VINO DRAGA MEA IUBITĂ…

    E timpul florii de cireș!
    La noi de ce nu înflorește, oare?
    Cum poate vremea să dea greș,
    De nu-i un ram cu floare?
    
    Am așteptat nerăbdător,
    Un pic, un strop de soare...
    Dar m-am ales cu gheață in pridvor,
    Cu vifor și ninsoare!
    
    În loc de cer albastru și curat,
    Și-n loc de paseri cântătoare,
    Eu văd doar cer înnourat,
    Și "aud" tăceri plictisitoare!
    
    O, primăvară, unde ești,
    Cu tot alaiul tău de seamă?
    Cumplita iarnă s-o oprești,
    Nu vezi că lumea te reclamă?

Am îndurat în mine-aceste catedrale-nalte,
Din cărămizile-cuvinte, spre ceruri înălțate,
Și-am înțeles final că viața se trăiește-acum,
Că ieri a fost, iar mâine, nu este decât fum...

Căci port cu grijă-n palme această apă vie,
Sorbind cuvintele cu poftă, desprinse de hârtie,
De când mă știu, nestinsă, mi-a fost această sete,
Să aflu lumea toată, dezvăluind secrete...

C-am cercetat în mine, atâtea lacrimi crude,
Că nimeni nu le vede și nu le mai aude,
Și-am zăvorât în rime ce n-am putut să spun,
Neînțelese versuri pe care tot le mai adun...

Și-am să pășesc pe nori, înaintând spre tine,
Purtând cu mine dorul de cer și stele pline,
Știindu-te c-ai fost și încă ești cu mine,
Străluminându-mi calea, să nu se mai termine...

Uite, acum stau și privesc înapoi la cele ce s-au trecut. Nu cu regret, ci cu acea nostalgie care apare când timpul nu mai cere socoteală, ci doar trece. Iar în trecerea lui, n-a iertat pe nimeni. Nu m-a iertat nici pe mine...

Anul este pe sfârșite și este momentul să trag linie și să-i socotesc, plusurile și minusurile. Au fost multe de ambele părți, dar neîndurătoarea balanță parcă tot înspre minusuri atârnă...

A fost un an greu, care a lăsat riduri mai adânci decât alții, cu provocări ample atât în plan personal și emoțional, cât și în plan profesional, dar - slavă Domnului! - chiar mă bucur că va trece...

Acum, la final, cu migală, le-am pregătit pe toate. Creuzetul minții mele a fost la fel de flămând ca întotdeauna, gata să topească totul. Din forja aceasta s-au născut cuvinte - turnate apoi în formele gândurilor mele.

Un iureș, constant, întrerupt doar de somn, năvalnic, greu de stăpânit, un torent care șterge totul în cale, dar care îmi confirmă un singur lucru: trăiesc. 

Și da. Sunt împăcat cu mine însumi. Vocea mea m-a adus aici - în acest loc, la acest moment - înalt, fără frică, cu fruntea spre cer, respirând aerul curat al propriilor mele cuvinte.

Mi-am auzit și ascultat sufletul, care mi-a grăit într-o limbă pe care numai eu o pot înțelege. Am tradus în cuvinte înțelesuri pe care numai eu le-am simțit și trăit, ignorând vocile străine care, poate, și-au propus să mă descurajeze în parcursul meu…

Am realizat astfel că aripile mele au prins contur și că pot zbura, fiindcă blestemații, odată izgoniți, au lăsat în mine spațiul necesar visării.

