Dialog cu mine însumi

Hm... Astăzi, în drumul meu, am zărit o minge, știți de care, dintr-acelea pentru țânci, o minge din cauciuc, strident colorată, tipărită cu ceva desene neinteligibile, semn că mingea asta a fost intens "jucată". Acum, zăcea dezumflată, lângă ghena de gunoi, o imagine cu-adevărat tristă: frântă, precum sunt prăbușite visele unui copil atunci când pierde sau i se strică o jucărie... Sau când e nevoit să renunțe la ea...

Am stat preț de o clipă în liniștea acestui trist tablou, amintindu-mi de o altă imagine a memoriei mele, una tot întâlnită în peregrinările mele: un ursuleț nu prea mare dintr-un pluș care cândva fusese alb, acum jigărit și murdar, fusese abandonat atârnând semi-haios între ramurile unei tufe ce creștea într-o margine de drum. Țin minte că am scos telefonul și am făcut o poză: imaginea aceea merita cu prisosință să fie imortalizată și în memoria telefonului meu. 

Ce m-a frapat la acea imagine a fost mina veselă a ursulețului de pluș: deși fusese abandonat într-un mod atât de grotesc și barbar, totuși nu-și pierduse speranța de a fi adoptat de un copil nou. Mai avea atât de multă veselie de oferit!

Acum stau și mă gândesc: prin ce se aseamănă cele două imagini? Amândouă aveau același aer de tristețe dulce-amăruie, tocmai prin faptul că erau jucării abandonate... Una stricată, iar una încă bună chiar dacă era murdărită de noroiul marginii de drum... Una reprezenta veselie frântă, cealaltă speranța unei posibile veselii viitoare...

Și eu, la rândul meu, a trebuit să-mi abandonez la un moment dat, - cred că a fost unul dintre cele mai triste momente din viața mea, - jucăriile. Atunci când am crescut mare și speranțele copilăriei, au trecut pe neștiute, din zona copilului către cea a adolescentului...

A fost greu să cresc mare, tocmai fiindcă am știut tot timpul, că ceea ce-am lăsat în urmă nu se va mai întoarce niciodată înapoi. N-a fost regret, căci am privit cu speranță la viitor, dar cel mai mult mi-a fost teamă să nu uit, ceea ce a meritat să nu fie uitat. Printre acestea și unele dintre cele mai îndrăgite jucării... cele care mi-au împlinit cu veselie timpul meu de copil și care nu m-au lăsat niciodată să uit, că undeva în mine, încă mai râde câteodată un copil. O minge, un trenuleț, un ursuleț de pluș...

Dăruiește-mi o stea, o lume, un fir de nisip,
Și-am să-ți cioplesc în albă marmură chip.
Dă-mi un an, o zi, o seamă de secunde
Și-am să-ți dau un gând al minții mele flămânde...

Dă-mi lumină și umbră și tăcerea din nori,
Și-am să-ți aprind în noapte o mie de sori,
Dăruiește-mi cuvinte curate ca frunzele vii,
Strivite-n săruturi pierdute în zorii de zi...

Dă-mi roua din ramuri sclipind efemer
Ca ploaia să-ți cadă pe geamul stingher,
Fără tunet, fără fulger, fără nori: doar senin,
O atingere caldă pe trupul tău lin...

Și dacă-ai să-mi dai o rază, un zâmbet, un pas,
Sub perna-ți tihnită busuioc am să-ți las.
Tu doar să-mi dărui din somnul tău calm,
Un vis, o speranță, un lied dintr-un psalm...

    Întârziat la această,
    întâlnire cu mine însumi, 
    m-am regăsit singur şi pustiit, 
    neştiind dacă paşii mei, 
    mai stârnesc încă ecouri, 
    în sufletul tău...
    
    Umbrele singurătăţii mele, 
    s-au întins până la mare, 
    şi s-au înecat stânci, neştiute de nimeni,
    nici măcar de vântul obosit,
    care-a uitat să-mi mai şoptească
    inutilele cuvinte de dragoste...
    
    Însă, povara aceasta, uneori atât de grea, 
    n-am înfierat-o, deşi, poate ar fi trebuit,
    n-am alungat-o, deşi, poate ar fi trebuit,
    ... ci am lăsat-o să crească-n mine,

    până peste margini, efeverscent, 
    până când totul s-a stins,
    într-o lascivă tăcere de moarte,
    ca o lacrimă albastră...

    Nu plâng, doar suspin -
    Căci mi-e sufletul prea plin,
    Nu plâng, doar zâmbesc -
    Fiindcă simt când te iubesc...
    
    Nu plâng, doar zbor -
    Către-un colţ albit de nor,
    Nu plâng, doar se ştie -
    Că iubirea nu-i pustie...

    În noaptea asta-am să pândesc, 
    Cum dormi şi te lipeşti de mine, 
    Şi-atunci am să-ţi sărut,
    Şi buze şi înmiresmatul trup...
    
    De fiecare dată când în somn, 
    Te mişti şi-oftezi,
    Atunci probabil că visezi,
    ... Păcatul tău va fi şi-al meu.

    În plus, n-am vrut o zi măcar, 
    Din acest crud şi aspru calendar, 
    Ce permanent îmi dă de veste, 
    Că viaţa mea, în file de poveste,
    Îşi toarce firul din mătase împlinit 
    Într-un fuior de strune mărginit…
    
    N-am vrut, măcar o oră-n plus, 
    s-o pierd stând la taifas. Exclus! 
    Când am atâtea lucruri de făcut 
    Să-mi umplu ziua-n mod plăcut, 
    Să ştiu că fiecare clipă a contat 
    Că zborul meu spre stele-i garantat... 
    
    Eu n-am pierdut nicio secundă! 
    Un fir de prund, clepsidra o înfundă, 
    Şi-acuma timpul meu e infinit mai mult 
    Că pot să stau şi universul să-l ascult, 
    Să văd cum fiecare stea mâna-mi atinge, 
    Mi se strecoarâ-n palmă şi apoi se stinge…

(la modul ironic)

Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...

Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.

În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.

Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.

Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.

