Ambele meleaguri sunt aici

lui Grigore Vieru

 

Ambele meleaguri sunt aici,

în preajma noastră,

cu ghimpi ce pătrund adânc-n florile noastre

și suflete moarte cu ochii negri,

ca o noapte fără stropi de lumină,

se ascund printre nori,

ca să răpească

pe cineva.

 

Iar noi, osteniți și împovărați,

căutând odihna,

scurgem lacrimi de sânge pentru

oamenii noștri,

care zboară pretutindeni

împreună cu alți îngeri,

fragezi la vârstă.

 

Să deschidă poarta -

un fulger înfricoșător -

și să ne ia jugul înghimpat

de pe capetele noastre.

Țipătul să fie mut

pe vecie.


Categoria: Poezii patriotice

Toate poeziile autorului: Sergiu P. Cassian poezii.online Ambele meleaguri sunt aici

Data postării: 17 noiembrie

Timp de citire: ~1 min.

Vizualizări: 22

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Stropi de ploaie

Stropi de ploaie cad din cer,

din streașină, din umbră.

De ce? Din cauza vântului

ce suflă soarele din văzul lumii.

Florile s-au ofilit, copacii s-au deformat

și cerul și-a pierdut culcușul.

 

Fulgerul bate pretutindenea

și nu se contenește.

Drumul este acoperit de noroi

și nimeni nu-l pășește.

Marele ocean își pierde măreția

și peștele nu este prins de nimeni,

și nu va fi prins,

nici azi, nici mâine.

 

Nimeni nu leagănă nimic.

Nici suflete moarte

nu se ivesc din mormintele părăsite,

ca să împlinească haosul

cu ceva viu.

Totul este mort,

numai fulgerul cel cumplit

se extinde

și stropi de ploaie,

ce cad din cer,

din streașină, din umbră.

Mai mult...

Satanism sau Agonie

Noaptea întunecată, stelele lucioase,

Luna de la nămeții fură o culoare.

Ah! ce plagiată-i luna asta… Schimb tema,

Căci ea nu-i tare importantă, precum stema

Țării care are sorginte cea latină.

Gândul este ca o nălucă cristalină,

Ce mă frământă, chinuie cu o cruzime.

Parc-mă aflu în nemărginită pustie,

Fără viață, fără moarte, fără mirare…

Însă chinul lui satan este mare, mare.

Numai să-l crezi și, îndată, apare lumea,

Și nu așa, dar sosești, ca Fiul, în culmea

Munții gata să-o iei, orgolios, în palma.

Dar care e sensul, dacă nu ești de-a valma

Cu sacru, cu fericire a tot ce este?

Bine-a spus că atracție este o viespe,

Dar armonie este lumina luminii…

Trebuie, cândva, de gustat sucul iubirii.

 

Tu crezi că spun ceva fantastic, metaforic?

Că mărturisirea este de la android?

Este cea mai demonică afirmație,

De când pășesc pe acest pământ c-o grație

De dragoste sufletească cu păcatele.

Sigur, asta este un fleac, cum spun mamele.

 

Dar nu-i despre asta. Deci, eu am fost satanist.

Poate să fie distins cu gândul anarhist.

Ea a propus răscoală, sacrificând trupul,

Pe când El dăruiește viața, nu amurgul.

Vioara amară răsună pretutindeni,

Cu ecoul ca să vuie în orice clipe

Că El, Luceafărul, vine să ne conducă

Spre-un castel părăsit, de cruce să ne rupă.

Să dea omenirii condițiile serbeze

Ca pe urmă să fim găsiți sub o lespede.

Nimenea nu a plecat, toți erau îndrumați

În spațiul sacru, primind chiar un suflet curat,

Unde sunt îmbălsămate multe florile.

Însă eu observam, cum creșteau ororile

Satanei, când eram aplecat și subjugat

Brusc, fără a-mi simți firea și cugetul cel fad.

