Fluturi Rătăciți

Înainte să știm să respirăm

ne-am promis o reîntâlnire,

peste timp, peste lumi, în alte vieți....

Ne-a fost predestinat să ne unim privirile...

doar atunci sufletele noastre vor ști....

În lumea asta am învățat 

să trăiesc cu un dor nestins,

care apasă ca un seism

pe acea rană deschisă cândva,

cu speranța că respirația ta

va vindeca golul înrădăcinat,

înscris în ADN-ul ființei mele.

Acum văd clar,

dincolo de acest exil terestru.

ne-am recunoscut...

Totuși , până și cel mai îndepărtat gând

îmi spune că , deși avem aceeași misiune,

avem direcții diferite.

Mă ridic deasupra propriilor amintiri,

îmi scutur sufletul

și continui să aștept,

ca timpurile noastre să bată în același timp.

E noapte și nu se mai vede,

Și totuși te caut întruna,

Luna de pe cer se repede,

Să-mi umple în suflet lacuna.

Plouă și noaptea încet mă orbește,

Te caut, alergând printre stropi,

Luna, de sus, zâmbind mă privește,

Și încontinuu îmi face din ochi.

E frig și noaptea aprig m-apasă,

Cu spinii în tălpi mi te caut,

Luna plângând, nu mă lasă,

Și-mi cântă duioasă din flaut.

E ger și noaptea în os îmi pătrunde,

Te caut cu ștreangul de gât,

Luna în neant se ascunde,

Pământul devenind orb și tăcut.

Ninge și noaptea mi-i albă,

Și iarăși te caut, înzăpezit,

Luna pe-a stelelor salbă,

Sclipește vinovat și livid.

E noapte și nimic nu mai văd,

Și totuși te caut întruna,

Dar vai, ce blestem, ce prăpăd,

Pe tine te-ascunde chiar Luna!

Te amăgești ucisă de dor și disperare;
Poate acum e vremea, la tot, să dai uitare,
Poate acum e timpul să te gândești la tine
Topindu-te în brațe la altul ca și mine.

Ne alintam pe pânze de dor si amăgire
Si tu credeai în trupu- ți ce aburea iubire,
Iar eu credeam în vise, ce-n ochi ți le citeam
Si poate că și-n tine, atuncea ,eu credeam.

Te bucurai nebun-o cînd mă vedeai venind
Parcă eram eu singur, cu tine, pe pămînt,
Si îmi zmulgeai din gânduri sălbatice speranțe,
Când te lăsai cu capul pe ale mele brațe.

Acum îți lași privirea să-ți curgă șiruri, rîu,
Căci înțelegi atentă, că poate fi tîrziu,
Dar mă mai cauți, încă, pe drumuri cunoscute-
Ca să întorci splendoarea unei iubiri pierdute.

Mă-ntrebi ce e iubirea

Şi îţi răspund cuţit,

Ce până la plăsele,

În inimă stă-nfipt.

Cuţit ce e-ncrustat

Pe lama de argint,

Cu vocea ta cea blândă

Şi şoapte de alint.

Mă-ntrebi ce e iubirea

Şi îţi răspund stilet,

Ce-n inimă se-mplântă

Odată ajuns la piept.

Stilet care pe lamă

E încrustat cu dor,

Cu vocea ta cea dulce

Şi şoapte de amor.

Mă-ntrebi ce e iubirea

Şi îţi răspund pumnal,

Ce-n inimă pătrunde

Cu zimţii de metal.

Pumnal ce e-ncrustat

Pe lamă şi pe zimţi,

Cu vocea ta cea caldă

Şi şoaptele fierbinţi.

Mă-ntrebi ce e iubirea

Şi îţi răspund pumnal,

Stilet, cuţit...iubito,

Întregul arsenal!

Tu ești răspunsul când lumea mă frânge,

când noaptea mă strigă și ziua mă stinge.

Ești visul pe care îl port în privire,

pulsul din pieptul ce-n tine respiră.

Ești mâna ce-mi tremură blând peste rană,

ești vocea ce-mi cântă când inima-mi toarnă

toate cuvintele, toate tăcerile,

toate iubirile, toate durerile.

Dacă-ai ști cât te scriu pe hârtie,

cum litere mor ca să-ți spună ție

cum cerul îți poartă conturul pe pleoape

și soarele-ți știe și mersul, și șoapte…

Dacă-ai ști că nimic nu mai sunt

fără ochii ce-mi țin universul în frâu,

ai ști că iubirea, oricât ar fi vânt,

nu pleacă. Rămâne. Se face ecou.

.

E foarte-aproape ziua ta

Prietenă, iubită, soția mea,

În gând mi-a încolțit ceva

Să fur, să-ți dăruiesc o stea

Gândul m-a dus la Ursa Mare

Iar de la Car am pus cinci pași,

Și-am descoperit Steaua Polară

Semnul la Nord pentru înaintași

Am stat de vorbă și cu Ursa Mică

Cu cele șapte stele strălucitoare,

Care privind spre Steaua Nordului

Mi-au zis că făra Ea, lumea dispare

Atunci mi-am coborât privirea

Către pământul plin de floare, 

De unde fericit am strâns buchet

Să-l duc soției mele iubitoare

Așa că am lăsat stelele-n Care

Și-n Nord pe Cer Steaua Polară,

Să lumineze-n noapte ca un far

Și niciodată viața..să nu dispară!

