Fluturi Rătăciți

In nopțile senine, cu luna cât un glob,

Mai depan amintiri si mi-amintesc de tot..

As vrea sa vin spre tine,

Sa vin sa te gãsesc

Sa te imbratisez străine,

Şi..vin sa-mi daruiesti.

Știu..n-ai fi bucuros,

Decât atunci o clipa,

Și m-ai abandona,

De mine ar fi risipă.

Sunt tot aceeași blondă tristă

Cu-aceiași ochi, același glas...

Sunt tot sensibilă...naivă

Si imi e dor la fiecare pas.

Imi curg subtil stările triste,

Cum curge vinul in pahar,

După o folie de sedative,

După un dor stupefiant.

Si-mi vine- o stare de-amorțeală,

Și somnolenţă..în sfârșit...

Atâția nervi si oboseală,

Atâta stres înghesuit.

Încă mai am stări sufocante,

Si scriu ades cu ochii grei..

O fi ok ca-n miez de noapte

In loc să dormi..să vrei ...să bei???

Mi-e dorul azi o taină și-o chemare,

E prezența ta pe care n-o mai știu,

Un gând tăcut ce bate-n inimă cu soare,

Un pas spre tine.. pierdut în pustiu...

Te port în suflet ca pe o icoană 

Ești ca o ploaie, plină de amintiri,

Mi-e dor de tine în clipe fără nume,

În ceasuri mute, pline de priviri... 

Și dacă azi nu-mi ești decât în vise,

Îți scriu în vers ce n-am putut avea:

Mi-e dor de noi, de clipele nescrise,

Şi-aș da orice să te pot... îmbrățișa.

Un ultim poem în noapte mai am de scris

Căci în iubire și poezie totul e permis 

Deci nu voi cere voie să scriu ce am de zis

Cu același gând.. la el, la vinul... promis.

Poate mi-e dor de mecanismele de apărare 

Ce azi, s-au transformat în adevăr și poezie. 

... Paharele din jur nu au astâmpărare

Visez frânturi de amintiri, de ce-ar fi fost să fie.

Și vreau să strig la el și vreau să înțeleagă

Că nici măcar n-a încercat, să mă vadă întreagă!

... Mereu prea mult sau poate prea puțin,

Mi-a lăsat dorul să-l înec cu apă, când îmi doream doar... vin.

Și poate, în durerea mea, am mai greșit și eu, 

Dar în fața iubirii, amintirii, devine pradă orice zeu.

Și-am învățat ceva până la vârsta mea

Când nu mai e nimic de zis, mereu mai e ceva...

Așa că... celui ce m-a avut cum a știut,

Dar n-a știut să stea și asta a durut!

Celui ce m-a blamat când nu m-a ascultat și nu m-a întrebat,

Apoi cu impulsivă lașitate, cu tăcerea s-a răzbunat,

Celui care m-a dezarmat când acuzații mi-a adus

Și cu naiva-i nonșalanță.. sufletul mi-a ucis.

Celui ce-a fost și n-a vrut a mai fi, 

O ultimă îmbrățisare... Un pahar de vin... ,

Celui ce-n vers l-am căutat,  pierdută in tăcere 

Când nici dorul nu mai știa să doară corect,

Celui ce-a ars tot ce-am fost, semănând durere 

Și-a lăsat in amintire o poveste încheiată sec.

Celui care cu glas sincer mi-a spus "baby, le ai!"

Și-apoi mi-a zis că sunt nebună, în versuri când l-am așezat 

Celui ce și-a mascat a sa neputință 

Lăsând uitarea să-mi fie ultima sentință.

Azi, celui care..., îi mulțumesc...

Am învățat să sper, să simt, să plâng dar și să cresc. 

E și asta o experiență și în final câștigul e total

Când absolut nimic, în viață, nu se simte banal.

Încerc să mă adun

Mai mult mă descompun

Și gânduri despre tine

E tot ce-mi vin în minte...

Și as vrea să-ți mai sărut 

Alunița de pe gât, 

Nu pot să-ți spun...

Tăcerea ma doare profund

Și bratele-ți să le mai simt

Cu drag cum mă cuprind

Vinul să ti-l degust

Să uit cât m-ai durut...

Mai mult mă descompun,

Încercând să mă adun

Mi-e gândul prea rătăcit 

De dorul ce-mi arde mocnit...

Sentimente îngenuncheate

Nopți blestemate

O inimă zdrobită 

O ultimă lacrimă căzută...

Căci târziu este totul

Târziu e și acum 

Si-n vastul întuneric

Mi-e greu sa te intorc din drum...

Și visele mi-s aer

O oază de aer curat 

Sau poate un gând 

Ce nu se vrea uitat.

Vin gânduri peste gânduri 

Mă pierd in a lor mulțime 

Dar în final tot singură 

...în beznă de tine...

În braţele tale, lumea dispare,

Timpul este tăcut, nimic nu trece,

Și inima ta deasupra mea,

E-un adăpost cald și dulce...

