Pace
Depuneți armele vă rog,
Să fie pace peste tot în lume!
Mai bine să purtăm un dialog,
Doar asta să ne zbuciume!
Depuneți armele vă rog,
Vreau să rămânem la prolog
Și chiar de am avea noroi,
Să nu știm de război!
Vreau să avem cerul liniștit,
Doar de porumbei albi iubit,
În cioc cu ramuri de măslin,
Să îți fie frate un străin .
Și de-o să vină numai ploi,
Eu totuși nu mai vreau război!
Că și așa ne războim între noi
Și toate le prefacem în gunoi.
Suntem aproape toți de granițe,
Dați-vă flori sau măcar iconițe,
Acum un gând nu îmi da pace,
Vreau ca nimic să nu ne mai provoace!
Și tot mă rog în monolog,
Depuneți armele va rog!
Categoria: Poezii patriotice
Toate poeziile autorului: Natalia Gheorghe
Data postării: 1 decembrie 2022
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 1113
Poezii din aceiaşi categorie
Şi în Decembrie, în fiecare an să ţinem minte
Şi în Decembrie, în fiecare an să ţinem minte,
Să aprindem cîte o lumînare, la a lor morminte.
Căci fără voia lor, au fost mitraliaţi,
Murind atunci, femei, bărbaţi, copii şi fraţi.
Nici cînd, să nu-i uităm vreodată,
Pe aceşti eroi, ce nu mor niciodată.
Prin noi trăiesc, ei luminîndu-ne cărarea,
În cinstea lor, să le aprindem lumînarea.
Să nu uităm nici cînd, acel decembrie sîngeros,
Căci pentru noi atunci, o revoluţie a fost.
Românii cu toţii, la libertate atunci ei au visat,
Dar sînge mult, în ţara noastră s-a vărsat.
Şi au murit la revoluţie şi tineri şi bătrîni,
Fiind îngropaţi atunci, unii ca nişte cîini.
În gropi comune, aruncate trupurile lor,
Să fie identificate, niciodată nu a fost uşor.
Şi li s-a dat atunci la toţi, un nume de martir,
Şi în cinstea lor, un monument este în cimitir.
Pe el e scris, cu litere de aur al lor nume,
Să nu ne uiţi, nici cînd în veci române!
Nemuritoarea
Floare de Fier,
Ce-i dai din cer?
Floare-de-colț,
Și-n cale-o scoți.
Poartă în piept,
Pulsul incert.
Nu-i trebe’ scut,
Nici jurământ!
Nu se destramă,
Nu îi e teamă!
Nu cere drum,
Arde cu fum!
Cu pielea-n vânt,
Și pasu-i sfânt!
Calcă pe jar,
N-are habar!
Din spini își coase
Zile frumoase!
Nu plânge stele,
Plânge cu jele!
Pe câmp cu dor,
Sub cerul lor,
A scris cu sânge,
Ce inima-nfrânge!
......................................
Și-a luptat, mai ceva ca un bărbat, Ecaterina Teodoroiu, nume nemuritor al poporului român!
Inspirație:
„Floare de Fier" - E-an-na
„Floare de colț" - Ducu Bertzi
Dacule
Pe aripile vremii, Dacule, țese-ți nădejdea,
Să înalți din strămoși o cetate de vremea rea.
Din adâncul veacurilor, unde istoria se îmbină,
Scrie epopeea neamului, cu vârful de lumină.
În pământul roditor, unde strămoșii se odihnesc,
Tu să semeni înțelepciune și curaj să culegi,
Să împarți neamului tău, din izvorul tău de cânt,
Ce revarsă peste veacuri, un duh neînfrânt.
Dacule, privește cerul, vezi cum stelele se leagănă?
Ele cântă de-ți amintește, de vechiul tău blazon,
Să ai în gând măreția, să ai în suflet sclipirea,
Ce-a răsărit din tine, și-a făcut lumea bogată-n faimă.
Tu, urmaș al dacilor, cu-n inimă de leu,
Înfruntă vremurile cu spiritul tău mereu.
Să fi pesemne o punte între trecut și viitor,
Dacule, fii farul ce străbate orice nor.