Mi s-a imbibat sufletul cu cerneală 

Cerneală roșie... ca o magie rea

Din dragostea ce mă făcea "nebună" odinioară 

N-a mai rămas nimic...decât tăcerea grea.

Frigul nepăsării tale m-a tot răcit 

A schimbat totul...imi simt sufletul mut

Atât de mult te-am adorat si te-am iubit

Că într-o zi pe mine... m-am pierdut.

Ai ales fără recurs să îmi rămâi o rană 

O lume străină unde nu pot să mai sper

O umbră palidă ce încă mă îndeamnă 

Să mai astept, deși nu vreau decât să mă dezleg.

Am tot sperat să-ți lași vinul sa-mi fie prieten

Să sorb din el dulceața unui moment

Dar nu!... și pun punct!... și fără regret

E singurul lucru ce in veci, n-am să ți-l iert.

Ma lupt să uit ploile de ieri, toate

Las viața să se croiască de la sine...

În momentele când iți va fi mai bine

N-as vrea, karma să-și amintească de tine.

C-ai fost un foc prea mare, acum cenușă rece

Un vis nestins rătăcind printre mulțimi 

Dar mi-am promis că în continuare 

Am sa te uit... nu vreau să imi mai fii fauritor de lacrimi!

Sentimente îngenuncheate

Nopți blestemate

O inimă zdrobită 

O ultimă lacrimă căzută...

Căci târziu este totul

Târziu e și acum 

Si-n vastul întuneric

Mi-e greu sa te intorc din drum...

Și visele mi-s aer

O oază de aer curat 

Sau poate un gând 

Ce nu se vrea uitat.

Vin gânduri peste gânduri 

Mă pierd in a lor mulțime 

Dar în final tot singură 

...în beznă de tine...

Te rog să-mi dai sărutul ce ți l-am dat odată 

În viața mea de-atunci am doar furtuni și ploi

De când de tine m-am lăsat sărutată

Nimic nu-i la fel, visele-mi plâng, tristețea e in toi...

Te rog dă-mi sufletul ce ți l-am dat pe tavă 

Ca mi-ai fost drag, cum n-a fost nimenea vreodată 

Și am crezut naiv c-atunci când vei pleca

Imi vei lăsa ca amintire vinul și-mbrățisarea ta.

Te rog dă-mi lacrimile ce mi-au curs după tine

Căci ochii mi-au secat plângând fără oprire

În tot timpul când tăcerea-ți mi-a fost călău 

Când mai speram în minuni...din nou și din nou...

Te rog dă-mi vinul ce mi l-ai promis odată 

Pe când mă țineai în brațe și mă sărutai 

Stinge-mi cu licoarea zeilor durerea toată 

Să uit vorbele tale... ce mi-au marcat existența.

Te rog ultima oară, dă-mi totul înapoi 

Tot ce-a fost senin între noi doi...în doi

Mă țin de amintiri ca frunza de vânt 

Să nu mai simt că fără tine, e gol pe pământ...

Ești ora 11:12 și fiecare zi-i senină,

În fața amintirilor, dorul mi se închină

Ești ca o zi caldă, cu vânt rece,

O primăvară ce pare că nu mai trece.

Dar ce rost are vara când îngheață soarele,

Când ochii îmi ard în neant poezioarele

Scrise cu fumul din scrumiere...

În care încerc să-mi iau la revedere

De la ce anotimp trist m-ai făcut să fiu,

Și totuși, tot despre tine scriu,

lar și iar, de parcă îmi ești statuie,

Zidită-n suflet și-n inima din mine,

Amintirea ce nu vrea nicicum să plece,

Căci mă uit la ceas, mereu la 11:12...

Oare voi mai fi vreodată îmbrățișată

Fără să simt că mi-este dor de noi?

Oare voi mai gusta din vin vreodată 

Fără să-mi amintesc de gustul tău?...

Oare o să mă suni cu suflet cândva 

Să-ți pot răspunde cu al meu?

Oare voi putea să scriu cândva un vers

Fără în gând numele să îți șoptesc?

Oare iarna ce-o port în suflet

Se va schimba în primăvară?

Oare inima îmi va mai fi la fel

Când visa un ultim vin și-o-mbrățisare?

Oare...🥲😔

05.01.2025

OneWineWoman

Unpahardepoezie 

Ochii-mi erau scântei atunci când te vedeau

Și buzele-mi strigau a foc când tu mă sărutai

Doamne!...nici toți poeții la un loc

Nu ar putea descrie dorul ce ți-l port!

De-ai sti ce dor îmi e, când inima te vrea

Să te mai simtă o clipă aproape

Să bată din nou lângă a ta

Căci mai frumos nicicând nu bate...

Ce dor îmi e de ochii tăi senini

Amintirea lor azi mi-e un souvenir

Când cu dorință știau să mă îmbie

Mi-atât de dor...si doar eu știu...

De-ai sti cum stai ascuns în gândul meu

Doar eu să mi te pot găsi 

Bărbatul ce în suflet mi-a sădit 

Dorul ce azi, mi-e infinit...