Der beste Cateringservice

(ironisch gesagt)

Es ist Freitagabend, es ist spät, wir sind zu faul zum Kochen. Was wäre schmackhafter als eine Quattro Stagioni-Pizza? Wir schauen uns das Tablet an, wählen es aus, indem wir auf „In den Warenkorb“ klicken, wir wählen die Soße und eine Portion Bratkartoffeln aus. Nachdem wir das gesagt haben, klicken wir auf „Bestellung aufgeben“, wir geben die Adresse und die Telefonnummer ein , wählen wir die Zahlungsart. Wir warten sabbernd, werden immer hungriger und betrachten die Bilder der Schönheiten, die sie zur Schau stellen. Wir sind zu Hause so aufgeregt, andererseits kommen schon seit einiger Zeit eine Reihe von Kochlehrlingen ins Restaurant. Sie wissen nicht, wie man kocht, aber sie haben von Köchen mit jahrzehntelanger Erfahrung gelernt. Fehler jeglicher Art werden vergeben, weil sie am Anfang stehen und weil man nur aus Fehlern lernen kann. Es spielt überhaupt keine Rolle, wie oft er einen Fehler macht, dass er vielleicht die Pfanne, den Herd, die ganze Küche oder nur die Küche und das Badezimmer verbrennt, die durch eine Trennwand miteinander verbunden sind. So erhalten wir einen Anruf nach dem anderen, in dem sich der Koch dafür entschuldigt, dass der Behälter mit Glühwein gesprungen sei, dass die Pizza verkocht sei, dass sie nicht lange genug gebacken wurde, dass der Käse zu stark laufe und dass er keine Tomaten und Pilze hinzugefügt habe , dass er keine Wachteleier hinzugefügt hat (es ist so etwas wie eine Diätpizza), dass sie keine Tzatziki-Sauce zur Speisekarte hinzugefügt haben, dass sie die Dosis Pepsi Twist mit Zitronengeschmack vergessen haben, dass die Donuts mit Zitronenglasur nicht da waren Ist nicht sehr gut gelungen, Schokolade und andere...

Gelangweilt von so vielen Erklärungen (ich wollte nicht einmal eine Erklärung, ich wollte nur Essen), sagte ich dem jeweiligen Koch freundlich, dass ich das Essen gerne bis 12 Uhr abends bestellt hätte, ich würde gegen 19 Uhr abends bestellen. Der Koch verstand, nahm die Lehrlinge freundlich am Flügel und schickte sie nach Hause, dass er einen Auftrag zum Zubereiten hatte.

So kam gegen 23:45 Uhr ein Junge mit dem Fahrrad in der Nähe des Blocks an, ruft mich an und fragt, ob ich zu Hause bin (wo sonst könnte ich zu so später Stunde sein?, auf dem Markt?, am Meer). auf der Klippe?, ich meine im Ernst, wo sonst könnte ich nur auf eine Pizza warten, gefroren oder verbrannt, was auch immer?), sagte ich ihm, dass ich zu Hause sei, bat ihn aber, den Aufzug zu benutzen und nach oben zu gehen. Sie kam an, ich bezahlte, nahm die Pizza mit allem, was ich sonst noch wollte, und öffnete die Schachtel.

Bei der Pizza handelte es sich eigentlich um ein Quattro Stagioni Happy Meal, bei dem zusätzlich zu dem, was ich bestellt hatte, ein Spielzeug enthalten war. Er machte ein Kindermenü, weil die Schüler den ganzen Teig aufgebraucht hatten, um zu lernen, wie man Pizza macht, und das war alles, was übrig blieb.

Die Pizza war gut, das Warten hat sich nach all den Nerven und Sorgen gelohnt, auch wenn es eine Kinderportion war.

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

De fictie van Roald Dahl in het echte leven

Ook het kinderverhaal Matilda van Roald Dahl bevat een kern van waarheid. Het portret van Matilda (met kleine afwijkingen van de Matilda die in zijn geschriften wordt weerspiegeld) bestaat in het dagelijks leven. Die persoon deed permutaties, logaritmen, vergelijkingen van ik weet niet in welke mate, berekeningen tot de macht 1000 zonder de rekenmachinefunctie van de telefoon te gebruiken, las sinds zijn vierde, zag zijn eigen interesses en passies terwijl zijn oudere zus was haar nagels aan het lakken, en haar broer keek naar een voetbalwedstrijd met ik weet niet welk Argentijns team, als haar vader haar onderschatte, smeerde hij de voering van het jasje dat hij het vaakst droeg met roll-on anti-transpirant, hij wist het hoeveel tijd er zal opraken met alle ontbijtgranen in haar kom, ze wist ook wie haar zou leveren en voordat ze op waren, koos ze altijd melk van hetzelfde bedrijf (want die vond ze alleen lekker), dat kon ze ook merken aan de blikken voor hoeveel ze moest gieten om het tafelkleed niet onder water te zetten, ze wist hoe ze niet uitgelachen moest worden bij dansen door op de voet van haar partner te stappen, ze wist wanneer het ging regenen met veel betere nauwkeurigheid dan de AccuWeather-app, ze voelde wanneer ze werd afgewezen of geaccepteerd door degenen in ik zweer het, ze voelde zich vaak onbegrepen, hoewel ze iedereen altijd begreep, ze wist wat de redenen en angsten van iedereen waren, ze wist dat ze zich niet minderwaardig moest laten zijn, ze wist hoe ze voor haar rechten moest vechten , voor gerechtigheid en waarheid. Voor haar maakte het altijd uit wat eerlijk was. Hij is altijd een kalm, nuchter persoon geweest, maar even grappig. Terwijl we de inspanningen van iedereen bezongen, werd niemand onrecht aangedaan of genegeerd.

Hij zag ieders bedoelingen, wat ieder mens bezielt, wat hem kracht geeft, wat hem deprimeert of vermoeit. Ze wist wie ze kon vertrouwen en wie haar in een complexere situatie in de steek zou hebben gelaten. Cam kon zich bijna voorstellen wat hij van elk van hen kon verwachten, hoe ze zouden reageren, wat hen ertoe zou brengen te werken of het idee van samenwerking af te wijzen, hoe ze met elk afzonderlijk zouden praten. Niemand kon haar ergens mee verrassen, ze was bekend met de meeste situaties die zich onderweg konden voordoen.

Hij kon de natuurlijke schoonheid van mensen zien, en geen kunstmatige schoonheid, dat ze make-up op zouden doen, dat ze lippenstift zouden opdoen, dat ze een bouffant volume in hun haar zouden creëren, of dat ze in de sportschool zouden werken aan al hun groepen spieren. Nee, zoiets niet, ze waardeerde mensen om wie ze waren, niet om wat ze wilden lijken. Ze had geen onnodige cosmetica nodig, natuurlijkheid was het meest reëel, daarom was ze mooi. Het meest bijzondere aan haar was het feit dat ze mensen waardeerde om wie ze waren, en niet per se om wat ze te bieden of te bewijzen hadden. Dit gebeurde allemaal omdat ze mensen vanuit alle perspectieven zag, hun blikken absorbeerde en ze las alsof ze romans las. Ze wilde graag de details van ieders persoonlijkheid observeren, om het beste uit iedereen te halen, net zoals een bij stuifmeel uit bloemen verzamelt om deze te verwerken en in honing te veranderen.

