„Prieteni” vă numiți voi?

De când mă știu, ea mi-a fost aproape,

Un înger dulce ce m-a ocrotit.

De mii de ori, în brațe m-a ținut,

Și-mi cânta zâmbind o poveste.

Ea e lumina din viața mea,

Perechea sufletului meu pereche,

Unica, minunata mea mamă,

În fața cui mă-nclin cu dragoste.

În miez de noapte, când dormeam în liniște,

În taină ea veghea cu grijă-n glas.

Să mă trezesc cu drag, cu dor, cu vise,

Să simt prezența ei mereu aproape.

O floare rară ce-a-nflorit mereu,

În inima mea și-n sufletul meu,

Cu grijă și cu dragoste ne-a crescut,

Pentru a ne face mai buni și mai frumoși.

Oh mamă, câtă putere ai în tine,

Câtă iubire și devotament,

Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut,

Ești aurul vieții mele și al minții mele.

Și acum, de departe, îți spun,

În fața lumii și a celor dragi,

Te iubesc și îți mulțumesc,

Draga mea mamă, îngerul din viața mea.

Astfel, și Radio Cuibul Lupilor Albi,

Îți aduce un omagiu astăzi,

Mamei, purtătoare de viață și iubire,

Pe care o prețuim și o iubim mereu.

La mulți ani, femeie! 8 Martie 2023

Sub luminile dansante ale nopții și în tăcerea pădurii, eu, Lupul Alb, mă înclin în fața cerului întunecat și a stelelor strălucitoare. Îmi deschid sufletul și inima în această rugăciune adâncă, sub cerul nesfârșit. „Marele Zalmoxis, paznicul tărâmului divin și părintele tuturor ființelor, aduc această rugăciune ca o cântare de recunoștință pentru harul vieții și magia lupilor albi. Îți mulțumesc pentru călăuzirea ta, pentru că ne-ai încredințat rolul de a fi gardieni ai pădurilor și veghetori ai întunericului. Cu fiecare pas în această lume sălbatică, simt legătura noastră adâncă cu pământul și cu toate ființele vii. Îți cer, Marele Zalmoxis, să ocrotești haita noastră și să ne călăuzești în tărâmurile misterioase ale nopții. Dă-ne puterea să fim lupi iscusiți și păstrători înțelepți ai acestui loc sacru. Binecuvântează-ne cu ochi care pătrund misterele nopții și cu urechi care ascultă suspinul vântului. Fă din haita noastră un simbol al unității și al loialității, iar cântecul nostru să răsune în armonie cu inima pădurii. În fața ta, Marele Zalmoxis, aduc această rugăciune cu umilință și adâncă recunoștință. Fă ca vântul să o ducă în toate colțurile pământului, iar sufletele noastre să se simtă conectate la măreția naturii. Amin.

Gura mică, nu rosti,

Că ce spui se va-ntoarce-n zi,

Ca o muscă-n colț de vară,

Să-ți înțepe limba-amară.

Prea grăbit e gândul scos,

Și ce-i liber... nu-i frumos.

Cuvântul nu-i doar sunet gol,

E sabia ce-ți taie-n zbor.

Când n-ai de spus decât o ceață,

Mai bine-ți strângi tăcerea-n față,

Căci musca intră tocmai bine

În gurile ce-s fără sine.

Vorbele-s ca niște cozi de fum,

Zboară-n lume, n-au drum bun,

Și când mintea nu le-mbracă,

Se întorc ca vântul-n toacă.

Fii cuvânt cu rădăcină,

Nu doar zbor de limbă plină.

Gura mică, dar cu rost —

Face-n lume cel mai prost...

să pară c-a avut un post.

Așa că taci, dar nu de teamă,

Ci ca s-aștepți să vină doamna:

Înțelepciunea, blând și rar,

Să-ți dea grai cu gust amar

— Doar când merită.

Mihai Eminescu, floarea limbii române,

Cu versuri ce-nfățișează frumosul și binele,

Ai scris într-o epocă de mari schimbări

Și-ai făcut din poezie un adevărat dar.

Într-un timp de tulburări și suferințe,

Când țara era subjugată de alții,

Tu ai rămas fidel în lupta ta pentru libertate

Și-ai folosit cuvintele tale ca armă de dreptate.

Versurile tale sunt ca niște raze de soare

Ce luminează cu blândețe și culoare

Frumusețea naturii și iubirea de neam

Și ne înalță sufletul spre cele sfinte și supreme.

Într-o limbă ce-nflorea cu fiecare cuvânt

Ai scris despre iubire și frumosul din jurul nostru,

Ai transmis prin poezie mesaje pline de înțelepciune

Și ai rămas mereu o comoară națională de neprețuit.

Mihai Eminescu, floarea limbii române,

Ai dat sens și formă cuvintelor ce-nalță,

Ne-ai învățat că poezia e mai mult decât rime

E o formă de a trăi, de a simți și de a iubi cu fime.

