un prețios trofeu

Doamne ! Lasă-le și rădăcina

A lor e strămoșescul sfânt pământ

………………………………….
Se decojesc copacii, se decojesc stejarii..!

Pe drum trece primavara

Alergand in goana mare.

S-a speriat, caci inca iarna

Sufla rece ca o boare.

Din cer a cazut zapada

Peste satul adormit.

Totul a-nghetat sub alb,

Timpul parca s-a topit.

Vantul a uitat sa bata,

Prins sub albul infinit.

Se trezeste, cateodata,

Sa mai sufle ratacit.

Un copil cu o saniuta

Trage sfoara cu naduf.

Se bucura nazdravanul,

Lunecand pe alb de puf.

Doat bunica, disperata,

Se preda neputincioasa.

Iar copilul, numai zambet,

Se intoarce-ncet spre casa.

Vine noaptea peste sat

Stralucind linistea alba.

Astazi suntem iar copii,

Bucurandu-ne de iarna.

Pe cerul plin de stele,

Luna își face apariția

Între noapte și lumină.

Greierii încep să cânte. 

A început să plouă

Și cerul este înnorat.

Dragă vară, ai sosit

Cu vacanțele de vară. 

Tu atunci căldură mare

Și mult soare, zi de zi.

Tu ești anotimpul care

Aduce multe zâmbete pe chip.

Azi copacul ai ferecat
Frunzele ai alungat
Să putrezească pe lacul
De păsări albe abandonat.

Ai norii paji
Cu zile  galbene și reci
Iar vântul brăzdând poteci
Vrei s-ajungi în a mea haină
Plin de ploi, de ceață și nu pleci.

Toamnă, Toamnă
Jocul de copii ai luat
În brume  tu i-ai scăldat
Și bucurând culorile
Naturii un tablou i-ai dat.

Cer, pământ, apă și foc

Voalul nopții plin de stele

Munți, câmpii și văi adânci

Ploie în  stropii mai mari ,mai mici

Cer  cusut pe orizonturi,

Niște noțiuni concrete,care

Dispersate,adunate 

Sub un numitor comun

Face un tot ,pe care Domnul,

 L-a asezat pe orbită

Ca dar și ispită 

Și l-a numit Pământ.

Toamna,ți-am oferit din palmele mele,

muncite cu trudă,

prinse sub soarele palid și galben de octombrie.

Frunze arămii mi-au căzut peste pleoape.

După seceta verii, curs-a mustul proaspăt de toamnă

direct în cupelle regale.

Din frunzele toamnei ți-am făcut o cărare,

să știi că toamna va trece pe acolo,

și își va lua rămas bun de la natură.

Iarna în așteptare,va veni să șteargă,

frunzele toamnei de culorile ei,

le va acoperi cu un strat alb de zăpadă

rece,umbros și fără viață.