Ce va urma?

          Eu sunt DANIEL ,și am doar câțiva anișori .M-am trezit parcă dintr-un vis .Trezirea mea a fost amară.

În casa noastră era forfotă mare ,multă lume în haine cernite,pe mulți nici nu-i cunoșteam.Mama se agita de

colo până colo .Frații mei mai mari erau cuminți și ascultători ,gata s-o  ajute pe mama dacă le cerea ceva.

Pe mine nu prea mă  băgau în seamă ,nu eram de ajutor.Erau multe lucruri de făcut și eu mai mult îi încurcam .

Vecina noastră i-a propus mamei să mă i-a la ea acasă să mă joc cu Anuța ,că eram colegi la grădiniță .Până la

urmă am înțeles .Tata a murit într-un accident de muncă  la combinat .Era  în schimbul de noapte..Vestea a căzut

ca un trăsnet în zorii zilei de 3 martie,zi pe care mama nu a uitat-o niciodată .Am înțeles durerea mamei când am

văzut-o prăvălită peste un mormânt proaspăt acoperit cu multe coroane.Mama mângâia florile și săruta crucea  pe

care  era scris numele tatului meu cu culoare neagră .De pe cruce ,tata se uita la noi dintr-o fotografie  ce semâna

cu una la fel pusă de mama pe servanta din sufragerie,Mama nu mai plângea . Ea vorbea cu tata  și-i cerea sfatul

cum să se descurce fără el ,fără ajutorul lui .Îi vorbra pe un ton rugător ,iar eu am  început să plâng ,la început mai

ușor ,apoi cu sughițuri .Atunci am înțeles că dragul meu tată ,de acolo de unde este acum ,n-o să mai poată veni

niciodată .Îl vom vedea doar în poze.De aceia și mama era așa disperată ,știu că și ea știa asta .Casa noastră nu mai

seamăpă cu  ce a fost odată..Tristețea  și jalea erau în casa noastră .Pe vitrina din sufragerie ,tabloul  tatălui meu

ornat cu pamblică neagră ne urmărea cu privirea. Mama îl mângâia și lacrimile îi curgeau pe obraz, asta o făcea în

tăcere ,ascunzându-se de noi.

          Când eram afară să mă joc cu copiii,unii din vecinii noștri se opreau lângă mine ,mă mângâiau pe cap și spuneau:

-Copil fără noroc - .Mama nu mai făcea față cheltuielelor . Tata nu mai era ca să aducă bani în casă ,mama nu avea  ser-

viciu .O vedeam adesea socotind cu grijă fiecare bănuț să ajungă să plătească datoriile .Mama nu mai făce torturi de ziua

noastră ,nu mai face păcintele ei pentru care tata o lăuda.În casă întrase sărăcia .Mama se schimbase mult ,era tăcută  și

nervoasă, nu mai mergea nici radio ,nici televizorul  de la moartea tatei .Grijile casei ,școala ,hrana și datoriile au doborât-o

pe mama ,nu mai era nicio ieșire.A m auzit-o certându-se cu tata: -De ce ,Ștefane , ne-ai lăsat ?Cum  te-ai îndurat de copilașii

noștri ,nu-i vezi cât de nefericiți sunt ?-

          Mama și-a  luat lumea în cap.Câteva zile ne-a lăsat în grija lui tanti Ana ,vecina noastră .La întoarcere , mama  ne-a

îmbrățișat și ne-a spus că trebuie să vindem apartamentul să plătim toate datoriile  și cu ce ne mai rămâne a găsit o casă

modestă la țară .Împortant este să avem un acoperiș deasupra capului .Trebuie să avem mult curaj să plecăm în necuno-

scut ,să rămânem  împreună .Am așteptat  vacanța de vară .După cum spuneam ,casa de la țară era mică ,dar avea  curte

mare cu loc de joacă și o grădină plină  de pomi fructiferi și viță de vie ,se cheamă că suntem bogații!...

Bob de rouă vă dau vouă ,

Suflet blând hrănit cu cânt,

Glas duios și-un trai frumos

Vouă dragii mei copii ...

Voi îmi aduceți bucurii!

Irina iub ea foare mult florile.Din poarta mică, o alee lungă ,parcă intra în pridvor, 

era străjuită de flori de toate culorile. Irina era încântată de ce reușise să facă, parfumul 

lor intra în cssă, din primăvară ,până toamna târziu, încât nu sacrificam nici un fir să-l 

pun în glastră.Eram fericit, când un prieten îmi spunea:

          -Măi Pavele, dar eu nu știam că tu poți fi așa gospodar. Casa ta, grădina sunt 

un rai. Am trecut pe acolo, m-am oprit locului, nu știam unde să mă uit, ai schimbat 

tot. Foarte frumos...

