Din scrumul din pahar

Dacă aș îndrăzni să-ți spun ce dor imi e de tine

Că fără al tău vin, de mine n-am habar

Te-ai supăra pe mine, babe...?

Și m-ai lăsa să-mi fie dor... încă un an?

Dacă ți-as scrie că fiecare clipă 

Cu gândul la tine, e ca un cer plin de stele

Ai înțelege dorul ce țipă după tine

Sau ai arunca la coș cuvintele mele?

Dacă ți-aș spune că bătaia inimii

Îmi poartă de ceva timp, numele tău,

Ai crede că sunt prinsă în iluzii

Sau ai simți un vin in doi, să-mi faci cadou?

Revino... să nu îmi fie dorul în zadar 

Și gândul, ce te respiră din nou...iar și iar,

Îmbrățisează-mă te rog cu-n vin făcut de tine

Povestea noastră să fie... unică pe lume!

Poate n-a fost trădare, dar doare fără rost,

Un vis ce s-a desprins tăcut, rămas fără adăpost.

Eram senină, plină, o floare în lumină,

Acum mi-e inima pustie, și dorul mă termină....

Soarele mi-era pe tot ce-aveam in gând,

Acum se-ascunde rece, și tremur toată-n vânt 

Sunt ca o stea căzută în somnul fără vis

Un pumn de praf de stele suflat în abis.

El sus rămâne-n cer, cu raze neatinse,

Eu jos, în valea umbrelor, cu aripile frânte, 

Sufletul greu mă strânge, ca piatra in cădere,

Și tot mă-ntreb, în noapte: va fi vreo revedere?

Va fi din nou o zi, cu soare în privire?

Sau am rămas captivă în propria rătăcire?

Când bate vântul rece prin visul meu trădat,

Încerc să sper că timpul nu a trecut in van.

Ce șanse aveam să te revăd

Întâmplător, în trafic, pe stradă

A fost lăsat de Univers, cred..

Căci ochii mi-au zâmbit sa te revadă

Inima nu mi-a zâmbit la fel

Si-a amintit momentele trăite

De data asta a fost altfel

Emotii ciudate, de lacrimi însotite.

Mintea nu vrea să creadă că e imposibil

Și inima mai speră un final fericit,

Se încăpățânează să creadă că-i posibil

C-o sa revii de-un vin și-o-mbratisare de sfârșit.

Sunt multe de scris și totuşi mai nimic

Incerc ades să uit totul, să nu mă mai complic

Dar cum să renunț dacă tot ce voiam

Sa-ti privesc ochii ce-odata la mine zâmbeau.

Te las a nu știu câta oară...te las să fii

Rămâne o-ntrebare random "oare mai vii?"

Nu plec, nici nu rămân, dar simt că-s pierdută

Intr-un vis frumos, intr-o poveste nesfârșită

Căci atât cât mai există suflet, dor si versul meu

Prin tot ce simt și scriu îmi vei trăi mereu...

Erai dorinta mea secreta

Azi sunt atat de incompletă

Mi-aduceai  fluturi în stomac

Și vinul ce-mi ținea de leac.

Prindeam si aripi ca să zbor

Atunci când mi se facea dor.. 

Vinul mi-era licoarea tineretii

Parfumul fericirii, iubirea vietii...

...dar ai plecat...de mine a uita

Fugind, crezand că-ți iau lumina...

Erai dorinta mea secretă

In freamătul noptilor ce se repetă

In gândul ce azi mă otrăvește 

Că sufletul nu știe a te pierde...

Se-aprinde-n vii un chihlimbar subțire 

Când frunza-ncepe în culori să dea,

lar cerul, obosit de-atâta strălucire,

Își lasă noaptea-n vis de catifea.

Răsare ea, rotundă, aurie, plină

Măreața lună-n mantie de-argint

Turnând pe-aleile din vii lumină, 

Și șoapte calde-n noapte se aprind.

E cupru vechi în fiece suflare,

Miroase-a must și-a rod bogat 

lar mândra doamnă, îmbrăcată-n

splendoare, 

Veghează somnul lumii ne-ncetat.

Prin crengi uscate lumina-și rătăcește,

Din ultimul apus culeasa lin,

Iar noaptea-n tihnă, blând, mă-nvăluiește,

Purtându-mă în visul ei sublim.