Glasul infernului, unde mă topesc complet,

M-a chemat ca pe un câine, iar nu ca pe-un poet.

 

Ceasul este stricat și nu știu cât a trecut,

Aici nu se înțelege, îi negru și destul.

Fețele străine, demonice ca-n coșmar,

În peisajul exotic și cumplit de amar.

Vocile negre pătrund în izvorul nopții

Și-l fac mai înfiorător decât ziua morții.

Steaua s-a adăpostit în culmea totului,

Potrivnic, care nu știe gustul amorului,

Este lăudat ca și cum ar fi un zeu,

Sunt aplecate capele, parcă-i un matineu.

Cântarea, plânsul și rugă… Ah! ce îi groaznic,

Că eu sunt prigonit din orașul botanic,

Unde se dă cu uleiul pentru viața bună

Și pentru moartea care nu va fi crudă.

Observ ochii lui avizi c-o asprime adâncă,

Gata să-mi sugrume sufletul cu o mână

Și inima mea să se dispară din calea.

Când se va sfârși războiul și să văd zarea,

Care mă așteaptă s-o cuprind fără brațe,

S-o sărut fără buzele? Zilele faste

Vor veni cu zurgălăi din pustiul cel cumplit

După un veac pe drumul stricat, fiind ofiliți?

"Niciodată!" - așa mi-a răspuns Luceafărul.

Acest ciclu nu va fi îndulcit cu zahărul.

Uroborus este iminent, mă voi arde

Până când nu va veni El, a mea salvare…

 

Tu, care-ai simțit focul în venele tale,

Înfiorat de-un gând că va fi o repetare,

Ia-ți o spadă ascuțită care-i o cruce

Sfințită. Și la victorie te va duce

Dumnezeu, că el nu te va lăsa otrăvit.

Vei fi lecuit și vei fi bine înstărit

Cu harul, cu lumina și cu speranța

De-a trăi deplin îmbrățișând-o pe mama.

Și să ții minte zicala unui individ,

Care a perceput totul, având un delir:

"O armonie este lumina luminii…"

Trebuie, cândva, de gustat sucul iubirii.

Mai mult...

Prietenul suav

Prietenii îl așteaptă pe un prieten,

să-l atingă și să-l întrebe:

de ce ești atât de suav,

iar noi nu?

 

Prietenul nu răspunde, ci povestește,

în limba lui,

finețea vieții

și momeala morții.

 

Ei se uitau în ochii lui

și văd plumb

contopit cu lotus,

lotus fermecător,

lotus ademenitor.

 

În stomacul lor respiră

alcool și gaz,

dorind să-l infecteze

cu virusul.

 

Prietenul nu-i orb,

are ochii deschiși

de când s-a născut

a doua oară.

 

Se cuprindea cu toți,

pentru ultima dată.

Prietenii au plecat

și el a rămas singur

și suav,

suav,

suav…

Mai mult...

Tu mi-ai schimbat trupul

Fulgerul și cutremurul erau amicii mei

de când pășesc pe covorul gri,

plin de noroi și schițe moarte

și tare îl prețuiam, de nu mai puteam.

 

Culorile se ascundeau sub umbră,

lor era frică să mă vadă, ucigașul lumii,

care păream să fiu pregătit de un război,

să ucid totul și să rămână cenușă.

 

Așa a dorit zeul în mine - diavolul -

înainte să te întâlnesc la un parc,

lângă un stejar care ne acoperă cu frunzele

de arșița ce mistuie iubirea.

 

Eu nu-mi cunosc numele și trupul,

nici măcar mâinele nu se cunosc.

Ochii-mi sunt diferiți de toate,

percep culorile și lumina Soarelui.

Stelele se bucură de un nou prieten

pierdut într-o peșteră nemărginită

ca un artist fără scop, fără viață.

Și cine este autorul cărții noi?

Tu ești cea care m-a scris cu pana dragostei,

cu buzele nemușcate și cu pielea catifelată?