          -Să știi că de grădină se ocupă doar Irina și de flori . Așa am convenit de la început.

Eu, îmi doream să am niște animale, pe lâng casă, dar treaba-i mai complicată...dar am 

mai multe păsări și am prins drag de ele, le-am pregătit un țarc , să nu strice grădina

Irinei, Pentru rațe am făcut un fel de -piscină-unde se bălăcesc toată ziua. Găinile-s de rasă

și le tratez ca pe niște doamne...sunt frumoase și blânde, îmi ciugulesc din palmă și le place 

să vorbesc cu ele.Asta-i familia mea. Mă bucur că m-am intors în sat.Dar s-a întâmplat ceva

care m-a supărat tare. Am plecat dimineață cu treabă și când mă întorc văd ușa păsărilor 

încă închiă, deși soarele era sus pe cer.Când deschid ușa, păsările s-au năpustit  asupa mea

parcă întrebându-mă, de ce le pedepsesc. Mă uit în vasul de apă nimic, în troacă nimic .

Înfuriat , o înreb pe Irina:

          -Cum ai putut fi așa de rea, să-mi lași păsările flămânde și însetate? ce suflet ai?

           -Ce ai omule,ce ai pățit?

          -Mai întrebi? de ce nu ai dat drumul la păsări și le-ai lăsat fără mâncare și apă?

         -Fiindă nu mi-ai spus nimic și eu am uitat. Zău îmi pare nespus de rău, te rog iartă-mă.

        -Nu mă pot calma,lasă-mă în pace. M-am întors la prietenii mei cu pene, am văzut că toți sunt

bine și i-am chemat pe nume:cocoșii, cântărețil, ora exactă, pintenatul, prințul...s-au așezat lângă 

mine ciugulindu-mă,rațele, găinile erau vesele, supărare mi-a trecut .Eu mă bucur că am avut curajul

să mă întorc în sat, alături de strămoșii mei. Dar cine are curajul, recunoaște că natura și mirajul ei 

te întâmpină la sat, unde-i cunoști pe toți și toți te cunosc ,găsești prieteni vechi, depeni amintiri...

Lungă-i  calea ,drumu-i greu,

Nu-l abandona de ai un țel .

De undeva ,se va vedea ,

Luminița din tunel !

O,fată frumoasă cu plete de apă,

Te-ai liberat din cetate!

Pădurea Neagră îți dă libertate,

De sute ,de mii de ani

Curgi la vale,luând cu tine șir de pâraie.

Tu ai nume de legendă

Și legende ai creat,

Te sărut ca pe o fată

Și te mângâi pe obraz. 

Îl văd din nou, era vremea să-și facă gogoașa. Îl descopăr într-o ceșcuță

pe un raft dormind. În casă mai era și fiul meu cu prietenul lui, jucau șah.

Au văzut și ei minunea. Ne era simpatic și mai ales așteptam ce va urma.

       A fost o vreme, când nu l-am mai văzut. Îi simțeam lipsa. Într-o zi apare...

Era altcineva... era un fluture deosebit de frumos, energic, mă căuta pe mine ...

sau pe cineva? Mai crescusem viermi de mătase, dar în condiții normale.

Știam ce urmează! Bietul fluturaș...E ra îmbrăcat în culori vii, lucitoare.M-a tratat

ca pe-o cunoștință veche, mereu pe lângă mine.Știam că sacrificiul fluturașului 

nu duce la nimic. El, ea, avea nevoie de un partener sau parteneră, altfel nu pot 

lăsa urmași, sacrificiul, zbuciumul era zadarnic.În primele zile a fost energic, agitat,

mereu căuta ...ce?

        Nu mai căuta hrană ...apă...cât va rezista? Devine abătut, îmi era tare milă de el.

Se așeza în palma mea și parcă plângea...da, după un partener ce nu mai venea...

Cu ultima sforțare a expulzat un jet de ouă. Deci ea își aștepta perechea să-i binecuvânteze

viitoarea generație ... dar nu a fost așa....ea a murit...Aveam ambalajul de la  un mârțișor....

Era potrivit de un sargofag...și l-am păstrat ca pe un bibelou.

„Unde-i Arthur, Regele pădurii?”

N-ai auzit? Imperiul lui demult e distrus,
Iar supușii lui acum sunt pierduți.
„Dar Arthur?” L-a omorât un prinț intrus.