Azi inima a bătut mai tare din senin

Că deodată, din neant, fără să stiu, 

Parfumul tău eu l-am simțit 

Acel miros ce a rămas in mine viu.

Mi-am plimbat privirea peste tot 

Cred că-n speranța c-am să te văd,

Sau poate că demult nu s-a-ntâmplat 

Nici în trafic pentr-o secundă s-apari...

Dar simtul se pare că m-a păcălit

Tu nu erai aproape de acel loc.

Era sufletul meu ce tare te-a dorit

Că emana parfumul tău din interior.

Atunci am realizat că acel parfum

A rămas în suflet ca un tatuaj pe piele

Căci pot să caut oriunde și in orice om

Te regăsesc în mine, căci tu îmi curgi prin vene.

Cenușa serii s-a depus pe masă,

În căni a înghețat un ceai uitat.

Cuvântul tău a dărâmat o casă,

Iar aerul din jur s-a desicat.

Sărutul de adio are gust de zgură,

De fier ruginit, mușcat în neștire,

O lamă rece ce despică-n gură

Iluzia acelei ultime nopți cu tine.è³

E o arsură neagră, praf de pușcă,

Un adevăr uscat, ce nu mai trece,

O fiară nevăzută care mușcă

Din carnea amintirii noastre, rece.

Pământul s-a oprit. Rămâne doar praf,

Și limba-mi pare arsă de pelin.

Pe cerul minții, ca un telegraf,

Bate un singur ritm: străin, străin...

*
Se pierde umbra speranței pe caldarâmul zilei moarte.
Cei deveniți îngeri recent îmi spun să nu mai caut scuze.
Joc poker cu destinul… nu-mi intră nici o carte,
Mizez la cacialma pe nemurire și pierd cu zâmbetul pe buze.

*
Când în oglindă mă privesc văd doar un jalnic avatar
simt parcă sunt încarcerat în propriu-mi trup sleit
pot doar să plâng când văd ce-am fost și ce am devenit
în tragicomedia asta sunt protagonistul propriului calvar

*
Realizez tardiv că au trecut decenii de parcă ar fi fost un an,
multe nopți nedormite și zile narcoleptice într-un real coșmar,
mă chinui obsesiv(de fapt maniacal) să fiu Daseinul Heideggerian
simțind cum chiar și mierea dulce-a vieții parcă are un gust amar

*
Mă simt de parcă aș juca fără talent un fel de biliard 
cu bile incolore, asimetrice, tac îndoit și masă ruptă. 
Sunt un schior accidentat grav pe o pantă prea abruptă
văzându-mă-n oglindă prin ochii unui demon revanșard.

Unde ne-am stins fără să știm?

Nu sunt furie. N-am cu ce.

Mă țin de mine, cât mai pot 

Si plâng tăcută, printre cuvinte

Pe care încă le mai port.

Nu știi ce-mi bate înăuntru,

Nici ce-ai lăsat când ai plecat,

Dar recitesc tot ce-am fost noi

Să-nțeleg unde ne-am stricat.

În colțul serii stă o sticlă,

Goala de-un vin rămas promis,

O amintire neatinsă

Dintr-un trecut ce s-a închis.

Fac scenarii, cu ochii-n gol,

Ca și cum viața s-ar rescrie...

Dac-aș găsi exact momentul

Când s-a făcut din cald, pustie...

Mai simt și-acum, ca o amprentă,

Pierduta strânsă-mbrățișare,

Acel "rămas bun" fără cuvinte

Refuzat dintr-o suflare.

Și nu, nu sunt furioasă, nu.

Doar rătăcită-n ce-a rămas.

Căci uneori, chiar și durerea

Pare că vrea să stea un ceas.

Omule, ne ducem, 

Unul câte unul 

Când ne vine rândul, 

Să facem loc celor ce vin,

Un trainic loc.

Dar, traiul pe Pământ, 

Nu o să mai fie

De cât urma unui jar,

A unui foc.

Deslănțuit, de minți bolnave....

Ce aduc Terrei, răni grave.

Schimbări, de care nu era nevoie,

Potop, ca în epoca lui Noie.

Toamna își cerne stropii plumburii 

Pe geamuri reci o ploaie bate blând.

lar vântul plimbă frunze aurii,

Purtând o dulce șoaptă pe pământ.

E-o atmosferă caldă, de poveste.