Fie ca drumul să-ți fie mereu presărat cu floare,
Să-ți fie viața cântec, iar lupta - o victorie mare.
Dacule, în zborul tău, să nu cunoști oprire,
Să fii mereu în creștere, spre nesfârșită mărire.
Tu, Românie dragă!
Nu știu de ce un ochi îmi plânge
Acum în zi de Mare Sărbătoare,
Iar lacrima amară mi se prelinge
Pe chipul suferind care mă doare.
Dar văd că celălalt mă-ndeamnă
Să nu-mi pierd speranța-n oameni,
Că, doar omul poate aduce bucurie
Chiar dacă printre ei există fameni.
Greu pot să spun ce se întâmplă
Și cum în mine se bat două păreri,
Una ce crede că ăsta este viitorul
Și alta, că drumul nu duce nicăieri.
Sunt întrebat ce cred de țara mea
Și ce aș vrea cu ea să se întâmple,
Doar spun că mi-aș dori-o vindecată
Că trupu-i e brăzdat de răni multiple.
Și le mai zic că-s mândru că-s român
Și că trăiesc demult pe-acest meleag,
Și nimeni nu va putea țara să-mi fure
Cât roșu, galben și albastru e-al nostru steag!
La mulți ani, România!
La mulți ani, Români !
Cezar, membru Societatea Scriitorilor Români
Sărmană țară !
Nu plânge ,mama mea bătrână ,
Că fii tăi de azi te fură
Își pun vată în urechi ,
Iar ție ,îți pun căluș în gură.
Nici când n-a fost mai crudă soarta
Ca-n anii următori luminii ,
Când alții îți hotărăsc soarta
Și trag de tine ,precum câinii.
Ce vrei să faci la tine acasă
Voie la străini tu ceri
Stăpânii lumii ,căntă hora
În ajutorul cui să speri ?
Mai sper și eu ca tine ,maică
Din cele patru zări ,a țării
Să se înalțe spre lumină
Un Mircea ,un Ștefan ,un Mihai !
Pământul țării e sfânt și scump
Și strigă-n el atâta sânge
Trimite-i Doamne un viteaz ...
Când pentru noi și cerul plânge
Știu !
Știu pe românește dorul
Vatră ,mamă ,frați ,surori
Știu ,și-n limba mea maternă
Le înțeleg ...până am să mor.
Știu să cânt ,doina de alean
Și cu ea îmi legăn pruncii
Îndemn vitele să are
Doar în vatra mea de sânge .
Știu să plâng și să suspin
Într-un prezent tot mai amar
Cu Românii spulberați prin lume
Pentr-un trai mai bun și-o pâîine !...
Şi în Decembrie, în fiecare an să ţinem minte
Şi în Decembrie, în fiecare an să ţinem minte,
Să aprindem cîte o lumînare, la a lor morminte.
Căci fără voia lor, au fost mitraliaţi,
Murind atunci, femei, bărbaţi, copii şi fraţi.
Nici cînd, să nu-i uităm vreodată,
Pe aceşti eroi, ce nu mor niciodată.
Prin noi trăiesc, ei luminîndu-ne cărarea,
În cinstea lor, să le aprindem lumînarea.
Să nu uităm nici cînd, acel decembrie sîngeros,
Căci pentru noi atunci, o revoluţie a fost.
Românii cu toţii, la libertate atunci ei au visat,
Dar sînge mult, în ţara noastră s-a vărsat.
Şi au murit la revoluţie şi tineri şi bătrîni,
Fiind îngropaţi atunci, unii ca nişte cîini.
În gropi comune, aruncate trupurile lor,
Să fie identificate, niciodată nu a fost uşor.
Şi li s-a dat atunci la toţi, un nume de martir,
Şi în cinstea lor, un monument este în cimitir.
Pe el e scris, cu litere de aur al lor nume,
Să nu ne uiţi, nici cînd în veci române!
Nemuritoarea
Floare de Fier,
Ce-i dai din cer?
Floare-de-colț,
Și-n cale-o scoți.
Poartă în piept,
Pulsul incert.
Nu-i trebe’ scut,
Nici jurământ!
Nu se destramă,
Nu îi e teamă!
Nu cere drum,
Arde cu fum!