Și am mai înțeles că penele aripilor mele sunt tocmai cuvintele mele. Cum am putut trăi până acum fără ele nu știu. Dar știu că, odată eliberate, voi continua să le scriu, să le pun în ordinea aripilor mele, căci voi a zbura acolo unde încă nu am ajuns…

Și dacă zborul meu, cuvintele mele, mă vor purta acolo, undeva pe țărmul sufletului tău, primește acest zbor ca pe un dar - născut din durere, din suferință, uneori din prea-plinul ființei mele. Fiindcă, în cuvinte, tocmai pe mine m-am pus, pe mine m-am turnat, literă cu literă, pas cu pas, ecou cu ecou…

Privind înapoi, le-am văzut pe toate prin câte am trecut: furtuni, zbateri, răni și ecouri. Dar am văzut și luminile care au rămas, strălucind în cuvintele mele, în aripile pe care le-am întins și în spațiul pe care l-am creat în mine pentru zbor și pentru visare. Știu că unele flăcări vor mai arde, căci unele cuvinte mai așteaptă să fie rostite… Dar nu mă tem. Pentru că acum pot zbura, iar zborul acesta, înalt către cer sau adânc în genuni, e al meu și nimeni nu mi-l poate interzice.

    Nu mă voi opri, voi merge mai departe,
    Nimic și nimeni nu mă va înfrânge,
    Mă voi desăvârși în versuri scrise-n carte,
    Cu multă trudă, sudoare și sânge...
    
    Și chiar de-oi fi îngenuncheat o clipă,
    Eu tot m-oi ridica semeț spre soare,
    Spre cerul curățit de-a norilor risipă,
    Voi fi condorul care vrea să zboare...
    
    Și am să strălucesc prin răni, lumină pură,
    Și roditor, în lacrimi, am să sufăr în tăcere,
    Deasupra celor care-n suflet poartă ură,
    Voi triumfa ca luna înălțată peste stele...
    
    Căci drumul meu va fi torent de neoprit,
    Ștergând orice obstacol așezat în cale,
    Căci știu că nu degeaba voi fi suferit,
    Dând sens cuvintelor ca roua pe petale…

- Stai pe loc! Nu mișca! Parola!, urlu eu în poziție regulamentară și cu arma îndreptată amenințător spre inamic, măcar că, deși în post, aveam doar muniție defensivă, iar arma mea decalibrată ar fi putut, doar-doar, să rănească cel mult ușor vreun "viețaș" aflat în pușcărie, clădire învecinată cu gardul unității...

- Bă ești nebun! Suntem noi: Lorand și Lorant! Ce parolă? Ți-am adus o "săniuță" (pentru necunoscători, "săniuța" era cea mai ieftină, dar și cea mai puturoasă votcă din lume!).

-Aaaa! Lolek și cu Bolek! De ce nu ziceți așa? Lăsați "săniuța", că-i frig al dracului și-am înghețat... Când vine boul ăla de D., să mă schimbe?

- Mai ai o oră! Da' ne-am gândit să ne luăm câte-o "săniuță", că închidea la chioșc...

- Bine v-ați gândit! Hai noroc!, mai zic eu și ciocnind cu ei sticluțele... Da' ceva țigări, aveți? Că le-am terminat pe-ale mele de-acu o oră...

- Avem!, zic ei servindu-mă fiecare cu câte-o țigare...

Îi privesc cum se îndepărtează pe cărarea brumărită de lumina lunii, molcom, ca doi șoricei îmbrăcați în ținută militară. "Simpaticus specimenus", gândesc eu. Și chiar erau de treabă ungurii ăștia doi, căci îmi erau tovarăși de suferință și chiar mai de gașcă decât alți tovarăși români cu suflet hâtru...

Trag din țigare un ultim fum și arunc chiștocul, privindu-i dâra roșie de la înălțimea postului. Mai trag o dușcă de săniuță și încep să cânt:

"Vino mamă să mă vezi, 
Vin' la unitate,
Îmbrăcat în haine verzi,
Cum le fac pe toate..."

- Așa, așa, colega! Că bine le zici..., îmi răspunde un "viețaș", de după zăbrele.

- Colegi pe dreacu'! Eu sunt pe șase luni, tu ești pe viață!

"Viețașul" tace... Se lasă o liniște înfiorătoare... Urmăream cum doi pușcăriași își transferau "bunuri" între ei, punându-le în șlapi atârnați de sfoara întinsă între gratiile de la celulele lor învecinate, improvizând funicularul... Deodată aud zgomot...

