Mihai Eminescu - Floarea limbi române

Sub cerul Moldovei se-așterne o tăcere,
Cei ce pleacă îşi lasă visele-n zadar,
Ura-i ca o umbră ce crește-n durere,
Nu aș vrea să învinovățesc pe nimeni, dar…

Copiii își uită rădăcinile-n depărtare,
Iar dorul ce-i mistuie rămâne tot amar,
Pe pământul ce cândva le-a fost alinare,
Nu aș vrea să învinovățesc pe nimeni, dar…

Moldova se-apleacă sub povara uitării,
Cu inimi goale, ce nu mai găsesc hotar,
În urma lor rămâne ecoul depărtării,
Nu aș vrea să învinovățesc pe nimeni, dar…

Pe dealuri de gheață se plimbă voit
Moartea cu coasa și un popă lihnit,
E iarnă în sat si mor dezveliți
Copiii și adulții de foame răzbiți

Ascultă cum urlă câinii la lună
Și cum le răspund oameni din umbră,
E foame în sat și nu e scăpare,
Din lanțuri de om doar moartea ne trage.

Ne strigă strigoii din capătul văii,
Ne alungă prin noapte teama de moarte,
Ne frige pământul la mâini și la coate,
Genunchii... de gură sunt tot mai aproape.

Am fost pentru ei doar vite și oi,
Simple schelete scrise-n caiete,
Ne-om plânge în vară morții cu teamă
Să nu ne audă ciocoii din iarbă.

Cât haos, cât plâns ne așteaptă,
Cât gol de speranță lipsit,
Bezna se-ntinde, se-ntinde,
Spre lume, spre noi se îndreaptă
De glezne, de tălpi ne cuprinde,
Cât chin pentru un singur sfârșit!
...
Suntem pe ultima treaptă,
De ce e totul așa de grăbit?
Nicio lumină nu se aprinde,
Nu mai pășim pe calea cea dreaptă,
Cine ne-a trădat și ne vinde
Ce inamic, sau ce amic ipocrit?
...
A amuțit orice voce-nțeleaptă,
Orice speranță din noi a murit,
Luptăm pentru un sac cu merinde,
Din cer n-auzim nicio șoaptă,
Doar foșnetul beznei se-ntinde
Peste sufletul lumii-mpietrit!

De-am fi avut noi cerul nostru

De-am fi putut liber zbura

L-am fi umplut tot cu bloc posturi

L-am împarți Si dărâm.

Eu mis Ţepeş Vlad Dracula,

Pentru hoţi folosesc sula.

Şi îi trag pe toţi în ea,

Ca să simtă sula mea.

Şi îi las să pătimească,

Până mor să chinuiască.

De furat ei să se lase,

De vor de sulă să scape.

Că astfel milă de ei n-am,

Şi îi omor întregul neam.

De cei ce oamenii îi fură,

Pentru ei am scârbă, ură.

Şi am să îi trag pe toţi în ţeapă,

Şi de nimeni nu îmi pasă.

Că am să scap ţara de hoţi,

De trântori şi neghiobi !

Astăzi casele la țară

multe-s în ruine.
De vine iarnă sau vară
la ele nimeni nu mai revine.

Au plecat foștii stăpâni
care grijă mai aveau
de ogradă, de grădină și de câini
ce prin curte atunci lătrau.

Acum pe la uși, la poartă
lacăte zac mute…
prin grădini nimeni nu se aude
iar culoare de pe casa e decolorată.

Si cărarea de la poartă
toată este în buruiană
și doar, câțiva pași trec...câteodată
doar o dată într-un singur an.

Scaunele pe la porți
ușor putrezesc…

uitate sunt de nepoți

ei pe ele nu mai zabovesc.

De prin curți florile toate

sau uscat de timp uitate

hățișul, cornuții au invadat

locul care cândva de flori era scăldat

Geamurile pusteite

trist privesc spre drum

Multe vise neîmplinite

acum au devenit un scrum.

Ici colo prin sat,

mai găsești pe la vreo poartă

câte un bătrân care așteaptă

copiii care l-au uitat.

Undeva prin sate…

casele sunt în ruine, pustii …

tinerii au plecat departe

și au uitat de termenul ” revii ”.