Tegelijkertijd was ze bescheiden, ze besefte wat ze kon doen en wat ze niet kon. Ze had geen moment gedacht dat ze het allemaal alleen zou kunnen. Hij kende zijn grenzen. Ze begreep dat er situaties zijn waarin ze ook haar kennissen moet raadplegen om hun mening te geven en met kennis van de zaak te handelen.

Hij had een zeer fijn en zorgvuldig inzicht in de gevolgen van zijn eigen daden en hoe deze de mensen om hem heen zouden kunnen beïnvloeden.

Het personage uit het boek van Roald Dahl zou zijn hedendaagse equivalent kunnen vinden in niemand minder dan Cecilia.

        Povestea noastră are un început ciudat, căci ne-am plăcut, nu ne-am vorbit, ne-am certat, nu ne-am mințit, ne-am despărțit în sensul în care n-am mai vorbit. N-am crezut vreodată că voi renunța la conceptul nostru de “iubire prietenească”.
Am vrut doar să te las,să te las singur singurel,pierdut în a ta viață și în ale tale gânduri, așa că te-am lăsat.

         Era luna iulie, mijlocul verii. Am ajuns să vorbim din nou , chiar dacă am continuat să vorbesc ca orice adolescentă din zilele noastre, cu mai multe persoane simultan.Cheia este comunicarea, nu-i așa? Cel puțin așa am crezut în acel moment, mintea mea copilărească de acum un an sau doi nu se pliază cu gândirea mea de acum.Aș fi vrut să fi scris aceste inscripții încă de atunci ,ca să pot analiza ce cuvinte trăsnite aș mai fi scos eu pe botul meu de rață mută.

         Sinceră să fiu, nici nu mi-aș putea imagina gândurile mele de atunci.Doar gândindu-mă mă apucă o retragere involuntară de la suprafața pământului, parcă mai degrabă aș prefera să zbor doar să nu mai aud gândurile și sunetele,orice fel de sunete, cântece,sunete ale naturii și așa mai departe.

           Revenind la subiect, realizez cât de repede a trecut timpul, cât de mult s-a schimbat relația dintre noi și cât de mult îmi lipsești. Aș fi încercat să vorbesc cu cineva despre aceste aspecte,dar cine își va irosi timpul ascultându-mă sau înțelegându-mă.          Poate că ar exista multe persoane care ar putea să își irosească timpul pentru mine, însă tot n-am să apelez la prieteni pentru tine.Glumesc doar.

          E trist că trebuie să distrug atâtea sentimente doar pentru a te lăsa măcar o zi în liniște.Mă întreb de ce trebuie să te las acum, de ce nu când voi muri ori când vei fi plecat cu muncă?Nu aș vrea să te las nici acum, și nici atunci. Crezi c-am să pot eu rezista fără prezența ta îndelungul zilelor ce vor urma?Nici nu mă mai pot gândi la altceva, în capul meu răsună întrebarea “De ce am plecat unul de lângă celălalt?”. Mă nedumeresc și mă neliniștesc singură, dau palpitații inimii și stres minții.

          Memoria mea ușor, ușor,îmi devine prietenă, chiar dacă mi-a fost dușman toată viața; îmi amintesc cum și ce s-a întâmplat între noi de ne-am separat. O entitate necunoscută a apărut între noi și ne-a împărțit, ne-a transpus înapoi la singular. Problema este că această entitate a fost bacterie. Ne-am îmbolnăvit, și n-am mai putut scăpa de ea nici cu antidoturi și nici cu medicamente naturiste.

         Bolnavi noi fiind, ne‐am carantinat , ne-am izolat față de lume, chiar față și de noi. Am găsit un leac băbesc care a funcționat, dar Dumnezeu a vrut să ne testeze dragostea unul pentru celălalt și din nou ne-am separat.

Articolul 76 — Cele Zece Porunci

(1) Cele Zece Porunci date lui Moise constituie un reper moral fundamental pentru tradiția creștină.

(2) Ele cheamă omul la respectarea lui Dumnezeu, a părinților, a vieții, a familiei, a proprietății, a adevărului și a bunurilor aproapelui.

(3) Poruncile trebuie înțelese împreună cu chemarea la iubire, milă, dreptate și responsabilitate.

(4) Respectarea poruncilor nu trebuie transformată într-un motiv pentru a urî sau agresa o altă persoană.

Articolul 77 — „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine”

(1) Creștinul este chemat să Îl recunoască pe Dumnezeu ca fundament al credinței sale.

(2) Credința creștină este monoteistă și mărturisește un singur Dumnezeu.

(3) Creștinul trebuie să își păstreze credința fără să recurgă la violență împotriva celor care au alte convingeri.

(4) Diferența religioasă nu justifică persecutarea, lovirea sau uciderea unei persoane.

Articolul 78 — „Să nu-ți faci chip cioplit”

(1) Creștinul este chemat să nu transforme lucrurile create într-un substitut al lui Dumnezeu.

(2) Credința trebuie să fie îndreptată către Dumnezeu și nu către lucrurile materiale.

(3) Respectarea acestei porunci trebuie făcută prin credință și conștiință, nu prin forțarea altor persoane.

(4) Nimeni nu are dreptul să distrugă prin violență bunurile altuia doar pentru că nu este de acord cu semnificația lor religioasă.

Articolul 79 — „Să nu iei numele Domnului în deșert”

(1) Numele lui Dumnezeu trebuie tratat cu respect.

(2) Creștinul nu trebuie să folosească numele lui Dumnezeu pentru minciună, manipulare sau înșelăciune.

(3) Nimeni nu trebuie să pretindă în mod fals că vorbește în numele lui Dumnezeu pentru a obține putere asupra altor persoane.

(4) Credința trebuie mărturisită cu sinceritate și responsabilitate.

Articolul 80 — „Adu-ți aminte de ziua odihnei”

(1) Creștinul este chemat să acorde timp rugăciunii, odihnei și vieții spirituale, potrivit tradiției confesiunii sale.