Nu plânge, Maică Românie, după ai tăi copii,
Care cu pieptul lor te-au apărat de tirani,
În timp ce un țăran român se lupta cu zece mercenari,
Aparent acest pământ al Sfintei Maici.

„Eu mor pentru națiune!”
Aclamă Horia cu iubire.
A fi patriot nu e merit, e datorie.
Arthur! Să te odihnești în pace!

Prin atâta confuzie,
Pământul ăsta ne aparține.
Ține minte, dragă române,
„ROVINE, NU RUINE!”

Dar nimănui nu-i pasă, e dat uitării.
Falsele sisteme astupă scrierile sfinte,
Iar ușor, ușor, istoria va fi dată executării,
Și vor fi călcate în picioare mormintele eroilor.

Secată de sărăcie,

De boală și anarhie,

C-o justiție  beteagă

Un popor ,o țară întreagă

Osândit la moarte lentă...

De corupție și șpagă.

Cremator pentru bătrâni 

Într-o lume de nebuni.

Un frumos răsărit de soare se vede din depărtare,

Iar păsările cântă ca într-un cor ceresc,

Frunzele zboară ușor din copaci,

Lumina se așază peste case,

Iar toamna este tot mai prezentă.

Mergând pe drum într-o dimineață frumoasă,

O văd pe ea, privind spre zarea îndepărtată,

Cu o privire nostalgică și senină,

Într-un albastru adânc și liniștit,

Cu toamna așezată peste suflet, aducând pace.

Iar galbenul de pe pălărie

Îmi amintește de câmpurile roditoare,

De grâul care așteaptă să fie cules,

De mâinile unei fete gospodine,

Care duce rodul casei cu bucurie.

Cu o batistă roșie în mână,

De parcă voia să fie văzută,

Ca să amintească de cei de demult,

De sângele vărsat pentru acest pământ,

De strămoșii care l-au apărat cu viața.

E toamnă totuși, iar Dumnezeu

Privește peste câmpuri și peste oameni,

Peste cei care muncesc și peste cei care își amintesc,

Peste țara noastră și peste poveștile ei,

Și peste noi, cu binecuvântarea Sa.

Când răsună Imnul peste țară,

Se oprește clipa în tăcere,

Și în piept tresare, iarăși, iară,

Dorul sfânt de neam și de putere.

Este glas de strămoși și de credință,

O chemare către demnitate,

Temelie pentru năzuințe,

Far aprins spre libertate.

În acorduri pline de armonie,

Se împletesc speranțe și iubire,

Iar în suflet renaște bucuria,

Ce ne cheamă iarăși la unire.

Cât vom cânta Imnul pe acest pământ,

Vom păstra credința neclintită,

Cinstind trecutul neamului românesc 

Și jertfa celor ce ne-au fost lumină.

Să răsune, dar, neîncetat,

Ca un legământ nemuritor,

Imnul țării, pururi înălțat,

Peste-un popor iubitor și drept.

,,Cine ridică sabia, de sabie va pieri,, (IISUS HRISTOS)
Doamne ! Dar până atunci …?!

PACEA nu mai are loc pe pământ
De atâta nepăsare,ură și suferință
Moartea cu însângeratul ei veșmânt
Fără cuvânt,ucide, ucide dreptul la viață

Prin alianțe false PACEA o propovăduiesc
Și-n tratate trainice noi războaie plăsmuiesc

Nu…Nu mai este loc de PACE pe pământ
Doar arme și ,, jucării,, ucigătoare
Vecinul nu te mai consideră vecin
El însuși e războinic, un încrâncenat  străin…

Hidoase personaje fac din război un,, sfânt,,
Transformând planeta într-un viitor mormânt

Doamne, reprimă-le setea de război celor ce se adapă din uriciunea și sângele lui!

Depuneți armele vă rog,

Să fie pace peste tot în lume!

Mai bine să purtăm un dialog,

Doar asta să ne zbuciume!

Depuneți armele vă rog,

Vreau să rămânem la prolog

Și chiar de am avea noroi,

Să nu știm de război!

Vreau să avem cerul liniștit,

Doar de porumbei albi iubit,

În cioc cu ramuri de măslin,

Să îți fie frate un străin .

Și de-o să vină numai ploi,

Eu totuși nu mai vreau război!

Că și așa ne războim între noi

Și toate le prefacem în gunoi.

Suntem aproape toți de granițe,

Dați-vă flori sau măcar iconițe,

Acum un gând nu îmi da pace,

Vreau ca nimic să nu ne mai provoace!

Și tot mă rog în monolog,

Depuneți armele va rog!