Vocea ta calmează furtunile mele,

Ca un cântec secret,

Şi în ochii tăi, văd vara,

Dar și iarna cu al ei ingheț.

Vreau să rămân aici, să nu treci 

În această clipă plină de emotie,

Să uit de oră, zgomot, legi,

Să te trăiesc dincolo de fire.

Și chiar de totul s-a terminat,

Voi păstra mereu in amintire,

Că-n braţele tale, chiar am stiut,

Ce înseamnă să porți parfum de fericire

Să mă doară, cui îi pasă,

Dorul este doar al meu.

Vreau să sufăr, vreau în pace

Să-l iubesc numai pe el.

Eşti lichiorul meu de seară,

Mă învăluie al tău amor.

lar când soarele apare,

Pleci cu sticlă, pleci cu tot.

Mă trezesc nedumerită,

Părea că îmi zâmbeai şi-acum,

O nouă zi, din nou ispita

De-a vedea cum mă ignori.

De ce-i dragostea trecătoare?

Lasă-mă să te mai iubesc.

De ce simt că a venit vremea,

Despărţirii noastre reci?

Vreau să te privesc cu-n zâmbet,

Dar să știi că e cam târziu.

S-a dus tot ce a fost odată,

Şi nu va mai reveni.

Mai știi, când savuram cafeaua

Și o indulceam cu zâmbetele tale

Din tot cerul eu am ales doar steaua

Ce mă însoțește cu sclipiri domoale

Căci tu nu ai venit cu mine

Să ne-avântăm spre alte zări

Ai preferat trăiri mai line

Pe țărmul unei alte mări

Iar steaua tremură în zare

Departe de ceșcuța aburindă

Ce așteaptă degetele tale

Tandru, de toartă să o prindă

Azi sunt doar eu în serile de vară

Cafeaua s-a răcit pe masă

Căci amintirile de-odinioară

Se rătăcesc și nu ajung acasă.

M-am trezit azi

Cu sufletul tău

Pe buze!

Avea gust de miere,

Avea gust..

De iubire!

Și mirosea …

Cum miroși tu

Când simți fericirea

Odată cu mine!

M-am trezit azi

Cu sufletul meu

Plin de sufletul tău!

Justina Butaroiu 

Iubirea noastră nu se murmură,

Se strigă, se rupe, se aruncă,

E praf, e jar, e sânge, e tăcere,

Care explodează în fiecare secundă.

Mâinile tale nu ating, ci scurmă,

Ca rădăcinile care ard sub lumină,

Și eu cad în tine fără margini,

Fără să știu unde mă pierd, când se termină

Iubirea noastră nu știe să tacă,

Se zbate ca valul ce stânca o frânge,

Nu-i dulce, nu-i blândă, nu-iobosită,

E sabie ce taie tot ce se mișcă, neatinsă.

Buzele tale-s gheață și foc deopotrivă,

Îmi ard venele, îmi dau înapoi o clipă,

Râsul tău, fulger printre crengi,

Mă scutură, mă prinde…mă înalță și mă alungă.

Viața, cu gust de măr necopt,

mi-a fost cândva pedeapsă și început.

Am mușcat din ea cu dinții strânși,

cu buzele arse de nerăbdare,

și-am simțit cum îmi curge prin vene

o primăvară prea crudă.

Nu știam atunci

că acreala aceea era foc.

M-a ars pe dinăuntru,

mi-a dezgolit fragilitățile,

mi-a scuturat din păr visele prăfuite

și mi-a lăsat sufletul gol,

ca o ramură după furtună.

Dar din golul acela

s-a aprins o lumină.

Am căzut —

nu ca o frunză,

ci ca o femeie care își leapădă pielea veche.

Am ars —

nu din slăbiciune,

ci pentru că aripile nu cresc

decât prin jar.

Și m-am ridicat.

Cu gustul vieții încă acru pe buze,

dar cu inima coaptă în focul propriei renașteri.

Din cenușa tăcerilor mele

s-a ridicat o femeie nouă —

mai blândă,

mai întreagă,

mai vie.

Viața nu mai e un măr necopt acum.

E pomul întreg

care a învățat să înflorească

după ce a îndurat iarna.

Și dacă mai mușc din ea

și simt o urmă de asprime,

zâmbesc.

Pentru că știu —

în mine trăiește pasărea aceea

care nu se teme de foc.

Care iubește până la capăt.

Care renaște de fiecare dată

mai femeie,

mai lumină,

mai eu.

Sertare îndesate vintage.

Miroase-a scoici, dar și a cozonac.

Ciudat amestecul de mări înzăpezite,

O înghețată cu aromă de haos

Mulți fluturi colorați

crâmpeie de lumină difuză

păduri de zâmbete și lacrimi.

Totul se vântură prin ceață,

apar, dispar, se leagă, se dezleagă

Ascunse precum firul de praf sub preș

Câteva cioburi strălucind ruginite

Urmele dorului printre bătăile de inimi

Penele aripilor din timpuri înalte

și multe, foarte multe uși închise