(2) Odihna trebuie să contribuie la echilibrul persoanei și al familiei.

(3) Viața spirituală nu trebuie separată de responsabilitatea față de aproapele.

(4) Respectarea unei zile de odihnă religioasă trebuie făcută potrivit credinței fiecărei comunități creștine.

Articolul 81 — „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”

(1) Părinții trebuie respectați și cinstiți.

(2) Copiii sunt chemați să manifeste recunoștință și respect față de părinții lor.

(3) Cinstirea părinților nu justifică însă abuzul asupra copilului.

(4) Un părinte nu dobândește dreptul de a-și bate sau umili copilul.

(5) Responsabilitatea părinților include protejarea, educarea și îngrijirea copiilor.

Articolul 82 — „Să nu ucizi”

(1) Viața omului trebuie respectată.

(2) Omorul intenționat este incompatibil cu porunca „Să nu ucizi”.

(3) Ura, gelozia, răzbunarea și mânia nu pot constitui justificări morale pentru omor.

(4) Creștinul este chemat să apere viața și să caute pacea.

(5) În fața unui pericol, trebuie urmărită protejarea persoanei și oprirea violenței prin mijloacele disponibile și legale.

Articolul 83 — „Să nu fii desfrânat”

(1) Viața de familie și relațiile dintre oameni trebuie tratate cu responsabilitate, fidelitate și respect.

(2) Trădarea încrederii într-o relație nu trebuie folosită ca motiv pentru violență sau răzbunare.

(3) Problemele conjugale trebuie abordate prin dialog și responsabilitate.

(4) Nicio persoană nu trebuie constrânsă sau exploatată sexual.

Articolul 84 — „Să nu furi”

(1) Proprietatea și bunurile aproapelui trebuie respectate.

(2) Furtul și însușirea nedreaptă a bunurilor altuia sunt condamnate.

(3) Creștinul este chemat să muncească cinstit și să respecte bunurile care i-au fost încredințate.

(4) Persoana care a greșit este chemată să repare, pe cât posibil, prejudiciul produs.

Articolul 85 — „Să nu mărturisești strâmb”

(1) Creștinul trebuie să spună adevărul.

(2) Mărturia falsă poate produce nedreptate și poate distruge reputația unei persoane.

(3) Nimeni nu trebuie acuzat pe baza unor minciuni inventate cu intenție.

(4) Adevărul trebuie căutat cu discernământ și responsabilitate.

Articolul 86 — „Să nu poftești”

(1) Creștinul este chemat să își controleze dorințele și să nu transforme dorința pentru bunurile sau familia altuia într-o obsesie.

(2) Invidia și lăcomia trebuie combătute prin mulțumire și cumpătare.

(3) Bunurile aproapelui trebuie respectate.

(4) Dorința nu trebuie transformată în furt, înșelăciune, violență sau manipulare.

Articolul 87 — Porunca iubirii lui Dumnezeu

(1) Iubirea față de Dumnezeu constituie un principiu fundamental al vieții creștine.

(2) Iubirea față de Dumnezeu trebuie să se manifeste și prin respectarea poruncilor Sale.

(3) Credința nu trebuie separată de faptele bune.

(4) Creștinul este chemat să Îl iubească pe Dumnezeu cu întreaga sa ființă.

Articolul 88 — Porunca iubirii aproapelui

(1) „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” constituie un principiu fundamental.

(2) Iubirea aproapelui înseamnă respect, ajutor, milă, răbdare și responsabilitate.

(3) Nimeni nu trebuie lovit, umilit sau exploatat în numele credinței.

(4) Iubirea trebuie demonstrată prin fapte.

Articolul 89 — Iubirea vrăjmașilor

(1) Creștinul este chemat să nu transforme dușmănia într-o justificare pentru răzbunare.

(2) Chiar și față de persoana care a făcut rău, trebuie evitată ura.

(3) Iertarea nu împiedică protejarea victimei și căutarea dreptății.

(4) Răul nu trebuie răsplătit printr-un alt rău.

Articolul 90 — Porunca privind iertarea

(1) Creștinul este chemat să ierte.

(2) Iertarea trebuie să fie sinceră și liberă.

(3) Nimeni nu trebuie obligat să accepte din nou o situație abuzivă doar pentru că i se cere să ierte.

(4) Iertarea poate fi însoțită de responsabilizarea celui care a greșit.

Articolul 91 — Fericiți făcătorii de pace

(1) Creștinul este chemat să contribuie la pace.

(2) Certurile trebuie oprite înainte să devină violență.

(3) Dialogul și împăcarea trebuie preferate răzbunării.

(4) Făcătorul de pace trebuie să urmărească dreptatea și binele tuturor celor implicați.

Articolul 92 — Condamnarea mâniei necontrolate

(1) Mânia este o stare care trebuie stăpânită prin discernământ și autocontrol.

(2) Mânia nu justifică lovirea sau amenințarea aproapelui.

(3) În timpul unui conflict, persoana trebuie să evite escaladarea situației.

(4) Creștinul este chemat la blândețe și răbdare.

Articolul 93 — Condamnarea geloziei

(1) Gelozia nu trebuie să devină posesivitate.

(2) Nimeni nu are dreptul să își controleze partenerul prin frică.

(3) Gelozia nu justifică urmărirea, amenințarea, lovirea sau răzbunarea.

(4) Încrederea și comunicarea trebuie încurajate în relațiile dintre oameni.

Articolul 94 — Condamnarea urii

(1) Ura nu trebuie cultivată împotriva aproapelui.

(2) Diferențele religioase nu justifică ura.

(3) Diferențele confesionale nu justifică violența.

(4) Creștinul este chemat să răspundă răului prin bine.

Articolul 95 — Condamnarea minciunii

(1) Minciuna intenționată care urmărește înșelarea aproapelui este condamnată.

(2) Creștinul trebuie să urmărească adevărul.

(3) În familie, în Biserică și în societate trebuie încurajată sinceritatea.

(4) Adevărul trebuie spus cu iubire și responsabilitate.

Articolul 96 — Condamnarea înșelăciunii

(1) Nimeni nu trebuie să obțină bani, bunuri sau avantaje prin fraudă.

(2) Înșelăciunea este incompatibilă cu principiul iubirii aproapelui.

(3) Persoanele vulnerabile trebuie protejate împotriva exploatării.

(4) Cel care produce un prejudiciu prin înșelăciune este chemat să îl repare, potrivit legii și responsabilității morale.