Când norii cenușii pe cer se-adună

Și totuși, nicio umbră nu mai este,

Căci ploaia și cu vântul cântă împreună.

Blândă melancolie se coboară

Peste orașul ud și liniștit,

Un vals de frunze-n aer zboară,

Ca un poem de toamnă, nesfârșit.

E vremea ce ne-ndeamnă la visare,

Când timpul pare că se oprește-n loc, 

Iar stropii reci devin o-mbrățisare

Ce schimbă frigul toamnei în noroc.

Nu știu dacă ai să citesti vreodată ceva din ce aș putea scrie eu... nici nu știu dacă îmi doresc să te ajungă vreodată aceste rânduri... am simțit de fiecare dată când nu ți-a păsat, dar azi simt nevoia să las toate gândurile să cadă în cuvinte, exact așa cum cad unele seri peste mine, grele și fără să întrebe nimic...

Ți-am dus dorul în atâtea feluri încât parcă m-am obișnuit să trăiesc cu el ca și cum ar fi o parte din mine... E în respirația mea, în felul în care mă opresc uneori din mers fără motiv în liniștea pe care o simt, când nu ar trebui să fie liniște. 

Dorul de tine a devenit un fel de umbră care merge lângă mine, atunci când încerc să fiu bine, când sunt bine, chiar și atunci când îmi spun că nu mai contezi... 

N-ai idee câte conversații am purtat cu tine doar în gând. Câte răspunsuri mi-ai dat în tăcere, pentru că am dreptul să primesc si eu răspunsuri, nu doar promisiuni și vorbe deșarte... câte nopți te-am lăsat să mă doară... 

Poate că ți-am permis prea mult, poate că te-am ținut acolo unde nu meritai să fii... dar adevărul e simplu... meritai să fii. 

Te-am simțit ca pe ceva ce nu se poate repeta și asta e partea pe care nu pot s-o vindec... am simțit ceva puternic pentru cineva care n-a rămas nici măcar pentru un rămas bun decent... un vin, o îmbrățișare...

Mi-am pus sufletul într-o poveste pe care nu ai vrut să o închei cu adevărat.... sau nu ai știut...poate pentru că pur și simplu n-ai știut cât ar fi însemnat pentru mine o încheiere sănătoasă... sau poate ai știut și n-ai vrut... nu ți-a păsat ce ai putea lăsa în urmă...

... Și-am învățat singură, în timp, printre iluzii, speranțe, așteptări și șanse acordate, că unele persoane nu sunt făcute ca să rămână, sunt făcute doar să treacă prin viața ta, să lase câteva urme și apoi să dispară ca și cum n-au fost niciodată. Am învățat că fiecare dăruiește ce poartă în suflet... 

Cu toate astea tu ai rămas în mine și poate că asta e greșeala mea.

Azi, când scriu aceste rânduri, nu mai cer nimic... sunt fără de așteptări, fără de speranță, vreau doar să las în urmă tot ce n-am spus, chiar de e mult, în van și de prisos...

Destul te-am gândit mai mult decât te-am trăit... poate pentru că uneori oamenii rămân în noi mai mult prin ceea ce au trezit decât prin ceea ce au făcut, iar tu ai fost exact așa. Ai trăit puțin în viața mea, dar ai locuit mult în gândurile mele, în felul în care mi-am imaginat cine puteai fi, nu cine ai fost cu adevărat...

Poate de asta mă doare uneori povestea neterminată, pentru că în lipsa faptelor inima inventează continuări, îndulcește tot și creează un ,,noi" care n-a apucat niciodată să dea formă unui sfârșit... așa funcţionează sufletul, se agață de posibilităţi, lăsând  rațiunea neputincioasă.

.... Și-am înțeles că nu te-am iubit pentru ce ai fost, ci pentru ce a sperat partea mea cea mai curată și naivă că puteai fi, că puteai rămâne.

Și poate că în asta stă frumusețea și tristeţea acestei povești... că uneori trăim mai intens o absență decât o prezenţă și ținem mai strâns de o iluzie decât de o mână adevărată. 

Știu însă că, odată ce ai trecut prin mine, ceva s-a schimbat. Nu regret nimic... poate că nu te-am trăit îndeajuns, dar m-ai învățat să mă aleg pe mine mai des, iar asta e tot un fel de iubire... doar că una care nu mai are nevoie să te aștepte...

