FANTEZIE PE ŢĂRM...

    Tu, râzi copile cu păr aurit, 
    Te scaldă în rouă la răsărit, 
    Iar norii pe cer de stau să fugă, 
    Tu, cântă-le-ncet o mică rugă... 
    
    Ghiocei, mititei, stau să răsară, 
    Şi-n calea ta, au să tresară, 
    Soarele blând îţi va dărui, 
    Pe obrăjor, un mic pistrui... 
    
    Şi nu uita, chiar de va fi vremelnic, 
    Să desenezi pe strada cerului prielnic, 
    Micuţe, minunate, opere de artă, 
    Create simplu-n cretă colorată... 
    
    Şi de va fi să plouă, să nu plângi! 
    Nu ştii că ţii în palma mâinii stângi, 
    Un curcubeu înmiresmat de soare, 
    Ce-a curs din creta ta culoare?

    Se făcea că noi doi ne plimbam pe vreme bună,
    Pășeam pe stele, către-o margine de lună,
    Și-ntruchipați într-o lumină sacră, albă,
    Am întregit cu încă două stele a bolții salbă…
    
    Tu m-ai privit așa cum mă priveai ades:
    Senin și fără umbre, sau alt subînțeles.
    Iar eu, cu mine, te-am cuprins încă odată,
    Timid, nedându-ți drumul niciodată...
    
    Și când zburam înalt, prin stolul de egrete,
    Dansând un cosmic dans fără regrete,
    Pe-o muzică nepământească și divină,
    Ne minunam de aripile noastre de lumină...
    
    Și-am rătăcit prin cerul fără margini,
    Lăsând în urmă nescrise, albe pagini,
    Ținându-ne de mâini, pășeam tăcuți pe nori,
    Pe drumuri de lumină, spre veșnicie-n zori...
    
    (Partea a lll-a, Ciclul „Căutări”)

Cumplite vremuri în zadar trecură,
Răpind a lumii inocentă vară, 
Prea multele cetăți căzute-n ură, 
S-au risipit în fum, ca să se-nalțe iară... 

Pe când femeile țeseau în tihnă, 
Și pruncii, cu blândețe, își păzeau, 
Bărbații lor lipsiți de odihnă, 
Război, în slava zeilor, porneau... 

Se-ncrucișară în lumina lunii, săbiile reci, 
Topind amurgul într-a nopții stele salbe. 
Întunecate-n sânge, armurile, ajuns-au seci, 
Nemaipurtând pe scuturi trupuri albe... 

Căci al cetății zid stă încă în picioare, 
Iar corbii zboară-n cercurile mii, 
Și ruguri nesfârșite-n cer se înălțară,
De prefăcu adânca noapte-n zi...

Când ai plecat, mi-ai așezat în palmă,
O frunză galbenă de toamnă,
Și m-ai îmbrățișat grăbit, dar calmă,
Căci e târziu și amurgul te-îndeamnă... 

Cu inima strânsă te-am condus,
Rămânând pustiit, cu grijile frânte...
Pe cer, soarele tânjea înspre apus,
Palid, fiind încurcat în cuvinte...

Deși amândoi știm că te vei întoarce,
Eu tot rămân în urma ta simțind,
Cum firul timpului încet se toarce,
Pe fusul lui neobosit, clipe mințind...

Abia apoi, când am ajuns acasă,
Căci gestul tău n-a fost întâmplător,
Am înțeles că frunza de pe jos culeasă,
Era de fapt o inimă ce bate-n dor...

    Ridicaţi spre cer pocalul, 
    şi sorbiţi pân' la final, 
    elixirul tinereţii cu al roşului rubin, 
    după care-acum suspin!
    
    Haide, vino, dragă fată, 
    şi-mi aşază iar pe masă, 
    la o singură lumină, 
    tremurată de de feştilă, 
    un festin, 
    pentru-n pelerin, 
    călător pe-ntreaga mare, 
    cu sufletul în declin.
    
    C-am venit, cu mic, cu mare, 
    de la mare depărtare, 
    să-ţi punem o întrebare:
    "- Mai ai vinul spaniol?"
    
    Uite, am ridicat paharul,
    transparent, murdar şi gol, 
    şi aştept să fiarbă-ntrânsul, 
    elixirul cel creol...

    O, Horus, tu te-nalţi pe bolta cristalină,
    Egiptul îl păzeşti cu-aripa ta divină,
    Eşti Primul Şoim ce zboară către slăviţii zei, 
    Din Apa Vieţii, etern, chemat eşti ca să bei!
    
    O, Imhotep, Om printre zei şi arhitect regal,
    Tu-n lume-ai fost şi-ai stat fără egal,
    Din viziunea ta de simplu muritor,
    Te-ai ridicat spre cer ca zeu făuritor!
    
    O, Isis, viaţă veşnică ne dai,
    Să-ţi închinăm în temple cu alai,
    Toţi preoţii magia să-ţi slăvească,
    Blândeţea către fii tăi să nu-ţi lipsească!

    O, Ma'at, adevărat şi-n ordine grăieşti,
    Întregul cosmos, tu, zeiţă-l îngrijeşti,
    În umbra ta minciuna se topeşte,
    Dreptatea sfântă-n ochi de zei luceşte!

Ce Doamnă prea stilată ești tu, Viață!

Ce haine deocheate ai învățat să-mbraci!

Și ce frumos te machiezi pe față

Și-apoi, atât de inocentă, de toate te dezbraci.

Mă-ndrăgostesc zile la rând de tine

Si-așa cu dor nebun și disperare te doresc,

Dar când privesc oglinda ce râde odios la mine

Îmi vine, de pământ, să te trântesc...