Articolul 97 — Condamnarea furtului

(1) Bunurile aproapelui trebuie respectate.

(2) Furtul nu devine acceptabil prin justificări religioase.

(3) Creștinul este chemat la cinste și muncă responsabilă.

(4) Ajutorarea celui sărac trebuie făcută prin milostenie și solidaritate, nu prin însușirea bunurilor altuia.

Articolul 98 — Condamnarea violenței

(1) Violența împotriva aproapelui este contrară principiului iubirii creștine.

(2) Bătaia, tortura, amenințarea și cruzimea trebuie respinse.

(3) Nicio persoană nu poate folosi religia pentru a justifica abuzul.

(4) Protejarea victimei și oprirea agresiunii sunt priorități morale.

Articolul 99 — Dreptul la o viață morală

(1) Creștinul este chemat să își conducă viața potrivit credinței, conștiinței și poruncilor lui Dumnezeu.

(2) Viața morală presupune credință, iubire, adevăr, cumpătare, fidelitate, dreptate și responsabilitate.

(3) Greșeala omului nu trebuie să devină motiv pentru disprețuirea persoanei.

(4) Pocăința, îndreptarea și repararea răului trebuie încurajate.

Articolul 100 — Fundamentul moral al Constituției

(1) Prezenta Constituție are ca principii morale fundamentale respectarea lui Dumnezeu, iubirea aproapelui, respectarea vieții, adevărul, dreptatea, pacea și responsabilitatea.

(2) Cele Zece Porunci constituie un reper moral important pentru prezenta Constituție.

(3) Învățăturile lui Iisus Hristos privind iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui constituie un alt fundament moral esențial.

(4) Niciun articol al prezentei Constituții nu trebuie interpretat ca o permisiune pentru violență, răzbunare, ură, înșelăciune sau exploatarea unei persoane.

(5) Toate drepturile și responsabilitățile prevăzute în continuare trebuie înțelese în lumina demnității persoanei umane și a chemării creștine la iubire, adevăr și pace.

Mihai era primul copil al familiei sale, un băiat care venise pe lume cu speranța de a fi iubit, ocrotit și înconjurat de căldura unui cămin în care să se simtă în siguranță. Ca orice copil, își dorea să crească fericit, să se bucure de copilărie și să găsească în brațele părinților săi liniștea de care avea nevoie. Însă viața lui nu avea să fie atât de ușoară precum și-ar fi dorit. Încă de mic, Mihai a cunoscut suferința, tristețea și teama, iar anii copilăriei sale au fost marcați de întâmplări pe care avea să le poarte multă vreme în suflet.

În casa în care creștea, nu găsea întotdeauna înțelegerea și blândețea de care avea nevoie. Uneori, părinții îl certau aspru, îl înjurau și îl loveau atunci când greșea. Mihai nu înțelegea de ce oamenii care ar fi trebuit să-l ocrotească ajungeau să-i provoace atâta durere. Era doar un copil care învăța treptat să descopere lumea, să deosebească binele de rău și să înțeleagă urmările faptelor sale. Avea nevoie de răbdare, de explicații și de iubire, însă, în multe momente, în locul acestora primea vorbe grele și pedepse care îl făceau să se simtă neînțeles.

Cu timpul, Mihai a început să păstreze în suflet amintirile acestor întâmplări. Uneori, după ce se termina o ceartă, rămânea singur și se gândea la ceilalți copii, întrebându-se cum ar fi fost să aibă și el parte de o copilărie liniștită. Își imagina cum ar fi fost să se întoarcă acasă și să fie întâmpinat cu un zâmbet, să poată povesti ce făcuse peste zi fără să se teamă și să audă cuvinte care să-i dea curaj. Nu își dorea bogății, jucării scumpe sau lucruri ieșite din comun, ci numai să fie iubit și să simtă că prezența lui aduce bucurie în viața celor din jur.

Anii au trecut, iar Mihai a crescut, însă unele cuvinte rostite în copilărie au rămas adânc întipărite în memoria sa. Într-o zi, după ce făcuse o prostie, mama lui, cuprinsă de mânie, i-a spus că și-ar fi dorit să nu-l fi născut. Pentru un adult, o asemenea vorbă poate părea doar o izbucnire de moment, dar pentru un copil ea poate deveni o întrebare care îl urmărește ani întregi. Mihai a rămas cu sufletul îndurerat, încercând să înțeleagă dacă mama lui chiar credea ceea ce spusese și dacă venirea sa pe lume fusese, într-adevăr, o greșeală. De atunci, ori de câte ori își amintea acea întâmplare, simțea cum tristețea îi cuprinde inima, iar în mintea lui se nășteau întrebări la care nu găsea niciun răspuns.

Mihai ajunsese să creadă că trebuia să fie mereu cuminte, să nu greșească și să nu supere pe nimeni, pentru a putea primi puțină liniște. Încerca să înțeleagă ce așteptau ceilalți de la el și se întreba dacă, într-o zi, avea să fie privit cu mai multă blândețe. Totuși, oricât s-ar fi străduit, nu putea controla toate certurile și nici nu putea schimba singur felul în care adulții se purtau cu el. Era un copil care avea nevoie să i se spună că o greșeală poate fi îndreptată, că fiecare om învață din propriile fapte și că nimeni nu trebuie să fie lipsit de iubire pentru că nu este perfect.

Pe lângă toate aceste amintiri dureroase, Mihai purta în suflet un vis care pentru alții putea părea simplu, dar care pentru el însemna enorm: își dorea să aibă o casă la țară. Își imagina o gospodărie liniștită, cu o poartă de lemn, o curte încăpătoare, pomi înfloriți primăvara și o grădină în care să poată petrece zile întregi ascultând cântecul păsărilor. Își dorea să se plimbe pe ulițele satului, să privească dealurile în depărtare și să simtă că există un loc în care poate reveni oricând, fără să se teamă că nu este dorit.

Pentru Mihai, casa de la țară nu reprezenta doar o clădire, ci simbolul liniștii și al apartenenței pe care le căuta de multă vreme. În imaginația sa, acel loc ar fi fost un refugiu în care să lase în urmă grijile, să se bucure de natură și să simtă că are și el un colț de lume în care este primit cu dragoste. Însă nu avea o asemenea casă, iar dorința lui rămânea neîmplinită. De fiecare dată când se gândea la acest vis, își imagina cum ar fi fost să petreacă vacanțele acolo, să îngrijească pomii și să se bucure de liniștea serilor de vară.