Poate că într-o altă viață ne-am fi întâlnit altfel. Poate că în alt timp ai fi avut curaj, răbdare, timp.. orice ți-a lipsit aici... Dar, în viața asta, ai fost lecția pe care am învățat-o greu și în ciuda tuturor lucrurilor, îți mulțumesc. 

Pentru ce am simțit, pentru ce m-ai făcut să sper, pentru ce m-ai învățat fără să știi, să vrei... cum e să pierzi timpul cu cineva nepotrivit, pentru toate promisiunile în vânt, chiar și pentru durere.. pentru că, durerea asta m-a făcut mai clară, mai puternică, mai atentă cu cine las să îmi atingă sufletul...

Nu știu dacă am să te uit vreodată cu adevărat, dar știu că am învățat să trăiesc cu toate și poate că într-o zi am să pot să îmi amintesc fără să simt nodul ăsta în piept.

Până atunci... rămâi o amintire, una frumoasă, una rea, una care doare, dar a mea...

Rămâi dorul pe care l-am ales să poarte numele tău. Nu mai doare ca la început, dar nici nu trece. E genul acela de gol pe care înveți să-l cari, nu să-l vindeci... să-l scrii în sute de poezii, să-l eliberezi in lume...

Și oricât m-aș preface că m-am obișnuit, adevărul e altul...încă tresar când aud un glas asemănător cu al tău, când aud vorbele tale pe buzele altora...

Știu că nu mai are sens, știu că nu mai e nimic de reparat, dar nu pot controla sentimentul acesta nenorocit care se aprinde în mine ori de câte ori îmi amintesc cum era, cum mi-aș fi dorit să fie... să rămânem... și ce suntem azi.

Poate că asta e cea mai tristă parte a poveștii... nu s-a terminat odată cu plecarea ta. A rămas... s-a agățat... m-a urmărit....rămânând, la rândul meu, să fiu tăcerea care scrie...

Să scriu, să tac și să las timpul să treacă, să simt ce nu se poate exprima și chiar dacă pare că nu contează, contează... Fiecare clipă fără cuvinte a fost tot ce am putut să dau. Uneori e greu să recunoști asta și să accepţi că unele sentimente nu au nevoie de cuvinte, explicații, de validări... trebuie doar să le lași să fie...

.....................................................................................................

LECTURA UNUI GOL

N-ai să citești, dar las să cadă-n cuvinte,

O seară grea ce peste mine coboară,

O tăcere ce nu mai cere și nu mai minte,

Despre o umbră ce-a învățat să nu mai moară.

☆

Ți-am dus dorul în atâtea feluri și stări,

Că a devenit respirație, pas și rutină,

Te strig în gând printre nenumărate întrebări,

În liniști grele, unde nu-i strop de lumină.

☆

N-ai idee câte nopți te-am lăsat să mă dori,

Câte răspunsuri mi-ai dat în tăceri deșarte,

Te-am ținut pe un soclu de atâtea ori,

Deși n-ai rămas nici de un „rămas-bun” de-o clipă, în noapte.

☆

Mi-am pus sufletul într-o poveste neterminată,

Sperând în cine puteai fi, nu în cine ai fost,

O iluzie pe care inima, oarbă și curată,

O desena în noapte, căutându-i un rost.

☆

Dar am învățat, în timp, printre ploi și ceață,

Că unii oameni sunt făcuți doar ca să treacă,

Să lase urme, să simuleze o viață,

Și-apoi, atât de nedrept, în neant să se piardă.

☆

Nu mai cer nimic azi, nu mai am așteptare,

Te-am gândit mult mai mult decât te-am trăit,

Dincolo de promisiuni și de rănile amare,

Am învățat să mă aleg pe mine, în sfârșit.

☆

Rămâi un gol pe care am învățat să-l duc,

O amintire și grea și frumoasă, ce încă tresare,

Când un glas asemănător pe străzi mă face să mă-ntorc,

Și se aprinde-n mine acea veche și mută întrebare.

☆

N-a fost să fie aici. Poate-n alt timp, altundeva,

Ai fi avut curaj, și spațiu, și răbdare...

Rămâne doar dorul ce poartă eticheta ta,

O tăcere ce scrie, în loc de un vin și-o ultimă îmbrățișare.