VOUĂ

Cred că este timpul să-ți povestesc despre o persoană de care îmi amintesc, un personaj foarte interesant care m-a fascinat în copilărie, din moment ce chiar și după atâția ani, îmi amintesc cu aceeași plăcere pe care am încercat-o atunci când am cunoscut-o pe Doamna Constanța Bălăceanu, sau mai pe scurt, Coana Tanța.

Coana Tanța, era un personaj exotic în arealul satului bunicilor mei unde îmi petreceam, în copilărie, mai toate vacanțele de vară, un fel de Madame Astor care avea prestanța și aerul unui general de oști ce nu admitea niciodată nicio replică oricât de bine argumentată, calități prin care păstorea cu grație o societate restrânsă de alte "Coane", printre care se număra și Coana Moașă, care a fost bunica mea. 

Făcea parte din acea categorie inconfundabilă de "domnișoare bătrâne", ce se regăsește în orice comunitate indiferent de mărime, zonă sau structură. Nu știu ce vârstă avea pe-atunci când am cunoscut-o eu, fiindcă mie-mi părea atemporală prin prezența ei care umplea fără prea mare efort din parte-i, sau cel puțin așa părea, orice spațiu în care se afla la un moment dat. 

Cum aș putea s-o descriu în cuvinte pe Coana Tanța? Cuvintele nu-s destule, dar totuși, voi încerca: era înaltă, mai degrabă uscățivă, ușor adusă de spate, avea o frunte înaltă dotată cu un neg generos fix între sprâncene, ca un al treilea ochi de înțelepciune tibetană, în completarea unor ochi spălăciți de culoare îndoielnică, dar cercetători, radiografici și tăioși, ascunși în spatele unor ochelari cu rame aurii și sticle groase de borcan, așezați pe un nas drept, ascuțit și ferm, ce umbrea cu finețe de matroană romană o tăietură de gură cu buze subțiri, aproape inexistente, deasupra unei bărbii la fel de ascuțite, care părea că-și dădea în permanență tot concursul să se întâlnească cu vârful nasului!

Mai în toate zilele, putea fi văzută purtând o rochie lungă de stofă neagră cu guler de dantelă gălbuie, ofilită de trecerea timpului și pecetluită la gât de o camee ușor ciobită într-o margine. Ținuta mai era completată de un șal vechi, neglijent aruncat peste umeri, înflorat cu maci roșii, și marginit de ciucuri aurii care își deșirau mătasea, moștenire de la vreo serată interbelică...

Și mai avea Coana Tanța, printre multele calități și defecte, un dar rar: ghicitul în cafea - de fapt nechezol, că pe vremea aia la țară ca și la oraș cafeaua era o "rara avis" -, venit la pachet cu cititul viitorului în cărți de tarot sau datul în bobi. Nu mai spun că era și o expertă desăvârșită în stabilirea horoscopului fiecăruia, dacă cumva făceai greșeala de-i spuneai ora, ziua, luna și anul în care ai făcut ochi pe lume! Avea așa, cum să spun, o mimică aparte, după ce te "citea" și-ți trasa dintr-o singură privire de specialistă versată și unsă cu toate alifiile, tot viitorul, verdict evocat pe o voce joasă, aproape șoptită, intimă, să nu care cumva să mai afle și alții năpastele grozave care fără îndoială aveau să ți-se-ntâmple, că doară ceea ce-ți stătea scris în stele în dreptul numelui tău era implacabil, irevocabil, ireversibil...

Nu cred c-am să pot uita vreodată acea lumină dulce, diafană, filtrată minunat de cele două lămpi cu abajururi de forma unor globuri din porțelan pictat, care luminau discret masa din așa-zisul salon al Coanei Tanța, - în fapt un hol semi-întunecos, nu prea mare,- și care creau o atmosferă aproape mistică completată de zgomotul cărților de tarot care stăteau gata-gata să-și dea în vileag secretele:

-Vai di steaua ta cui te-o făcut dragu' mătușii! Ptiu drace!, bată-te norocul să te bată!, că o să cam ai nevoie-n viață, dar nu ti teme câ ai în casa a șăptia un "taur" cari o să-ți împungă cu coarnili tăt ghinionul, ducă-se dreacului, ptiu, ptiu!, nu fi di diochi!

Deși copii din sat îi strigau în batjocură la poartă (și acum mai aud ecoul lor îndepărtat: Tanța cotoroanța, Tanța cotoroanța!), eu unul muream să merg cu bunică-mea, - și era cu adevărat o sărbătoare pentru mine -, în vizită la Coana Tanța dimpreună cu toate celelalte babe din cârd, fiindcă era întotdeauna rost de dulceață de cireșe amare sau șerbet de trandafiri și socată rece de la beci, bașca bârfele din tot satul și cele învecinate, dimpreună cu casa Coanei care era înțesată ca o peșteră de-a lui Aladin, plină de lucruri vechi, bătrânești, care aparțineau unei epoci de mult apuse, care încă mai trăia prin cea care le stăpânea cu grație și mister înnăscute. Îmi amintesc și-acum, carafa de cristal cu bot argintat, alungit ca de rață, paharele zvelte cu tăietură rubinie și chiselele generoase, care nu mai pridideau în războiul lingurițelor de alpaca ce hrăneau gurile pofticioase cu amarul dulce, toate acestea tronând leneș pe o tipsie argintată, pătată din loc în loc de trecerea timpului.