 

Tu m-ai înviat din moartea crudă,

tu mi-ai schimbat gândul,

tu mi-ai schimbat inima,

tu mi-ai schimbat viața,

tu mi-ai schimbat trupul…

Mai mult...

Cicatrice

Care-i sensul să simt povara perturbării,

Dacă nu pot să duc pe demonul greutății?

 

Cine poate să-mi potolească durerea inimii,

Care plânge cu sânge, dar nu lacrimi, infinit?

 

Unde-i spațiul cu armonie, purificare,

Fără chin, durere și suferința mare?

 

Ce înseamnă viață? Și ce înseamnă moarte?

Parcă sunt damnat pe veci, fără nicio salvare.

 

Cum este posibil să îndur focul de iad?

Nici Lucifer nu are repaus, că el îi fad.

 

Mi-e frică să-mi însemn încă o cicatrice,

Ca să nu mă vatăm cu gândurile rigide.

 

Creierul îmi șoptește să văd cu proprii ochi,

Însă inima, searbădă, se transformă-n strigoi…

 

Și strică legământul vital, și nu-l ascultă,

Și simțul, mirosul, gustul… toate le aruncă.

 

Și eu, frământat de povara perturbării,

Mă arunc, cu un zâmbet, în adâncul mării.

 

Negura crudă mistuiește viziunea mea,

Nu văd, n-aud. Însă greutatea nu mai e grea.

 

Dobândit-am ceea ce am dorit toată viața:

O pace eternă - fermecătoare nirvana.

Mai mult...

Metafizică agasantă

I

De-a lungul timpului mă omoară

un parazit,

care strecoară în mine ca într-un nisip,

unde răspândește vipere -

bacterii -

otrăvitoare pentru mine

fără empatie,

fără părere de rău.

 

II

 

Bacterii își caută bârloguri,

dar nu le găsesc.

Nici nu trebuie, că au făcut gropi adânci

în creierul meu.

Simt cum mă sugrumă bacterii,

însă nu pot merge la doctor

să-mi scoată boala care mă ucide.

 

III

 

Iritarea absolută persistă

în vecie,

din cauza gândurilor

ce rup contactul

între mine și sufletul.

 

IV

 

Blestemați de demoni

nu vor aduce pace în casele noastre.

Or arăta subsolul nopții

unui copil

și, treptat, îl vor atrage

arătând făcliile stelelor

care nu se sting niciodată.

Dar copilul dorește încă,

și încă, și încă!

Și ce-i cu dânsul?

Mort…

 

V

 

Gândul omoară pe un om

și naște

pe un demon.

Evoluția utilă și justă

pentru mine

nu este.

Viața pe câmpul morții nu este

și nu va fi.

 

VI

 

Pentru ce sufăr? Ce-am făcut?

Copacul otrăvitor se înalță

și nu pot să-l tai,

tulpina e prea groasă,

groasă cât un munte

din Cernăuți.

 

VII

 

Sufletele moarte

plutesc pe străzile uriașe,

ținându-se de mână

ca oameni indiferenți

și orbi.

Cenușie-i poporul

și nu se schimbă defel!

 

VIII

 

O, Soarele și Luna!

Unde sunt razele voastre albe?

Ele sunt furate

de atâția ani

și nu le-ați găsit?

Dezamăgit…

Sclipirile voastre salvau sorțile

și speranțele,

dar acum nu-i nimic,

nu-i nimic aici.

 

 

IX

 

Văd universul - o celulă infinită

și gri -

pregătită pentru cei vii

și colorați de viață.

Nimănui nu-i trebuie floarea și apa,

doar seceta.

 

X

 

Tragedia, ce este

aici, în mine și în preajma mea,

s-a început de la nașterea

parazitului,

care a strecurat în mine ca într-un nisip,

unde a răspândit vipere -

bacterii -

otrăvitoare pentru mine și pentru tine

fără empatie,

fără părere de rău.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Bun e vinul ghiurghiuliu de Maria Tănase în islandeză

Bun e vinul ghiurghiuliu,

Cules toamna pe târziu,

Mai pe brumă, mai pe-omăt,

Mult mai beu şi nu mă-mbăt.