Cu pielea-n vânt,
Și pasu-i sfânt!
Calcă pe jar,
N-are habar!
Din spini își coase
Zile frumoase!
Nu plânge stele,
Plânge cu jele!
Pe câmp cu dor,
Sub cerul lor,
A scris cu sânge,
Ce inima-nfrânge!
......................................
Și-a luptat, mai ceva ca un bărbat, Ecaterina Teodoroiu, nume nemuritor al poporului român!
Inspirație:
„Floare de Fier" - E-an-na
„Floare de colț" - Ducu Bertzi
Dacule
Pe aripile vremii, Dacule, țese-ți nădejdea,
Să înalți din strămoși o cetate de vremea rea.
Din adâncul veacurilor, unde istoria se îmbină,
Scrie epopeea neamului, cu vârful de lumină.
În pământul roditor, unde strămoșii se odihnesc,
Tu să semeni înțelepciune și curaj să culegi,
Să împarți neamului tău, din izvorul tău de cânt,
Ce revarsă peste veacuri, un duh neînfrânt.
Dacule, privește cerul, vezi cum stelele se leagănă?
Ele cântă de-ți amintește, de vechiul tău blazon,
Să ai în gând măreția, să ai în suflet sclipirea,
Ce-a răsărit din tine, și-a făcut lumea bogată-n faimă.
Tu, urmaș al dacilor, cu-n inimă de leu,
Înfruntă vremurile cu spiritul tău mereu.
Să fi pesemne o punte între trecut și viitor,
Dacule, fii farul ce străbate orice nor.
Fie ca drumul să-ți fie mereu presărat cu floare,
Să-ți fie viața cântec, iar lupta - o victorie mare.
Dacule, în zborul tău, să nu cunoști oprire,
Să fii mereu în creștere, spre nesfârșită mărire.
Tu, Românie dragă!
Nu știu de ce un ochi îmi plânge
Acum în zi de Mare Sărbătoare,
Iar lacrima amară mi se prelinge
Pe chipul suferind care mă doare.
Dar văd că celălalt mă-ndeamnă
Să nu-mi pierd speranța-n oameni,
Că, doar omul poate aduce bucurie
Chiar dacă printre ei există fameni.
Greu pot să spun ce se întâmplă
Și cum în mine se bat două păreri,
Una ce crede că ăsta este viitorul
Și alta, că drumul nu duce nicăieri.
Sunt întrebat ce cred de țara mea
Și ce aș vrea cu ea să se întâmple,
Doar spun că mi-aș dori-o vindecată
Că trupu-i e brăzdat de răni multiple.
Și le mai zic că-s mândru că-s român
Și că trăiesc demult pe-acest meleag,
Și nimeni nu va putea țara să-mi fure
Cât roșu, galben și albastru e-al nostru steag!
La mulți ani, România!
La mulți ani, Români !
Cezar, membru Societatea Scriitorilor Români
Sărmană țară !
Nu plânge ,mama mea bătrână ,
Că fii tăi de azi te fură
Își pun vată în urechi ,
Iar ție ,îți pun căluș în gură.
Nici când n-a fost mai crudă soarta
Ca-n anii următori luminii ,
Când alții îți hotărăsc soarta
Și trag de tine ,precum câinii.
Ce vrei să faci la tine acasă
Voie la străini tu ceri
Stăpânii lumii ,căntă hora
În ajutorul cui să speri ?
Mai sper și eu ca tine ,maică
Din cele patru zări ,a țării
Să se înalțe spre lumină
Un Mircea ,un Ștefan ,un Mihai !
Pământul țării e sfânt și scump
Și strigă-n el atâta sânge
Trimite-i Doamne un viteaz ...
Când pentru noi și cerul plânge
Știu !
Știu pe românește dorul
Vatră ,mamă ,frați ,surori
Știu ,și-n limba mea maternă
Le înțeleg ...până am să mor.
Știu să cânt ,doina de alean
Și cu ea îmi legăn pruncii
Îndemn vitele să are
Doar în vatra mea de sânge .
Știu să plâng și să suspin
Într-un prezent tot mai amar
Cu Românii spulberați prin lume
Pentr-un trai mai bun și-o pâîine !...