Umbla vorba în sat despre Coana Tanța care fusese în tinerețe o frumusețe vestită, că,  fiind fiică de moșieri scăpătați, avusese o aventură cu un ofițer din garda regală, că dusese o vreme o viață de basm cu ofițerul, cu serate și baluri, cu distracții la Cazinou și plimbări sub clar de lună în trăsuri mânate periculos de birjari tocmiți, iubire din păcate rămasă neîmplinită, întrucât ofițerul murise în timpul logodnei, nu se știa mai precis cum, -  se părea, că în urma unui duel, sau în urma vreunei boleșnițe subite, sau chiar în război, nimeni nu mai știa -, decât că după ofițer, a urmat după ceva vreme, o legătură amoroasă cu un brigadier care s-a dovedit, după câteva luni de relație ca fiind însurat pe undeva și cu ceva plozi după el, o afacere încâlcită ca un ghem de lână decolorat, rostogolit într-un suflet rămas singur, prins într-un iureș atemporal, fără început sau sfârșit.

Coana Tanța a rămas singură în căsuța ei, ca o regină înconjurată de alaiul ei restrâns la un grup de babe din sat cu pretenții mari de la viață, printre toate lucrurile ei vechi, martore tăcute și vii asupra unei epoci strălucitoare care a apus odată cu iubirile ei neîmplinite. Iar într-o bună zi, când vecinii n-au mai văzut-o trebăluind prin curte cu zilele, toată suflarea satului a știut, fără să-ntrebe, că s-a dus să ghicească viitorul altora, fiind mai aproape de stelele pe care știa să le citească atât de bine...

Din iarba verde o nouă zi se înalță,
Cu rouă limpezită ecoul se-ncalță,
Tăcerea e jertfă, cerul ascultă,
Pașii mei goi - sunt rugăciune înaltă...

Tremurând în emoții, lacul m-așteaptă,
Coloane de jad către hăuri se-ndreaptă,
Lumea, încet, se trezește la viață,
Iată, cerul măiastru de nori se agață...

Rătăcesc fără voie prin sufletul meu,
Printre amintiri, fără țintă, mereu,
De sub pleoape lumina își caută calea,
Etern condamnat să ard odată cu zarea...

Sunt singur, însoțit doar de umbrele mele,
Din mine gânduri răzbat ca razele grele,
Strigătul meu sparge în frunze tăcerea,
Unde ești Doamne? Care Ți-e vrerea?

    Pe-un singur ram, o floare de cais 
    Timid, înmugureşte-n veşnicie, 
    Iar umbra unui nor promis 
    A tremurat în roua care ştie 
    Că soarele trezit uşor din vis 
    Va străluci în petece de vie… 
    
    Pe-un singur ram, s-a scuturat o clipă 
    Ce-a numărat încă un pas spre infinit, 
    Zbătută-ncet, sistolic, o aripă 
    Anunţă lumii soarele spre asfinţit 
    Ameninţând cu-a razelor risipă 
    Cerul înalt, şi sfânt şi cuminţit…
    
    Pe-un singur ram, un bob de lacrimă amară 
    Se cască translucid către neant 
    Străluminând în aur fad minunile de-afară 
    De parc-ar vrea în stilul lui făţiş şi arogant 
    S-arunce efemer, final, un strop de primăvară 
    Zăgaz, în calea unui crivăţ rece şi distant...

    Fii îngerul meu,
    Cu aripile deschise,
    Să mă cuprinzi la sânul tău,
    Eliberat de vise...
    
    Fii îngerul meu,
    Poartă-mă-nalt,
    Spre infinit,
    Visul meu împlinit...
    
    Fii îngerul meu,
    În sufletul meu,
    Întâia mea dorinţă -
    Celesta mea fiinţă...
    
    Fii îngerul meu,
    Îmbracă-mă-n tine -
    Fii haina mea,
    În negura morţii.

    Focul inimii mele arde, 
    în tăcere, luminând timid,
    întunericul adâncului tău...
    
    Gheaţa inimii tale, se topeşte,
    încet, dar sigur, fertil, 
    pe pământ roditor...
    
    Durere ce duce-n Nirvana, 
    te sfâşie şi te îneacă,
    în val de sânge roşu...
   

    ... şi cad istovit, 
    şi mă lovesc de stânci, 
    şi mă cufund în mare...