 

M-am jurat că n-oi mai be,

Dar eu nu mă pot ţine,

Bun îi vinul, bine-mi place,

Nu ştiu viei ce i-oi face.

 

Vinişor de poamă rară

Se suie-n cap făr' de scară,

Vinişor de boghi verzi

Face pe om de nu-l vezi.

 

Bun e vinul şi gustos,

Când îl bei cu om frumos.

Dar de-l bei cu om urât,

Se opreşte vinu-n gât.

 

Létt rauðvín er gott

 

Létt rauðvín er gott,

Uppskera síðla hausts,

Meira um frostið, meira um manninn,

Ég drekk miklu meira og verð ekki full.

 

Ég sór að ég myndi aldrei drekka aftur

En ég get ekki haldið mér

Gott vín, gott mér líkar við það,

Ég veit ekki hvað þeir munu gera við hann.

 

Sjaldgæft eplavín

Hann klifrar upp í höfuðið án stiga,

Vinesor af grænum bogíum

Gerðu manninn ósýnilegan.

 

Vínið er gott og bragðgott,

Þegar þú drekkur það með myndarlegum manni.

En ef þú drekkur það með ljótum manni,

Vínið stoppar í hálsinum.

Mai mult...

Bun e vinul ghiurghiuliu de Maria Tănase în spaniolă

Bun e vinul ghiurghiuliu,

Cules toamna pe târziu,

Mai pe brumă, mai pe-omăt,

Mult mai beu şi nu mă-mbăt.

 

M-am jurat că n-oi mai be,

Dar eu nu mă pot ţine,

Bun îi vinul, bine-mi place,

Nu ştiu viei ce i-oi face.

 

Vinişor de poamă rară

Se suie-n cap făr' de scară,

Vinişor de boghi verzi

Face pe om de nu-l vezi.

 

Bun e vinul şi gustos,

Când îl bei cu om frumos.

Dar de-l bei cu om urât,

Se opreşte vinu-n gât.

 

El vino rojo es bueno

 

El vino rojo es bueno,

Recogido a finales de otoño,

Cuando hay escarcha, cuando nieva,

Lo bebo mucho, pero no me emborracho.

 

Me he jurado que no lo beberé nunca más,

Pero no puedo evitarlo,

El vino es bueno, me gusta mucho,

No sé qué haré con el viñedo.

 

El vino hecho de una fruta rara

Sube a la cabeza sin escalera,

El vino hecho de uvas verdes

Hace que no veas a nadie.

 

El vino es bueno y sabroso

Cuando lo bebes con alguien amable,

Pero si lo bebes con alguien repugnante,

El vino se para en tu garganta.

Mai mult...

Dorință!

Acum în zi de sărbatoare mare,

Nedumirit îmi pun o întrebare,

Oare mai sunt români adevărați,

Și nu  doar oameni împovarați?

 

Trăim cu toții o perioadă grea,

Cu multe lipsuri și mari nevoi,

Am vrea să știm ce-i fericirea,

Și nu doar să trăim ca vai de noi

 

Am vrea ca azi să-ntindem masa,

Să ne aflăm cu toții strânși acasă,

Nu doar pe telefon să-neauzim,

Cum Doamne-ajută noi rostim

 

Dar ceea ce eu spun e doar un vis,

Pentru că știu că cei plecați afară,

În țară, nu se mai întorc precis,

Că n-au cum să trăiască cu ocară

 

Familii, frații noștri și-au făcut,

Peste hotare printre străini,

Copiii lor acolo sau născut,

Și-acolo vor trăi și vor îmbătrâni

 

Nimeni nu vrea să se întoarcă,

În țara de unde cândva au plecat,

Chiar dacă nostalgia îi încearcă,

Și au în suflet un dor înstrăinat

 

Patriotismul începe să dispară,

Și-a noastră limbă românească,

Străini prea mulți aflați în țară,

Pe-a noastră glie strămoșească

 

Dar cui în astă lume îi mai pasă,

De limbă, neam, pământul sfânt,

Si doar să ai ceva de pus pe masă,

Puține vorbe, rostite-ntr-un cuvânt

 

Nădejdea noastră a românilor,

Este doar la bunul Dumnezeu,

Să nu ne vindem toți străinilor,

Chiar dacă azi, ne este tare greu!