- Stai pe loc! Nu mișca! Parola!, urlu eu luând iarăși poziția amenințătoare, în râsetele tembele ale pușcăriașilor...

- Bă, eu sunt!, zice boul de D., căci îi recunoscusem statura bondoacă și mutra în lumină lunii...

- Nu-mi pasă! Te găuresc, să moară mama!, îi zic eu împungând aerul amenințător cu baioneta de la armă.

- Vulturul! Parola este "vulturul"! Ce dracu' ai, mă? Ești băut?

- Răspunsul meu este "condorul"! Să-ți stea în gât!, zic eu coborând din post și îndreptându-mă către clădirea gărzii.

Ajuns acolo, mă întâmpină soldatul Mândrilă. El era "viețașul" unității, care fusese pedepsit cu șase luni de "bulău", fiindcă își părăsise postul, ca să-și cumpere de la chioșc un pachet de țigări și o "săniuță". Din păcate pentru el, o inspecție inopinată a OSU, a găsit în post doar arma, frumos rezemată de ghereta postului, că doară nu era să sară gardul unității către chioșc cu arma-n spinare, nu? Problema e că arma avea muniție adevărată și s-ar fi putut întâmpla o nenorocire dacă arma ar fi încăput pe mâini nepotrivite și ar fi fost furată...

Dar Mândrilă era zen, și văzându-mă înghețat bocnă, mă eliberează de armă și cartușe, le așează frumos în rastel și-mi aduce o cană din tablă de inox plină vârf cu ceai fierbinte și dres cu... bromură de potasiu, că de..., eram în armată nu?

Soldatul D., zis și "Boul", era un tovarăș de trupă cu noi, nu prea agreat, fiindcă era unul dintre "piloși". Încă de la început a fost antipatizat de către toată lumea, fiindcă era un înfumurat care își dădea aere de mare karateca. De formație profesională, era profesor de fizică, maximul lui de performanță fiind o medalie de bronz la un campionat județean, și un genunchi dislocat care îl trăsese pe linie moartă, înafara circuitelor sportive. Fiind însurat, locuind în oraș și având cum spuneam pile, pleca acasă odată cu "cadrele", și pe considerentul ăsta era urât de către noi și mai tare.

Până la depunerea  jurământului, fiind în consemn, a trebuit să doarmă în cazarma unității, slavă Domnului!, că nu în același dormitor cu mine, fiindcă citise el într-o carte despre codul bushido al samurailor - probabil singura carte citită vreodată în viața lui de grobian - că dimineața, ca să te eliberezi de toate energiile negative, trebuie să urli din toți rărunchii.

Îl auzeam prin perete cum urla, fix cu cinci minute înainte de "trezirea" făcută de gornistul unității, aproape că îți puteai regla ceasul după el, neratând nicio zi, încât ceilalți tovarăși din dormitor cu el, îi puseseră gând rău, făcând tot felul de planuri, care mai de care mai fanteziste, cum să-l reducă la tăcere, fiindcă cinci minute de somn în plus în armată face diferența...

Până la urmă tot laxativele administrate pe furiș în mâncarea și în ceaiul lui, a fost soluția cea mai bună, fiindcă,"boul" ajunsese să doarmă pe budă... iar noi ne-am recăpătat cele cinci minute de somn de care aveam cu toții nevoie...

În ultimul careu, cu o zi înainte de eliberare, am primit de la col. Pricope livretul militar, cu o strângere fermă de mână din parte-i și cu recomandarea să nu uităm "gustul" armatei, iar peste ani să ne amintim doar de lucrurile bune și frumoase, precum camaraderia, legăturile de prietenie pe viață, că doar am mâncat cu toții fasole făcută la aceeași marmotă...

După ceremonie, ne-am retras către dormitoare să ne strângem lucrurile, să ne îmbrăcăm în haine civile, să predăm sub semnătură efectele militare avute în dotare, și să ne pregătim pentru o ultimă noapte petrecută în cazarma unității care ne fusese "casă" timp de șase luni...