Alte poezii ale autorului
Regasire
Acolo pe marginea unui râu,
Unde liniștea este adâncă,
Mi-am ținut cuvintele în frâu
Si am fost ca o stancă.
M-am spălat de durere,
M-am limpezit de păcate,
Plânge liniștea la atingere,
Urlă doruri încătușate.
Păsările cântă,nimeni nu aude,
Gândurile mele ca pietrele crude,
Se rostogolesc,se înmulțesc,le potolesc,
Până sufletul mi-l umilesc.
Acolo pe marginea unui râu,
Lângă o holdă bogată de grâu,
M-am regăsit întâia oară,
Spălată, încolțită, cu suflet de căprioară.
Toamna
Ce toamna frumoasă este în mine cu ceață , cu flori ,cu vise ce mor,
De gânduri uitate ținute de mână spălate de ploaie și îngropate-n nămol.
Ce lume nebună, fără de tine cu doruri aprinse ce ard și mă dor,
Iubirea-mi curge dintr-o fântână din care beau când aprins, când domol.
Pe urmele tale mă plimb furtunoasă,
De mână cu secole apuse de mult,
Te caut în stele și-n hărți norocoasă,
Pământuri privesc și șoapte ascult.
Mă las purtată noaptea de vise,
Ziua mă pierd în gânduri aprinse,
În suflet îmi găsesc adăpostul,
Sunt destul !
Descriere
O sabie de lumină tâșnită din nisip
Dintr-o scoică albită sau dintr-un ciob găsit,
Lumina o stâncă ce se odihnea in murmurul apei.
Doream să fug de soare,de plânsul vieții.
Doream să găsesc umbra si odihna ta.
Dar o plajă întreagă vibrând de soare,
Mă împingea spre altceva.
Mă doare tot ce-a fost si tot ce știu,
Că va rămâne veșnic după mine.
Mă dor mult așteptatele agonii,
Privighetorile închise în colivii.
Romanțele cântate prea târziu,
De admiratori ce mi-au rămas străini.
Mă doare tot ce-am spus,deși nu am vrut,
Decât poate să tac și să rămân mut.
Mă doare lenevia cu care m-am născut,
Grăbita lăcomie a primului sărut.
Unde si când m-am ivit în lumină nu stiu, e o chemare.
Din umbră mă ispitesc să cred că lumea-i o cântare.
Străin, zâmbind, vrăjit , trepte suind,
În mijlocul ei mă împlinesc cu mirare.
Câteodată spun vorbe care nu mă cuprind.
Câteodată iubesc lucruri care nu îmi răspund.
De vânturi si ispravi visate îmi sunt ochii plini,
De umblat,umblu ca fiecare,
Când vinovat pe acoperișul iadului,
Când fără păcat, pe muntele cu crini.
Spune-mi tu, sub curcubeu,
Mi-ai căzut in cale ca o geană dintr-o ploapă a lui Dumnezeu?
Nu vreau decat să îmi port curate,
Degetele răsfirate prin părul tau
Și apoi prin nori.
Aș vrea să mă întorc în mine,
Să descopăr ce încă n-am găsit.
Rădăcina de la care am pornit și care s-a nimicit.
Aș vrea să mă privesc fără oglindă,
Să văd ceva spre care nimeni nu a putut să tindă.
Să mă descopăr pentru tine,
Să vezi tu,sufletul din mine.
Incertitudine
Sunt aici, acolo unde am mai fost și ieri,
Dar parcă sunt alta, cu alte păreri,
Sunt tot eu dar am sufletul albit,
Rănită de oameni nu am timp de iubit.
Unde să caut când în mine este un gol,
Cu ce sa umplu sufletul când mi se scurge domol?
Picătura ce sună tare când cade pe asfalt,
Nu o pot pune înapoi și atunci doar tresalt.
Îmi iau înapoi toate rănile și le spăl cu iubire,
Îmi iau înapoi toate gândurile fără să cer despăgubire,
Calc cu tălpile goale pe iarbă cu rouă
Și mă descarc de vină și nu mai sunt două.
Sunt aici și acum și doar în prezent,
Îmi trăiesc viața nu doar un fragment.