 

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Mai mult...

Azi !

Dau ceasul anilor înapoi,

Când tineri, eram amândoi,

Și atunci erau zile triste și grele,

Dar noi eram fericiți, cititori în stele.

 

Grijile,nu ne scoteau afară din țară,

Aveam toți ce pune zilnic pe masă

E minciună curată, ne place minciuna 

Avem pe cine azi, arunca vina.

 

Erau opt ore de muncă cinstită 

Munca era o onoare, nu ca astăzi julită,

Cu huligani și hoți, cu nasul pe sus

Când nici un cuvânt nu mai de spus.

 

Acum, diferențile claselor sociale tot cresc

Învățământul, strigă după profesori inimoși

Doctori buni și miloși din funclii sunt scoși

Vin nulități fără har, bolnavii parcă cerșesc.

 

Doare tot ce nu merge azi bine în țară,

Ne-au înundat străinii cu atâtea gunoaie 

Forța de muncă tânără a plecat afară

Ne plângem viața grea, dusă de suvoaie.

Mai mult...

Metamorfoză?

Cine era țăranul în trecut? și ce făcea?

Cât de  mult iubea natura și o înțelegea?

Vara aștepta ploaia și o ruga să vină mai des,

Era nevoie de ea la munte, la deal și la șes.

 

Țăranul avea o menire sfântă, moștenită,

Să îngrijească glia strămoșească, obosită

Cine erau prășitorii ogorului  roditor,

Prieteni cu vântul, cu ploaia, cu norul protector?

 

Zorii dimineții îi găseau în tarlale intrând,

Cu merinde în spate și sapa pe umăr, fredonând

Urmărind norii ce gânduri poartă și dacă,

Se vor îndura, să plouă și în Valea Seacă.

 

Țăranul tradițional nu mai este s-a metamorfozat,

Câmpul azi se lucrează, dar s-a mecanizat

Țăranul s-a calificat, are meserie

Are salariu, e constructor, primește simbrie.

 

Pe ogoare azi nu mai vin secerătorii,

În grădini,în livezi în vii nu mai vin culegătorii

Nu mai ascultă nimeni cântând pitpalacii,

Și fetele, prin holde nu mai culeg macii.

 

Se aude în câmp zgomot de motoare,

Meseria de țăran mă tem că moare

Dacă mai vrem, putem crește o floare în salon,

În mici grădini la sat, sau în oraș pe balcon!!!!

Mai mult...

Nemuritoarea

Floare de Fier,

Ce-i dai din cer?

Floare-de-colț,

Și-n cale-o scoți.

 

Poartă în piept,

Pulsul incert.

Nu-i trebe’ scut,

Nici jurământ!

 

Nu se destramă,

Nu îi e teamă!

Nu cere drum,

Arde cu fum!

 

Cu pielea-n vânt,

Și pasu-i sfânt!

Calcă pe jar,

N-are habar!

 

Din spini își coase

Zile frumoase!

Nu plânge stele,

Plânge cu jele!

 

Pe câmp cu dor,

Sub cerul lor,

A scris cu sânge,

Ce inima-nfrânge!

 

......................................

Și-a luptat, mai ceva ca un bărbat, Ecaterina Teodoroiu, nume nemuritor al poporului român!

Inspirație:

„Floare de Fier" - E-an-na

„Floare de colț" - Ducu Bertzi

 

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