Te-alung din mine

Fără resentiment

Absența ta e rană vie

Ce sângerează permanent.

Vreau doar sa uit de tine

De dorul ce zace in mine.

Vreau sa uit iubirea târzie 

Ce să doară doar știe .

In freamatul liniștii mele

Imi ascund sufletul rătăcitor 

Aici răul imi e bine,

Si binele-i nimicitor. 

Mi-s ochii de aramă 

Privirea, senină ca un cer

Mi-e inima în ramă

Nutrind simțiri de înger. 

Timpu-mi tremură-n secunde,

Tot cuprinsul arde ca un gând 

Ce-n adâncuri i se tot ascunde

Un infinit plin de cuvânt.

Si-aici ma pierd cel mai frumos

Caci din durerea-mi nesfârșită 

Se strânge tot Universul

Între vis si-naltul cerul.

Și de mă voi pierde in cuvinte

Lasă-mă să te găsesc 

Aievea să-ți aduci aminte

Ca tot te-am scris...din ce iubesc.

Te-as fi vrut mai mult, 

Dar atâta de puțin eu te-am avut.

În vorbele tale am crezut,

Și la urmă am căzut.

Mai mult? 

Mai mult eu am suferit,

Decât am trăit și am iubit.

Mai mult,eu am dorit,

Să trăiesc cu tine pân la nesfârșit.

Îmi pare rău că mai mult eu n-am luptat,

Dar am incercat, cu vârf și îndesat.

Te-aș fi vrut mai mult,

Și totuși nu te pot avea de demult.

De-ai ști cât te iubesc,

Că în ochii tăi nu mă satur sa privesc.

Atât de mult timp a trecut,

Și eu tot mai mult te discut.

Curge izvor de neputință 

din mine, din noi amândoi 

căci am rămas fără căință 

suntem orgolioși și goi.

Curge izvor de necredință 

din noi - cei goi și adormiți 

nu mai avem bunăvoință 

suntem mereu nemulțumiți. 

Curge izvor de suferință 

din noi - din mine și din tine 

se amestecă c-o umilință 

în mințile noastre cretine. 

Curge izvor de neștiință 

din mine - din noi amândoi 

neasumând o consecință 

rămas-am singuri în doi.

✍️ Georgiana Calotă 

29 Mai, 2024

Dacă aș putea iubi cu creierul,

Aș desena iubirea ca pe o hartă precisă:

Fără curbe abrupte, fără drumuri închise,

Doar linii drepte spre un final previzibil,

Un loc unde nimeni nu rănește,

Unde totul e logic, curat, intact.

Dar inima mea e o fiară oarbă,

Aleargă spre colți și gheare,

Se îndrăgostește de durere, ca și cum

Doar suferința ar fi dovada vieții.

De ce aleg cei care mă sfâșie?

Ce ecou din mine îi cheamă?

Poate e un labirint ancestral,

O capcană scrisă în sânge,

Să caut focuri care mă ard,

Să mă apropii de prăpastii,

Să simt că trăiesc doar atunci

Când mă frâng.

Rațiunea ar spune: „Nu mai alerga.

Alege liniștea, alege siguranța.”

Dar inima râde – o râs amar,

Și șoptește: „Ce e iubirea fără risc?

Ce e viața fără durere?”

Mă doare că iubesc fără control,

Că inima nu-mi ascultă mintea,

Dar poate că tocmai asta mă face om –

Această sete de a mă pierde,

De a mă rupe în bucăți

Pentru cineva care nu le va strânge.

Dacă aș putea iubi cu creierul,

Poate aș fi întreagă acum,

Dar aș fi și goală,

Un mecanism perfect, dar fără cântec.

Și atunci mă întreb:

Poate că inima știe ceva ce eu nu înțeleg.

Vreau o mamă ce mă ține strâns la piept,

Ce știe să-mi șoptească: „Te iubesc, te aștept.”

Să-mi mângâie fruntea când somnul mă prinde,

Să-mi spele durerea când lumea m-atinge.

Vreau un tată ce râde și-mi spune povești,

Ce-mi dă aripi să cred în visele-mi pești.

Să fie un stâlp când furtuna mă strânge,

Să-mi arate că lumea nu-i doar durere și sânge.

Nu vreau strigăte, lovituri și tăceri,

Nu vreau uși trântite, nici plânsete-n seri.

Vreau o casă cu suflet, cu dor și cu soare,

Nu ziduri reci ce mă lasă-n uitare.

Vreau o mamă și un tată ce se țin de mână,

Ce știu să ierte și să aducă lumină.

Vreau o familie, nu un câmp de război,

Vreau iubire sinceră, vreau să fim doi.

Dar dacă nu vine această poveste,

Mă voi ridica, cu răni și cu teste.

Voi fi mama și tata ce eu n-am avut,

Voi da mai departe iubirea ce-am vrut.