De când mă știu, ea mi-a fost aproape,

Un înger dulce ce m-a ocrotit.

De mii de ori, în brațe m-a ținut,

Și-mi cânta zâmbind o poveste.

Ea e lumina din viața mea,

Perechea sufletului meu pereche,

Unica, minunata mea mamă,

În fața cui mă-nclin cu dragoste.

În miez de noapte, când dormeam în liniște,

În taină ea veghea cu grijă-n glas.

Să mă trezesc cu drag, cu dor, cu vise,

Să simt prezența ei mereu aproape.

O floare rară ce-a-nflorit mereu,

În inima mea și-n sufletul meu,

Cu grijă și cu dragoste ne-a crescut,

Pentru a ne face mai buni și mai frumoși.

Oh mamă, câtă putere ai în tine,

Câtă iubire și devotament,

Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut,

Ești aurul vieții mele și al minții mele.

Și acum, de departe, îți spun,

În fața lumii și a celor dragi,

Te iubesc și îți mulțumesc,

Draga mea mamă, îngerul din viața mea.

Astfel, și Radio Cuibul Lupilor Albi,

Îți aduce un omagiu astăzi,

Mamei, purtătoare de viață și iubire,

Pe care o prețuim și o iubim mereu.

La mulți ani, femeie! 8 Martie 2023

„Prieteni”... cuvânt ce odinioară purta lumină,

Acum rostit cu buze reci, cu gânduri în rușină.

V-ați numit astfel, în jocuri de aparențe,

Dar inimile voastre, lipsite de prezențe,

Au tăcut când era strigăt,

Au plecat când era jurământ,

Au zâmbit când era rană,

Au uitat când era cuvânt.

N-ați fost stâncă în furtună,

Ci nisip ce fuge tăcut,

N-ați fost haină în iarnă,

Ci vânt străin și pierdut.

Ați stat la masă cu îndoiala,

V-ați hrănit din neadevăr,

Ați lăsat prietenia pe drum

Ca pe un veșmânt vechi, de cer.

Eu n-am cerut decât puțin:

Un gând curat, o mână întinsă,

Dar v-ați ferit ca de blestem

De sinceritate — prea aprinsă.

Ați îmbrăcat straie de sfinți

Cu suflete de negustori,

Schimbând iubirea pe tăceri,

Schimbând durerea pe culori.

Acum, când privesc înapoi,

Nu vă port ură, ci învățătură:

Nu tot ce strălucește e soare,

Nu tot ce tace e cărbune sub măsură.

Dar vai — „prieten” nu-i cel ce vine

Când drumurile sunt pavate cu bine,

Ci cel ce rămâne, fără plată,

Lângă tine,

când lumea te lasă-n spate.

Și dacă vreodată,

în vreo noapte adâncă,

Conștiința va bate, amară,

la poartă, Să știți: nu judec.

Nu răzbun.

Dar numele vostru

— nu-l mai scriu niciodată

Lângă cuvântul „prieten”.

Gura mică, nu rosti,

Că ce spui se va-ntoarce-n zi,

Ca o muscă-n colț de vară,

Să-ți înțepe limba-amară.

Prea grăbit e gândul scos,

Și ce-i liber... nu-i frumos.

Cuvântul nu-i doar sunet gol,

E sabia ce-ți taie-n zbor.

Când n-ai de spus decât o ceață,

Mai bine-ți strângi tăcerea-n față,

Căci musca intră tocmai bine

În gurile ce-s fără sine.

Vorbele-s ca niște cozi de fum,

Zboară-n lume, n-au drum bun,

Și când mintea nu le-mbracă,

Se întorc ca vântul-n toacă.

Fii cuvânt cu rădăcină,

Nu doar zbor de limbă plină.

Gura mică, dar cu rost —

Face-n lume cel mai prost...

să pară c-a avut un post.

Așa că taci, dar nu de teamă,

Ci ca s-aștepți să vină doamna:

Înțelepciunea, blând și rar,

Să-ți dea grai cu gust amar

— Doar când merită.