Eu mi-am strâns lucrurile, puține de altfel, care mi-au încăput într-un rucsac nu prea mare, amintindu-mi de "sfada" scurtă avută cu taică-miu la înrolarea în armată:

- Ba ai să iei cu tine geamantanul de lemn! Nici nu încape discuție! Eu l-am avut în armată, bunic'tu l-a avut cu el în război! Cine a mai auzit să plece în armată cu un rucsac? Ăia o să-ți fure tot p'acolo!

- Ce să-mi fure? O pereche de chiloți și-un maieu? N-au decât!, am zâmbit eu și rupând o tradiție de două generații...

Evident că în ultima seară de cătănie s-a lăsat cu o beție cruntă, Voicu ne-a băgat pe toți sub masă, iar pe la trei dimineața, ne-am retras în dormitoare pentru câteva ore de somn, însă Boul, muci de beat, începuse să tragă de paturi urlând că în ultima noapte din cazarmă nimeni nu doarme, trebuia să fie în viziunea lui o noapte albă, în care să bem și să ne juruim între noi "frați de sânge", ba chiar să ne facem cu toții același tatuaj, cu deviza "Semper fi", știa el un salon...

Evident că nu l-a băgat nimeni în seamă, fiind amorțiți cu toții de la băutură, însă dimineața la "trezire", am văzut cu toții cum Boul, în locul tatuajului mult dorit, s-a ales cu dinții din față ciobiți, întrucât căzuse cu botul de marginea de fier al patului atunci când i s-a rupt și lui filmul... 

Iar acum la poza de final, parcă arăta mai mult a măgar, decât a bou...

După ultimul apel, la care mi s-a părut ciudat să nu-mi mai fie strigat numele și să nu mai răspund cu "prezent", ne-am luat rămas bun, strângându-ne mâinile "bărbătește" între noi. Apoi mi-am luat rucsacul și am ieșit pe poarta unității, aruncând în urmă o ultimă privire...

Soarele dădea să apară anemic, pe un cer îngreunat de nori pufoși de zăpadă. Începuse să fulguiască încetișor, și cumva, într-un mod inexplicabil, deși gustam din nou libertatea civiliei, încercam și un oarecare sentiment de regret. 

Încheiasem un capitol din viața mea, peste un an aveam să mă însor cu "mândruța" mea care mă așteptase răbdătoare, peste trei ani aveam să avem și un copil...
 
Atunci nu știam toate acestea, doar priveam în trecere dincolo de gard, către zidurile bisericii de unitate militară, care erau pe jumătate construite... Și abia atunci mi-am dat seama ce "ctitorise" timpul pentru mine: un răgaz de șase luni, în care nici nu m-am prostit, nici nu m-am deșteptat, nici nu m-am făcut mai "bărbat", dar care m-a așezat, cumva, în viitorul meu... 

Și, poate pentru prima oară, am simțit atunci libertatea nu doar ca pe un cuvânt, ci ca pe un răgaz de a fi eu însumi, așezat, chiar și pentru o clipă, în propria mea poveste. 

Biserica s-a desăvârșit și a fost sfințită anul următor, însă n-am găsit niciodată cale s-o vizitez și pe dinăuntru. Dar poate că acea zi nu este prea departe, o zi în care pentru mine n-o să fie o simplă vizită, ci o întoarcere. Voi intra liniștit, fără grabă, fără uniformă, fără AMR… doar eu, cu tot ce am devenit între timp.

Și poate atunci o să înțeleg pe deplin că n-am fost doar martor la ridicarea unei biserici… ci am fost, fără să știu, parte dintr-o construcție mai tăcută: a mea.

-Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor!
-Nu te iau că ești mic și te cheamă polonic!