Mă las sedus de-al tau parfum, ce-l porți ca o starletă;

Piciorul fin și-nalt, ce se strecoară de sub fustă

Mă-nebunește și m-adoarme, parc-ai avea baghetă

De vrajitoare, care mă îmbie: "- Ia și gustă!"

Ah!  Când frivolă, când parșivă, sau nepăsătoare, 

Îmi furi ba ochii, ba îmi spinteci inima,

Îmi rupi și glezna, chiar și gâtul și-mi spui că-i o favoare...

Și tot tu, mai mereu, o faci pe victima...

Ce Doamnă, vai ce Doamnă plină de tandrețe!

Întâi oferi și mă îmbii la multe delectări

Și-atunci când stăm de vorbă, ca două precupețe,

Îmi pomenești despre botezuri, nunți și despre-nmormântări.

Sunt zile-n care nervii mi-i întinzi la maxim

Și te-aș cam părăsi, frumoasă și unică osândă.

Îmi bei și lacrima și sângele, atât de intim

Și nu mai știu de ești feroce sau prea blândă.

Ce Doamnă, vai ce Doamnă esti tu Viață

Când treci, fatidic, pe langa mine, pe celalalt trotuar....!

Am învățat să trec strada - nu mai fi așa hoață!

Nu-i timpul să mă însoțească cortegiul funerar.

....Ce Doamnă, ah, ce Doamnă!

Nici nu știu ce-ași fi în stare

Provocat de nedreptate

A-și ajunge să fiu sadic

Să-i ucid sau să-i  prefac

Pe ce-i răi și mafioți,

Pe dușmani ca și pe hoți

În lăcuste sau în lupi

Să-i  trimit în iad

Unde  flăcările ard 

Să purificăm pământul 

Relele să le ia vântul.

Vara e-o mare de aur, o flacără-n lanuri deschisă,

Ea e umbra din arbori, o taină de nimeni cuprinsă.

Anotimpul e strigăt de greieri și arșiță grea pe pământ,

Ea e adierea de seară, un șopot de ape și vânt.

Vara e fructul ce crapă sub soarele crud, nemilos,

Ea e seva ascunsă, parfumul discret și mieros.

Dacă vara e zâmbet de soare pe cerul de-albastru aprins,

Ea e furtuna ce vine cu tunet și dor neînvins.

Una arde în miazăzi, sub văpaia ce totul consumă,

Cealaltă e roua ce stinge a zilei lungă trudă și spumă.

Vara e trupul naturii, expus, generos și solar,

Ea e sufletul lumii, un tainic și proaspăt altar.

Iar când soarele cade învins în brațele serii,

Vara își pierde arșița-n faldul tăcerii.

Atunci se topesc, într-un singur contur,

Ea... marea liniște, și vara... cerul pur.

Pe câmpia deschisă, vântul blând adie,

Speranța curge, dar tu mi-ai șoptit,

Un strop de lacrimă, păşind pe catifea, 

— Ce bine simțeam mirosul macilor iubit!

Pe cerul albastru, se zărește un soare vesel 

Cu petale rafinate de aur, 

Ce strălucește atât de lin cu privire de spinel, 

Într-un vis de tezaur. 

Pe iarba verde, macii cântă 

Atât de melancolic, 

Nori sunt spulberați, se împrăștie, se avântă, 

Și suflă în adierea macilor simbolic. 

Tabloul naturii de vis, 

Amorul se împletește cu firele destinelor, 

Un mac roșu ca sângele, tu mi l-ai dăruit, 

Ce curge în durerea suferințelor. 

Zarea m-a întunecat, 

Pe câmpul înghețat și iernatic, 

Pe cărarea spinilor am plecat, 

Să fiu trist, armonic și singuratic. 

Cu chipul tău lin m-a întristat, 

Cu ochii de cristale ce curg din sufletul tău senin, 

Ce avea petale colorate în catifea, eu m-am îngrijorat, 

Ce cântă macul dulce și atât de lin. 

Lumina soarelui ce luminează câmpia cristalină

Cu iubire și melancolie pe pufoasa rouă, 

Între maci dureri și inima turmalină, 

Ziua iubirii ne dau nouă. 

Un buchet de stele, maci visează, 

Un tărâm de smaralde și rubine, 

Ce se plimbă păsările pe oceanul ce se minunează, 

Cât te - am iubit eu pe tine. 

Te astept cu dor 

La a mea fereastra 

Sa privim dincolo de nor

Sa ne amintim de a noastră casa 

Sa ne lăsăm condusi 

De al amintirilor val 

Si ani cei trecuți 

Sa ii lăsăm in val

De trecutul ne-a fost greu 

Să îndrăznim să visam mereu 

Si trecutul învechit să-l inoim

Si amintiri noi sa construim 

Ohh lacrimă de dor

Ce inima mi-o frigi 

As vrea sa zbor

Spre alte galaxii

Înfrigurat de amurg, te aștept ca să vii,
Dintr-o clipă în alta, printre altele câteva mii, 
Umbra să-ți frâng cu patimă-n brațe, 
Te uită: cum vor cuvintele acestea să te-nalțe... 
 
Pe nesfârșitele miriști învăluite în ceață, 
Străluminatele flori gingașe, lin, se-nalță,
Să se-oglindească-n lac, la ceas de seară, 
Te uită: din barca lunii, palide stele coboară...

Acum, în van oftezi și în zadar suspini,
În dorul mut, sublim, al tufelor de crini. 
La nurii de magnolie abia înfloriți,
Te uită: cu zăpadă nouă sunt auriți...