O altă amintire îi apăsa sufletul. Când era mic, mătușa sa îi spusese că nu avea să-l mai primească la țară. Poate că acele cuvinte fuseseră rostite într-un moment de supărare, însă Mihai le păstrase în memorie și, pe măsură ce anii treceau, se întorcea tot mai des cu gândul la ele. Își amintea de locul în care și-ar fi dorit să petreacă timp, de curtea în care ar fi vrut să se joace și de toate bucuriile pe care și le imaginase. Apoi își amintea vorbele mătușii sale și simțea că o altă ușă se închisese înainte ca el să poată afla ce înseamnă să fii primit fără teamă.

Nu era vorba despre dorința de a lua ceva de la cineva, ci despre nevoia de a avea un loc în care să nu se simtă o povară. În timp ce alți copii vorbeau cu bucurie despre vacanțele petrecute la țară, Mihai asculta și își imagina cum ar fi fost dacă și el ar fi avut parte de aceleași experiențe. Uneori, se întreba de ce lucrurile care păreau atât de simple pentru alții deveneau atât de greu de atins pentru el. Cu toate acestea, nu renunța la visul său, chiar dacă uneori tristețea îl făcea să creadă că nu va reuși niciodată să aibă ceea ce își dorea.

Când a împlinit șaptesprezece ani, Mihai era deja un adolescent care trecuse prin multe încercări sufletești. Cei din jur puteau vedea că devenise mai mare, că se maturizase și că începea să se pregătească pentru viața de adult, însă puțini puteau înțelege câtă suferință ascundea în spatele tăcerii sale. Trecutul continua să-l urmărească, iar amintirile reveneau uneori în cele mai neașteptate momente. O ceartă îi amintea de copilărie, o vorbă aspră îl făcea să se gândească la cuvintele mamei sale, iar discuțiile despre casele de la țară îl duceau cu gândul la visul pe care încă nu reușise să-l împlinească.

Într-o seară, după o zi în care se simțise mai singur ca niciodată, Mihai s-a așezat lângă fereastră și a privit cerul care se întuneca încet. Lumini blânde se aprindeau în casele vecinilor, iar liniștea serii îl făcea să se întoarcă în amintirile sale. Și-a adus aminte de copilul care fusese, de momentele în care îi fusese teamă, de vorbele care îl răniseră și de toate dorințele pe care le păstrase în suflet. S-a gândit la mama lui și la acea propoziție care îl urmărea de ani întregi, apoi la mătușa sa și la promisiunea unei case la țară care părea să nu se împlinească niciodată.

Cu ochii îndreptați spre cer, Mihai a rostit încet, aproape ca și cum s-ar fi temut să nu-l audă cineva: „De ce m-am născut?”. Era o întrebare născută dintr-o suferință adâncă, din nevoia de a înțelege de ce viața lui fusese atât de grea și din dorința de a afla dacă existența sa avea vreun rost. Nu mai știa cui să-i spună toate lucrurile care îl apăsau și nici cum să explice ceea ce simțea. Avea nevoie de cineva care să-l asculte fără să-l judece, să-i arate că viața lui are valoare și să-i spună că nu este vinovat pentru răul pe care îl suferise.

În acea seară, gândurile sale s-au îndreptat către Dumnezeu. Mihai își amintea de biserica în care văzuse icoanele Mântuitorului, de lumina candelelor și de cântările care răsunau în timpul slujbelor. Își amintea că Iisus Hristos îi primea pe copii și îi binecuvânta, fără să le ceară să fie bogați, puternici sau lipsiți de greșeli. În Evanghelia după Marcu, Domnul spune: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu” (Marcu 10, 14). Aceste cuvinte i-au adus în minte imaginea unui Hristos blând, care nu îndepărtează sufletele aflate în suferință, ci le cheamă să se apropie de El.

Mihai a început să se roage în liniștea camerei sale. Nu știa să alcătuiască rugăciuni lungi și nici nu găsea cuvinte potrivite pentru toate durerile sale, dar a vorbit cu sinceritate: „Doamne Iisuse Hristoase, Tu știi prin ce am trecut și cunoști toate lucrurile pe care nu am putut să le spun nimănui. Ajută-mă să nu cred că sunt lipsit de valoare, dă-mi puterea să merg înainte și arată-mi că viața mea poate avea un rost. Te rog, trimite-mi în cale oameni buni, care să mă asculte și să mă ajute să găsesc pacea”. După ce a terminat rugăciunea, a rămas câteva clipe în tăcere, fără să aștepte o minune spectaculoasă, ci doar cu speranța că nu va trebui să poarte singur toate aceste încercări.

În zilele următoare, Mihai a hotărât să meargă la biserică. A intrat cu sfială și a privit icoana Mântuitorului, încercând să-și găsească liniștea. În acel loc, unde lumina candelelor se împletea cu mirosul de tămâie, a simțit că putea să-și așeze gândurile înaintea lui Dumnezeu fără să se teamă că va fi judecat pentru ceea ce simțea. Nu toate durerile au dispărut, însă a început să înțeleagă că vorbele oamenilor nu puteau hotărî valoarea vieții sale. Faptul că mama lui rostise acele cuvinte nu însemna că el nu merita să se fi născut, iar faptul că nu avea o casă la țară nu însemna că nu avea dreptul să viseze la un cămin.

Într-o altă zi, Mihai a întâlnit un preot care l-a observat abătut și l-a întrebat cu blândețe ce îl apăsa. La început, băiatul a ezitat, fiindcă se obișnuise să-și păstreze suferința în tăcere. Totuși, răbdarea preotului l-a încurajat să vorbească. I-a povestit despre copilărie, despre momentele în care fusese lovit și înjurat, despre vorbele mamei sale și despre dorința de a avea o casă la țară. I-a spus și despre mătușa sa, ale cărei cuvinte îl făcuseră să creadă că nu va mai fi primit acolo. Când a terminat, Mihai și-a plecat privirea, rușinat parcă de faptul că îndrăznise să vorbească despre toate aceste lucruri.

Preotul l-a ascultat cu atenție și i-a spus că niciun copil nu merită să fie lovit sau umilit și că vorbele nedrepte ale altora nu pot deveni măsura valorii sale. I-a explicat că fiecare om are demnitate înaintea lui Dumnezeu și că iubirea adevărată se arată prin grijă, răbdare și respect. Apoi i-a amintit cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare” (I Corinteni 13, 4). Preotul i-a explicat că iertarea poate fi un drum lung și că ea nu înseamnă să pretinzi că răul nu s-a întâmplat, nici să rămâi într-o situație în care ești în pericol. Mihai avea dreptul să ceară ajutor, să fie ocrotit și să vorbească despre lucrurile care îl răneau.