Sub luminile dansante ale nopții și în tăcerea pădurii, eu, Lupul Alb, mă înclin în fața cerului întunecat și a stelelor strălucitoare. Îmi deschid sufletul și inima în această rugăciune adâncă, sub cerul nesfârșit. „Marele Zalmoxis, paznicul tărâmului divin și părintele tuturor ființelor, aduc această rugăciune ca o cântare de recunoștință pentru harul vieții și magia lupilor albi. Îți mulțumesc pentru călăuzirea ta, pentru că ne-ai încredințat rolul de a fi gardieni ai pădurilor și veghetori ai întunericului. Cu fiecare pas în această lume sălbatică, simt legătura noastră adâncă cu pământul și cu toate ființele vii. Îți cer, Marele Zalmoxis, să ocrotești haita noastră și să ne călăuzești în tărâmurile misterioase ale nopții. Dă-ne puterea să fim lupi iscusiți și păstrători înțelepți ai acestui loc sacru. Binecuvântează-ne cu ochi care pătrund misterele nopții și cu urechi care ascultă suspinul vântului. Fă din haita noastră un simbol al unității și al loialității, iar cântecul nostru să răsune în armonie cu inima pădurii. În fața ta, Marele Zalmoxis, aduc această rugăciune cu umilință și adâncă recunoștință. Fă ca vântul să o ducă în toate colțurile pământului, iar sufletele noastre să se simtă conectate la măreția naturii. Amin.

De când mă știu, ea mi-a fost aproape,

Un înger dulce ce m-a ocrotit.

De mii de ori, în brațe m-a ținut,

Și-mi cânta zâmbind o poveste.

Ea e lumina din viața mea,

Perechea sufletului meu pereche,

Unica, minunata mea mamă,

În fața cui mă-nclin cu dragoste.

În miez de noapte, când dormeam în liniște,

În taină ea veghea cu grijă-n glas.

Să mă trezesc cu drag, cu dor, cu vise,

Să simt prezența ei mereu aproape.

O floare rară ce-a-nflorit mereu,

În inima mea și-n sufletul meu,

Cu grijă și cu dragoste ne-a crescut,

Pentru a ne face mai buni și mai frumoși.

Oh mamă, câtă putere ai în tine,

Câtă iubire și devotament,

Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut,

Ești aurul vieții mele și al minții mele.

Și acum, de departe, îți spun,

În fața lumii și a celor dragi,

Te iubesc și îți mulțumesc,

Draga mea mamă, îngerul din viața mea.

Astfel, și Radio Cuibul Lupilor Albi,

Îți aduce un omagiu astăzi,

Mamei, purtătoare de viață și iubire,

Pe care o prețuim și o iubim mereu.

La mulți ani, femeie! 8 Martie 2023

„Prieteni”... cuvânt ce odinioară purta lumină,

Acum rostit cu buze reci, cu gânduri în rușină.

V-ați numit astfel, în jocuri de aparențe,

Dar inimile voastre, lipsite de prezențe,

Au tăcut când era strigăt,

Au plecat când era jurământ,

Au zâmbit când era rană,

Au uitat când era cuvânt.

N-ați fost stâncă în furtună,

Ci nisip ce fuge tăcut,

N-ați fost haină în iarnă,

Ci vânt străin și pierdut.

Ați stat la masă cu îndoiala,

V-ați hrănit din neadevăr,

Ați lăsat prietenia pe drum

Ca pe un veșmânt vechi, de cer.

Eu n-am cerut decât puțin:

Un gând curat, o mână întinsă,

Dar v-ați ferit ca de blestem

De sinceritate — prea aprinsă.

Ați îmbrăcat straie de sfinți

Cu suflete de negustori,

Schimbând iubirea pe tăceri,

Schimbând durerea pe culori.

Acum, când privesc înapoi,

Nu vă port ură, ci învățătură:

Nu tot ce strălucește e soare,

Nu tot ce tace e cărbune sub măsură.

Dar vai — „prieten” nu-i cel ce vine

Când drumurile sunt pavate cu bine,

Ci cel ce rămâne, fără plată,

Lângă tine,

când lumea te lasă-n spate.

Și dacă vreodată,

în vreo noapte adâncă,

Conștiința va bate, amară,

la poartă, Să știți: nu judec.

Nu răzbun.

Dar numele vostru

— nu-l mai scriu niciodată

Lângă cuvântul „prieten”.