... îmi răsună în minte, obsesiv, un ecou atât de îndepărtat al adolescenței mele, încât îl aud și "văd" iarăși un grup de țânci ce țopăie pe iarba grasă din apropierea blocului în care locuiam, în timp ce eu stăteam tolănit pe spate cu mâinile împreunate sub ceafă și priveam cu ochii larg deschiși pasărea minusculă de metal ce scânteia ca diamantul pe albastrul cerului și ronțăiam un fir de trifoi...

Erau vremuri atât de simple pentru copii, din moment ce chiar și o pasăre argintată, strălucind în soare, reușea să-i facă să dănțuiască și să-i cânte zborul, sus, deasupra norilor, răspunzând la chemarea ei neîncetată, iar eu mă întrebam: oare când voi fi mare, voi zbura vreodată cu un avion?

Am crescut mare și, da, am început să zbor: la început timid, dar mai apoi, cu fiecare zbor, tot mai încrezător, tot mai departe. Și, Doamne!, câte locuri frumoase și câți oameni am văzut și cunoscut! Am vizitat muzee, m-am închinat în biserici și catedrale, m-am urcat în cele mai înalte turnuri și clădiri, căutând mereu ceva, nici eu nu știu ce, doar hrănindu-mi sufletul însetat de aventură, dându-i copilului din mine ceea ce i-am promis cândva.

Fiindcă țin minte că atunci am închis ochii și m-am văzut peste ani la Roma, la Vatican, la Colosseum și Forumul Roman, la Milano la Cina Cea de Taină, la Veneția, la Florența în umbra lui David, la Napoli mâncând pizza și bând limoncello, la Viena, căutând urmele imperiului austro-ungar, la Paris, la Louvre și Versailles, în Spania însorită, la Barcelona, unde am urcat în cel mai înalt turn al Sagradei, la Toledo, Sevilla sau Valencia, la Atena sau Corfu, la Cadiz unde am făcut pentru prima dată baie în Atlantic, sau ascultând muzica fado în cel mai vechi bar din Lisabona.

Acest dor de ducă l-am ținut în fiecare an, așteptând cu stoicism momentul plecării într-o nouă aventură, din care am strâns cu migală noi amintiri pentru mai târziu, fotografiind și filmând tot ceea ce vedeam, păstrând cu sfințenie memoria locurilor și a oamenilor întâlniți, fiindcă numai acestea mi-au îmbogățit și înălțat spiritul, dându-mi forță până la următoarea călătorie...

Și mai cred, că pasiunea pentru călătorii, mi-a fost insuflată de un vecin, care pe-atunci trăia singur, nu era căsătorit și n-avea copii, dar obișnuia să ne povestească despre toate locurile pe care le văzuse, întrucât meseria lui în acele vremuri era să călătorească și să învețe cât mai multe din zona tehnicului, realizând astfel un fel de transfer de know-how.

Nu mai știu numele lui, dar îmi aduc aminte de colecția lui impresionantă de vederi, fiindcă avea un obicei, să cumpere câte o carte poștală din fiecare oraș vizitat, hărți, albume despre cultură și arhitectură, fiind pasionat de artă, setea lui fiind una diferită de cea a oamenilor obișnuiți: să vadă și să cunoască cât mai multe țări, oameni și locuri...

Și odată, am remarcat, într-unul din albumele lui, două vederi care aveau duplicate, iar el, amuzat de spiritul meu de observație, mi le-a dăruit împreună cu o condiție:

-Când ai să fii om mare, să umbli ca și mine și să afli că toate pe câte vi le-am povestit nu-s minciuni, ci chiar le-am trăit și văzut...

Am prețuit și păstrat toată viața acele două vederi nescrise, le am și acum. Și chiar am fost în acele locuri și le-am văzut, trăind ca și el, cu aceeași sete neostoită, având același dor de ducă, cu fiecare aventură, adunând la rândul meu un munte de cărți poștale, respectând clauza lui de salvgardare.

Și poate că, de fapt, clauza lui nu era altceva decât un legământ făcut cu mine însumi: să nu încetez niciodată să visez, și  să completez de fiecare dată ecoul adolescenței mele:

-Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor!
-Tu, când ai să crești om mare, am să zbor cu tine-n zare! Printre nori și peste mări, peste munți din alte țări!