Sunt tot eu, dar visez mai departe,
Mă țin de mână îngerii din noapte.
Vraja
Cu un piaptăn te-aș putea vraji,
Ti-aș face cărări in gânduri
Și eu m-aș plimba printre ele,
Te-aș duce aproape de stele
Si te-aș lăsa singur pe lună,
Să nu te aibe nimeni, că-i nebună.
Te-aș lăsa cu marea,
Să mi te spele cu sarea,
Să mi te dea curat,
De altele uitat.
Să te inmoi ca lutul,
Să-ti calc doar eu pământul.
Apoi te las,că sunt grăbită,
Să vad cum arzi de dor, într-o clipită.
Și aș fugi in noaptea adâncă,
Să nu ma vezi ,dupa o stâncă.
Și m-aș ascunde dupa stele,
Până vei plânge lacrimile mele.
Și de-aș mai vrea o dată
Să fiu a ta fată,
Mă voi lasa curtată.
Hai vino îndată!
Intrebare
De ce privești în alta parte?
Acoperit de nori,eu nu te văd.
Vântul nu bate,poate e departe,
Jucându-se în zbor în alte zări.
Din inima ies fluturi, ce poartă curcubee,
Umbrite doar de soarele ce nu a apărut.
Mă inspaimant de o umbră de femeie,
Ascunsă de un zid ce încă n-a cazut.
Și printre stele,păsări călătoare,
De care te izbești din când în când,
Îți fierbe strălucirea ce nu moare,
Mai cade un gând, rând,pe rând.
Frumusețea diabolică a macilor ce nu țin mult
Și praful de stele au dansat cu un cult,
În ritmuri netraduse de nici un dicționar,
Te-ai prefăcut, avar,amar,hoinar.
Drumurile ți-s deschise, să privesti nu e păcat,
Doar cuvântul își poartă vina de a fi neâmpăcat.
Ziua vine,noaptea trece,cântă vara pe la colțuri,
Ploaia curăță ce limba nu a construit în sensuri.
Vino iarași în vară,
Lângă o cireașa amară,
Să privim o stea căzătoare,
Când apusul moare.
Regasire
Acolo pe marginea unui râu,
Unde liniștea este adâncă,
Mi-am ținut cuvintele în frâu
Si am fost ca o stancă.
M-am spălat de durere,
M-am limpezit de păcate,
Plânge liniștea la atingere,
Urlă doruri încătușate.
Păsările cântă,nimeni nu aude,
Gândurile mele ca pietrele crude,
Se rostogolesc,se înmulțesc,le potolesc,
Până sufletul mi-l umilesc.
Acolo pe marginea unui râu,
Lângă o holdă bogată de grâu,
M-am regăsit întâia oară,
Spălată, încolțită, cu suflet de căprioară.
Toamna
Ce toamna frumoasă este în mine cu ceață , cu flori ,cu vise ce mor,
De gânduri uitate ținute de mână spălate de ploaie și îngropate-n nămol.
Ce lume nebună, fără de tine cu doruri aprinse ce ard și mă dor,
Iubirea-mi curge dintr-o fântână din care beau când aprins, când domol.
Pe urmele tale mă plimb furtunoasă,
De mână cu secole apuse de mult,
Te caut în stele și-n hărți norocoasă,
Pământuri privesc și șoapte ascult.
Mă las purtată noaptea de vise,
Ziua mă pierd în gânduri aprinse,
În suflet îmi găsesc adăpostul,
Sunt destul !
Descriere
O sabie de lumină tâșnită din nisip
Dintr-o scoică albită sau dintr-un ciob găsit,
Lumina o stâncă ce se odihnea in murmurul apei.
Doream să fug de soare,de plânsul vieții.
Doream să găsesc umbra si odihna ta.
Dar o plajă întreagă vibrând de soare,
Mă împingea spre altceva.
Mă doare tot ce-a fost si tot ce știu,
Că va rămâne veșnic după mine.
Mă dor mult așteptatele agonii,
Privighetorile închise în colivii.
Romanțele cântate prea târziu,
De admiratori ce mi-au rămas străini.
Mă doare tot ce-am spus,deși nu am vrut,
Decât poate să tac și să rămân mut.