    Ce păcat, aceste flori,
    Au pierit tăcut în zori,
    Pustiind câmpiile,
    Sărăcind poienile...
    
    Norii grei pe cer apasă,
    Ploaia cade-ncet pe casă,
    Aurii, zorii s-arată,
    Peste lumea asta, toată...
    
    Lacul tremură pe-o undă,
    E o liniște profundă,
    Păsările nu cuvântă,
    Pacea stă în mine, frântă...
    
    Peste noi tristețea apasă,
    Ca o soartă nemiloasă,
    Și mi-e dat să văd, subtil,
    Moartea verii. Inutil...

Sunt dependent de tine,

Când vreau să mă droghez,

Nu iau amfetamine,

Te alint şi te curtez!

Nu-mi trebuie nici prafuri,

Pe nas ca să le trag,

Nu-mi trebuie cocaină

Când te sărut cu drag.

Şi te privesc cu sete

În ochii larg deschişi,

Nu-mi trebuie marijuana,

Nu-mi trebuie haşiş.

Nu vreau nici heroină,

Vreau doar să nu mă laşi,

Cum pleci pentru o clipă,

Cum intru în sevraj.

Sunt dependent de tine,

Când vreau ca să plutesc,

Nu bag seringa-n mine,

Te alint şi te iubesc!

Să te iubesc n-a fost greu,
Să te uit e imposibil,
Tot ce am vrut să-ți zic mereu
E că te iubesc și că niciodată n-o să-ți mai greșesc

Știu că m-ai uitat deja,
Așa dai de înțeles,
Chiar dacă simt că inima ta,
Bate în sincron cu a mea.

Să te mai am înapoi e greu de crezut,
Când în ochii tăi,
Nu m-ai pot vedea iubirea,
După care am tânjit mult.

Încerc să te uit,
Așa cum ai făcut și tu,
Chiar dacă imaginea ta, îmi apare în minte
Noaptea,când pe cer, văd o stea.

Nu voi lăsa să treacă

Nici o zi măcar

Fără să-ți zic din suflet

Te iubesc! E clar?!

Timpul trece limpede

Iar noi nu observăm 

Că ziua trece repede

Și n-o mai recuperăm.

Arătați-va iubirea

Chiar de vă este frică 

Ca cel ce o primește,

Repede o strică.

Nu renunțați niciodată

Dragostea să oferiți,

Nu se știe niciodată

De cine veți fii zăriți.

Te port în clipele târzii

Ca pe-o lumină ce se stinge,

Și-n liniștea din nopți pustii

Îți simt absența cum mă-nvinge.

Nu știu de ești sau nu mai ești

În lumea-n care eu mai ard,

Dar dorul meu, de-l întâlnești, 

Ți-ar spune tot de unde cad.

Că te-am iubit fără măsură,

Cu-un suflet simplu, ne-nțeles,

Și azi, în marea de tăcere,

Sunt doar un nume necules.

Iar mintea, valuri ce se frâng,

Mă poartă-n cercuri fără rost,

Îmi spune blând că nu mai sunt,

Apoi mă-ntreabă cine-am fost.

Și poate tu, sub alt apus,

Trăiești senin, fără să știi

Că-n mine timpul s-a supus

Unei lumi unde nu-mi aparții 

         Te am  întânlit  eu

         M-ai întânlit  tu pe mine ,

          Amândoi  ne-am întânlit !...

          Ce zi să fi fost ,oare?

          Și tu nu știi că mi te-ai

          Lipit de suflet ,

          Ca marca pe-o scrisoare ?

          De atunci  persoana  ta

          E mereu cu mine ,

          Câteodată îmi și zâmbește

           Și mă apucă râsul ...

           Râd așa sunt bucuros

           Că te-am întânlit ...

           Că ma-ai  întânlit!...

    Vremelnică-i iubirea mea... 
    Şi schimbătoare, 
    Ca o zi de sărbătoare... 
    
    Ca un nor sprinţar... 
    Ce fuge, 
    Soarele să mi-l alunge... 
    
    Ca o pasăre în zbor... 
    Pân’ la stele şi-napoi, 
    Spre adâncul din zăvoi…
    
    Vremelnică-i iubirea mea... 
    Şi iertătoare, 
    Ca o mamă-ocrotitoare... 
    
    Ca o umbră... 
    -nspăimântată, 
    Ce la tiv de lac s-adapă… 
    
    Ca o frunză-nseninată... 
    Ce adastă aurie, 
    Către marea azurie... 
    
    Vremelnică-i iubirea mea... 
    Finală, 
    Ca o mică portocală... 
    
    Ca un strop strivit de soare... 
    Prins în palmele crăpate, 
    Către buzele-nsetate... 
    
    Ca o duşcă de vin bun... 
    Scurs dintr-o carafă veche, 
    Susur fără de pereche...