Pentru prima dată după multă vreme, Mihai a simțit că un adult îl asculta fără să-l învinovățească. Preotul l-a încurajat să se apropie de oameni de încredere și să nu rămână singur cu suferința sa. I-a spus că Dumnezeu îi poate ajuta pe oameni și prin cei care îi ascultă, îi ocrotesc și le oferă sprijin atunci când trec prin momente grele. În acea zi, Mihai nu a primit o casă la țară, iar trecutul nu s-a schimbat, dar a primit ceva de care avusese nevoie de multă vreme: înțelegerea că suferința sa merita luată în serios și că nu era obligat să înfrunte totul singur.

Încetul cu încetul, Mihai a început să privească viitorul cu mai multă nădejde. Nu însemna că amintirile dureroase dispăruseră sau că toate problemele se rezolvaseră, ci că începuse să înțeleagă că viața lui nu se reducea la ceea ce trăise în copilărie. Putea să învețe, să-și descopere talentele, să-și continue studiile și să construiască relații cu oameni care îl respectau. Putea să ceară ajutor atunci când îi era greu și să învețe să se privească pe sine cu mai multă blândețe. Nu putea schimba toate alegerile celor din jur, însă putea să caute un drum mai bun pentru viitorul său.

Într-o după-amiază, Mihai a luat o foaie de hârtie și a început să deseneze casa la care visa de atâta vreme. A desenat o poartă simplă, ferestre luminoase, o curte încăpătoare și câțiva pomi care să înflorească primăvara. A adăugat o cărare ce ducea spre grădină și o bancă așezată lângă un trandafir. A privit desenul îndelung, imaginându-și cum ar fi fost să se trezească într-o asemenea casă, să deschidă fereastra și să audă cântecul păsărilor. Apoi, în partea de jos a foii, a scris: „Un loc în care nimeni nu trebuie să se teamă că nu este iubit”.

Pentru Mihai, acel desen însemna mai mult decât un simplu vis. Era imaginea unei vieți în care oamenii se respectau, în care greșelile erau îndreptate prin răbdare și în care nimeni nu era făcut să creadă că nu merită să existe. Dacă într-o zi avea să-și întemeieze propria familie, își dorea să ofere copiilor săi ceea ce îi lipsise lui: siguranță, înțelegere și dragoste. Ar fi vrut să le explice greșelile fără să-i umilească, să-i încurajeze atunci când întâmpinau dificultăți și să le arate că iubirea nu trebuie câștigată prin frică. Înțelegea tot mai bine că răul suferit nu trebuie transmis mai departe și că fiecare om poate încerca să construiască relații mai bune decât cele pe care le-a cunoscut.

Într-o seară liniștită, Mihai s-a întors cu gândul la întrebarea care îl tulburase atât de mult: „De ce m-am născut?”. Acum nu avea răspunsuri la toate întrebările vieții și nu știa când avea să-și împlinească visul de a avea o casă la țară. Totuși, începuse să înțeleagă că viața lui nu era definită numai de tristețe, de cuvintele care îl răniseră sau de lucrurile pe care nu le avusese. Era un om care putea învăța, putea crea, putea iubi și putea descoperi frumusețea lumii. Avea dreptul la un viitor în care să fie tratat cu respect și în care să nu mai fie nevoit să-și ascundă suferința.

Înainte de culcare, Mihai și-a făcut semnul Sfintei Cruci și s-a rugat din nou. I-a cerut lui Dumnezeu putere pentru zilele grele, înțelepciune pentru a face alegeri bune și oameni sinceri care să-l ajute atunci când avea nevoie. Apoi și-a amintit cuvintele Psalmistului: „Că tatăl meu și mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a primit” (Psalmul 26, 10, în numerotarea ortodoxă). Versetul i-a adus nădejdea că, atunci când oamenii îl dezamăgesc, poate continua să caute iubire, ocrotire și un drum mai bun. Nu a înțeles aceste cuvinte ca pe o promisiune că toate dorințele i se vor împlini imediat, ci ca pe o chemare de a nu renunța la speranță.

Mihai știa că drumul său avea să fie lung și că vor mai exista zile în care amintirile copilăriei îi vor apăsa sufletul. Dar începuse să creadă că trecutul nu trebuia să hotărască tot ceea ce avea să devină. Poate că într-o zi va avea casa la țară pe care și-o dorise atât de mult, cu o grădină plină de flori și pomi care să-i ofere umbră în zilele călduroase. Poate că va putea să stea pe banca din curte și să privească apusul fără să simtă tristețea care îl însoțise atâția ani. Iar dacă acel vis se va împlini, casa lui nu va fi doar un loc în care să locuiască, ci și simbolul unui nou început.

Povestea lui Mihai ne amintește că niciun copil nu ar trebui să fie făcut să creadă că nașterea sa a fost o greșeală. Fiecare copil are nevoie de iubire, de ocrotire și de adulți care să-l îndrume cu răbdare. Vorbele grele pot lăsa urme adânci, însă ele nu hotărăsc valoarea unui om și nici nu îi stabilesc viitorul. În credința creștin-ortodoxă, omul este chemat să caute binele, să păstreze nădejdea și să nu uite că iubirea adevărată se arată prin fapte, nu prin vorbe lipsite de blândețe.

Iar Mihai, copilul care își dorise atât de mult o casă la țară, a început să înțeleagă că putea spera la un viitor mai luminos. Nu avea încă toate lucrurile pe care și le dorise, dar avea dreptul să viseze, să ceară ajutor și să-și construiască viața pas cu pas. În inima lui, dorința de a avea un cămin a rămas vie, asemenea unei lumini care nu se stinge în întuneric. Și poate că, într-o zi, atunci când va privi pomii înfloriți din propria curte, își va aminti de copilul care fusese și va înțelege cât de important este să oferi altora bunătatea de care tu însuți ai avut nevoie.

Morala: Nu suntem definiți de vorbele care ne-au rănit și nici de suferințele prin care am trecut. Fiecare om merită iubire, respect și un loc în care să se simtă în siguranță. Prin credință, sprijin și nădejde, chiar și după o copilărie grea, omul poate căuta un nou început și poate contribui la construirea unei lumi mai bune.