Mă doare lenevia cu care m-am născut,
Grăbita lăcomie a primului sărut.
Unde si când m-am ivit în lumină nu stiu, e o chemare.
Din umbră mă ispitesc să cred că lumea-i o cântare.
Străin, zâmbind, vrăjit , trepte suind,
În mijlocul ei mă împlinesc cu mirare.
Câteodată spun vorbe care nu mă cuprind.
Câteodată iubesc lucruri care nu îmi răspund.
De vânturi si ispravi visate îmi sunt ochii plini,
De umblat,umblu ca fiecare,
Când vinovat pe acoperișul iadului,
Când fără păcat, pe muntele cu crini.
Spune-mi tu, sub curcubeu,
Mi-ai căzut in cale ca o geană dintr-o ploapă a lui Dumnezeu?
Nu vreau decat să îmi port curate,
Degetele răsfirate prin părul tau
Și apoi prin nori.
Aș vrea să mă întorc în mine,
Să descopăr ce încă n-am găsit.
Rădăcina de la care am pornit și care s-a nimicit.
Aș vrea să mă privesc fără oglindă,
Să văd ceva spre care nimeni nu a putut să tindă.
Să mă descopăr pentru tine,
Să vezi tu,sufletul din mine.
Incertitudine
Sunt aici, acolo unde am mai fost și ieri,
Dar parcă sunt alta, cu alte păreri,
Sunt tot eu dar am sufletul albit,
Rănită de oameni nu am timp de iubit.
Unde să caut când în mine este un gol,
Cu ce sa umplu sufletul când mi se scurge domol?
Picătura ce sună tare când cade pe asfalt,
Nu o pot pune înapoi și atunci doar tresalt.
Îmi iau înapoi toate rănile și le spăl cu iubire,
Îmi iau înapoi toate gândurile fără să cer despăgubire,
Calc cu tălpile goale pe iarbă cu rouă
Și mă descarc de vină și nu mai sunt două.
Sunt aici și acum și doar în prezent,
Îmi trăiesc viața nu doar un fragment.
Sunt tot eu, dar visez mai departe,
Mă țin de mână îngerii din noapte.
Vraja
Cu un piaptăn te-aș putea vraji,
Ti-aș face cărări in gânduri
Și eu m-aș plimba printre ele,
Te-aș duce aproape de stele
Si te-aș lăsa singur pe lună,
Să nu te aibe nimeni, că-i nebună.
Te-aș lăsa cu marea,
Să mi te spele cu sarea,
Să mi te dea curat,
De altele uitat.
Să te inmoi ca lutul,
Să-ti calc doar eu pământul.
Apoi te las,că sunt grăbită,
Să vad cum arzi de dor, într-o clipită.
Și aș fugi in noaptea adâncă,
Să nu ma vezi ,dupa o stâncă.
Și m-aș ascunde dupa stele,
Până vei plânge lacrimile mele.
Și de-aș mai vrea o dată
Să fiu a ta fată,
Mă voi lasa curtată.
Hai vino îndată!
Intrebare
De ce privești în alta parte?
Acoperit de nori,eu nu te văd.
Vântul nu bate,poate e departe,
Jucându-se în zbor în alte zări.
Din inima ies fluturi, ce poartă curcubee,
Umbrite doar de soarele ce nu a apărut.
Mă inspaimant de o umbră de femeie,
Ascunsă de un zid ce încă n-a cazut.
Și printre stele,păsări călătoare,
De care te izbești din când în când,
Îți fierbe strălucirea ce nu moare,
Mai cade un gând, rând,pe rând.
Frumusețea diabolică a macilor ce nu țin mult
Și praful de stele au dansat cu un cult,
În ritmuri netraduse de nici un dicționar,
Te-ai prefăcut, avar,amar,hoinar.
Drumurile ți-s deschise, să privesti nu e păcat,
Doar cuvântul își poartă vina de a fi neâmpăcat.
Ziua vine,noaptea trece,cântă vara pe la colțuri,
Ploaia curăță ce limba nu a construit în sensuri.
Vino iarași în vară,
Lângă o cireașa amară,
Să privim o stea căzătoare,
Când apusul moare.