Când ne-am întâlnit,
am sădit o lumânare.
A răsărit repede.
Mirosea a iubire şi ardea a patimi.
Am lăsat-o aprinsă ca să ne încălzim visele.
Am închis geamurile.
Azi,
o pată de ceară
stă lipită de inimile noastre
învechite de vreme.
Doar fumul,
prizonier al iubirii,
dansează
închipuindu-şi că
lumânările ard etern
până dincolo de timp.

Cât de frumoasă poate fi luna, nu-i așa? Printre lacrimi șoaptele și-le spune, brusc parcă sclipirea ei numai arde atât de fermecător în piept Printre mii de doruri cum te suspină, haide spune-mi tu,străine Cum prin lumina-i sporește și bucuria, dar și lacrima mea de argint, toate a mele sunt, dar le simt cam strașnic în piept căci e văduv al meu spirit Cum și lumina îmi ține de veghe, când în nopții fierbinti te strig cum nu mi-e firesc Și lumina asta, vezi tu străine ea trăiește adânc încă prin mine chiar de la începutul iubirii pana la sfârșitul nostru De atâta vreme nu a murit nimic din mine căci iubirea mea ce o împărtășesc e sublim de vie, legându-se cu firea mea și pulsul Lumina lunii ce îmi aparține,reprezintă chiar sclipirea privirii mele de copilițe, iar lumina ochilor mei reprezinta iubire O iubire pură pentru tine drag, străine căci de fiecare data când te privesc în ochi,îmi sclipește și mie privirea ci doar pentru simplu fapt că te privesc

Din când in când imi curge-n gând o poezie.

E doar un vers la început, sau poate doar o amintire

Şi poate zace aşa-n eter mai bine de o lunā

Până dospeşte efemer sau se consumă-n glumă

Sau pe notițe o aştern cu pasiuni picante

Astfel,

Usturător, mă înfăşoară 

Emoția-i primordială...

Impresia de-odinioarā, o simt atinsă-n palma goală

Ai vrea să afli cine eşti?

Deschide uşa şi afară ieşi...

Păşeşte afară din poveşti,

Şi-ncepe a căuta să ne uneşti.

Uneori mai văd și eu

soarele cum se revarsă

în părul tău, pe umerii tăi…

doar pentru că ești așa de frumoasă.

Nu-l condamn, aș face la fel

dacă aș fi soare și aș avea ca el fața brună…

te-aș căuta pe pământ să te văd în fiecare zi,

nu mă aștept să te văd și azi

pentru ca te-am văzut și ieri și cred că mi-am folosit tot norocul din această lună.

(Oricum, în dimineața asta nu prea văd soare,

deci cred că o să fie o zi bestială)

(Oh, nu mai contează,

e acolo, ne privim pe fereastră)

Credeai că timpul există ?

Nu!

Timpul este doar o amăgire;

Idee fixă lipsită de ființă,înțelege!

Tu și cu mine suntem timpul!

Noi ardem,suntem viață;

Eu te respir pe tine,

Tu ești timpul meu,

Iar tu mă respiri pe mine

Eu sunt timpul tău!

Noi existăm perpetuum

Chiar dacă se zice că timpul ne trece,

Noi suntem aici și acolo,

Dincolo de zidul de care nu se vede Adevărul!

Creatorul ne iubește prin fiecare culoare dăruită,

Prin foșnetul copacilor sau prin glasul păsărilor,

Simte asta!

Spatiul este doar sclavul pe care călcăm,

Timpul este doar imaginația care se plimbă

Purtată de-un secundar de ceas!

Eu sunt ora,tu ești minutele,

Secundele sunt dragostea,

Ritmul,pulsul,inima!

(6 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Bate vantul in fata mea,

Parca iar e o zi rea,

Nu vreau sa mi fac inima grea,

Când ma plimb cu sora mea.