Vezi tu, dorința noastră de aventură ne-a purtat chiar și până la cel mai îndepărtat țărm vestic al Europei... fiind mânați de visul de a ne îmbata privirile cu imensitatea albastră a Atlanticului, sub un cer la fel de albastru și nepăsător: cui îi pasă de niște biete furnici care trebăluiesc neobosite fără nicio noimă în jurul farului roșu, căutând ce?

O mulțime de turiști de toate națiile, mânați de aceeași dorință comună, se tot plimbau de colo-colo, făcând poze și bucurându-se de peisajele superbe pe care le-am aflat și noi la Cabo da Roca, atât de departe cât am putut ajunge pe continentul european. 

Oceanul. Imens. Albastru. Definit de un țărm stâncos, bucuros că poate să-l zdrențuiască în valuri înspumate care se tot împletesc etern într-o superbă perdea de mătase, sau poate că oceanul zdrențuiește linia țărmului, cine știe? Am găsit farul cel roșu "de la capătul lumii" și am cugetat un moment, cu ochii pierduți, la linia orizontului ce desparte oceanul de cer.

Apoi, am coborât câțiva zeci de metri până la crucea care marchează "sfârșitul lumii", gândindu-ne la temerarii care au plecat să descopere "lumea nouă", căutând o altă cale, mai scurtă, către indiile vestice. N-au aflat indiile, în schimb au găsit Americile și cu toate bogățiile cu care s-au întors, au ridicat din piatră, mândre și înalte catedrale, cu altare bătute-n pietre scumpe, aur și argint, pe care le-am văzut și admirat la rândul nostru...

Lisabona, este într-adevăr de departe, cel mai boem loc pe care l-am vizitat vreodată, respirând un vibe aparte, cu o arhitectură unică ce împletește în mod minunat "art nouveau-ul" cu clădiri moderne înălțate din oțel și sticlă albastră. Însă cel mai mult mi-au plăcut clădirile vechi îmbrăcate în haine de faianță meșteșugit colorată. În fapt, modul unic prin care portughezii au ales, - și zic eu au și reușit -, să-și exprime cultura, fiind elementul esențial care, alături de "graffiti-ul" modern, dau aerul "boho", orașului în sine.

Însă, din păcate, orașul atrage și oameni, care, înfrânți de viață, rătăcesc străzile populate cerșind, sau recitându-și cu mințile rătăcite, mantre doar de ei știute... Am văzut la sosire în metrou, un cerșetor orb, cu pleoapele lipite peste găvanele goale, care a refuzat o banană primită de pomană de la un alt cerșetor zdrențuit: orbul își zornăia mărunțișul într-o cutie ruginită de tinichea, ce să facă el cu o banană?

Cu toate acestea, n-am dezarmat de la frumusețea orașului, de la toate obiectivele turistice pe care le-am vizitat: Turnul Belem, centrul MAAT, Mănăstirea San Jeronimos, Piața Comerțului cu Arcul Augustei, castelul San Jorge, Liftul Santa Justa, un frumos monument art-nouveau, sau toate "miradour-ile", de unde am privit orașul de sus, ba scăldat de culorile dulci ale apusului, ba strălucind ca o perlă în soarele blând al după-amiezii. 

De asemenea, am văzut într-o călătorie cu trenul de o zi, palatele regale de poveste de la Sintra, am urcat cu stoicism meterezele maure din apropiere și ne-am rătăcit ore în șir prin grădinile cu vegetație luxuriantă, de unde ne-am bucurat sufletul, inima și mintea în umbra laurilor sălbateci care ne-au ieșit în cale...

De altminteri, toată Lisabona, este un deal și o vale; am convenit că nu e pentru cei nepregătiți fizic să urce și sau să coboare scări și pante. Totuși ca să nu scoți sufletul din tine și să nu faci bătături, te ajută bătrânelele tramvaie galbene, - este celebră linia lui 28 -, iară noi ne-am dat hâța-n sus și hâța-n jos cu 28, admirând de la geamurile lui hoardele de turiști care ne priveau cu invidie... 

Seara, am luat și noi la pas orașul, simțindu-i vibrația, respirându-i din plin pulsul, și uite-așa am descoperit o tavernă numită "Tasco do Chico" unde se cântă muzică fado și unde ne-am aciuat și noi pentru o cină romantică târzie, un pahar cu vin portughez alb, ușor, quintesența boemă portugheză...

"Tasco do Chico" este o tavernă micuță, ascunsă bine de străduțe întortocheate, - n-a fost chiar ușor să dăm de ea -, un local cu doar opt mese unde încap doar câte patru persoane odată la o masă, cu pereții acoperiți în totalitate de tot felul de tablouri de diferite mărimi, cu poze ce înfățișează celebrități locale, care au cântat aici, în lungul anilor, muzică fado.

După ce ne-am așezat la o masă, la un moment dat, patronul tavernei a închis ușile oprind vacarmul de afară, a stins luminile care străluceau în geamurile tablourilor de pe pereți și lăsând numai câteva becuri colorate, a creat atmosfera intimă, mise-en-scene-ul potrivit pentru sufletele noastre obosite și atât de necesară muzicii fado. 

În încăpere, de undeva din semi-întuneric, a apărut o tânără cochetă cu părul brunet, îmbrăcată într-o rochie neagră lungă, simplă, completată de un șal negru cu franjuri de mătase și care după ce ne-a urat o seară bună, a început să cânte...

Muzica fado este despre durere și tristețe, despre dor nestins, dar și despre bucuria iubirii împărtășite, ea coboară în tonuri grave, blânde, ușoare, ca mai apoi să urce în forță cu tărie, chiar cu asprime în glas, atrăgând atenția auditorului asupra dramei, bucuriei sau asupra unei inimi care a cunoscut cumplit durerea... Nu poți cânta muzică fado fără să fi avut vreodată inima frântă din dragoste...

Am ascultat-o fascinat de încărcătura și atmosfera momentului, în timp ce era acompaniată de un chitarist tânăr și un bărbat între două vârste care cânta la mandolină. Am privit durerea de pe chipul ei completând o voce plină, caldă, și am înțeles pe deplin de ce își cânta cu ochii închiși povara inimii. Muzica fado nu se poate cânta decât cu ochii închiși — și nici nu se poate trăi altfel decât cu sufletul larg deschis.

Acolo, în semi-întunericul unei taverne din Lisabona, am simțit pentru o clipă că timpul s-a oprit, că orașul întreg respira prin glasul acelei tinere, și că noi eram martori la o formă rară de adevăr, cântată.