„Prieteni” vă numiți voi?

Mihai Eminescu, floarea limbii române,

Cu versuri ce-nfățișează frumosul și binele,

Ai scris într-o epocă de mari schimbări

Și-ai făcut din poezie un adevărat dar.

Într-un timp de tulburări și suferințe,

Când țara era subjugată de alții,

Tu ai rămas fidel în lupta ta pentru libertate

Și-ai folosit cuvintele tale ca armă de dreptate.

Versurile tale sunt ca niște raze de soare

Ce luminează cu blândețe și culoare

Frumusețea naturii și iubirea de neam

Și ne înalță sufletul spre cele sfinte și supreme.

Într-o limbă ce-nflorea cu fiecare cuvânt

Ai scris despre iubire și frumosul din jurul nostru,

Ai transmis prin poezie mesaje pline de înțelepciune

Și ai rămas mereu o comoară națională de neprețuit.

Mihai Eminescu, floarea limbii române,

Ai dat sens și formă cuvintelor ce-nalță,

Ne-ai învățat că poezia e mai mult decât rime

E o formă de a trăi, de a simți și de a iubi cu fime.

De când mă știu, ea mi-a fost aproape,

Un înger dulce ce m-a ocrotit.

De mii de ori, în brațe m-a ținut,

Și-mi cânta zâmbind o poveste.

Ea e lumina din viața mea,

Perechea sufletului meu pereche,

Unica, minunata mea mamă,

În fața cui mă-nclin cu dragoste.

În miez de noapte, când dormeam în liniște,

În taină ea veghea cu grijă-n glas.

Să mă trezesc cu drag, cu dor, cu vise,

Să simt prezența ei mereu aproape.

O floare rară ce-a-nflorit mereu,

În inima mea și-n sufletul meu,

Cu grijă și cu dragoste ne-a crescut,

Pentru a ne face mai buni și mai frumoși.

Oh mamă, câtă putere ai în tine,

Câtă iubire și devotament,

Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut,

Ești aurul vieții mele și al minții mele.

Și acum, de departe, îți spun,

În fața lumii și a celor dragi,

Te iubesc și îți mulțumesc,

Draga mea mamă, îngerul din viața mea.

Astfel, și Radio Cuibul Lupilor Albi,

Îți aduce un omagiu astăzi,

Mamei, purtătoare de viață și iubire,

Pe care o prețuim și o iubim mereu.

La mulți ani, femeie! 8 Martie 2023

Gura mică, nu rosti,

Că ce spui se va-ntoarce-n zi,

Ca o muscă-n colț de vară,

Să-ți înțepe limba-amară.

Prea grăbit e gândul scos,

Și ce-i liber... nu-i frumos.

Cuvântul nu-i doar sunet gol,

E sabia ce-ți taie-n zbor.

Când n-ai de spus decât o ceață,

Mai bine-ți strângi tăcerea-n față,

Căci musca intră tocmai bine

În gurile ce-s fără sine.

Vorbele-s ca niște cozi de fum,

Zboară-n lume, n-au drum bun,

Și când mintea nu le-mbracă,

Se întorc ca vântul-n toacă.

Fii cuvânt cu rădăcină,

Nu doar zbor de limbă plină.

Gura mică, dar cu rost —

Face-n lume cel mai prost...

să pară c-a avut un post.

Așa că taci, dar nu de teamă,

Ci ca s-aștepți să vină doamna:

Înțelepciunea, blând și rar,

Să-ți dea grai cu gust amar

— Doar când merită.

Sub luminile dansante ale nopții și în tăcerea pădurii, eu, Lupul Alb, mă înclin în fața cerului întunecat și a stelelor strălucitoare. Îmi deschid sufletul și inima în această rugăciune adâncă, sub cerul nesfârșit. „Marele Zalmoxis, paznicul tărâmului divin și părintele tuturor ființelor, aduc această rugăciune ca o cântare de recunoștință pentru harul vieții și magia lupilor albi. Îți mulțumesc pentru călăuzirea ta, pentru că ne-ai încredințat rolul de a fi gardieni ai pădurilor și veghetori ai întunericului. Cu fiecare pas în această lume sălbatică, simt legătura noastră adâncă cu pământul și cu toate ființele vii. Îți cer, Marele Zalmoxis, să ocrotești haita noastră și să ne călăuzești în tărâmurile misterioase ale nopții. Dă-ne puterea să fim lupi iscusiți și păstrători înțelepți ai acestui loc sacru. Binecuvântează-ne cu ochi care pătrund misterele nopții și cu urechi care ascultă suspinul vântului. Fă din haita noastră un simbol al unității și al loialității, iar cântecul nostru să răsune în armonie cu inima pădurii. În fața ta, Marele Zalmoxis, aduc această rugăciune cu umilință și adâncă recunoștință. Fă ca vântul să o ducă în toate colțurile pământului, iar sufletele noastre să se simtă conectate la măreția naturii. Amin.

Stau si privesc pe geam afară 

În mâna cu o cafea amară

Așa cum beam odinioară

Pe scaunul din gară .

Îmi vin în minte amintiri 

Pline de multe împliniri

Așa credeam cândva că este 

O dragoste ca în poveste ...

Dar totusi timplu ne-a schimbat

Dragostea a incetat 

Iar clipele ce va sa vină

Sunt goale până la ruină 

Îmi amintesc ceva frumos

Când ne plimbam în parc pe jos

Fară ca să ne pese nouă 

Ca stă să ningă sau să plouă...

Privește, ia și uită-te ca tot ce ai iubit

Și te distruge

Privește-i în ochi, chiar și de știi ca e ultima clipă de pe pământ, iar-n ultima clipă a vieții e necesară despărțirea

Fiindcă afara nu-i mai lumină, plouă doar cu lacrimile tale ce scufunda globul pământesc întreg de întuneric, iar pe tine doar te înghite deja pământul de la atâtea slăbiciunii

Ia și uita ca vântul că vremea-i rece, dar nu-i mai rece decât inima unui om ce a înghețat

Nu i mai amară decât dorul nespus și suspinat în mintea unui om ce-i acum râu și plin de frustrări

Uita i sau altfel ve fi zgruzaumt de tot ce ai crezut ca te iubește căci ai crezut ca numele nu îți va fi scris cu sânge ci doar decât cioplit pe cruce, însă ai greșit cu inima și acum tot cu ea plătești

Însângerată cu lacrimile pana-n  pământ și ea va fi singura ce acăzut pradă și în același timp singura căldură în care va fi înconjurată tot pământul

Căci ai fost nevoit sa îți dai tu însuți duhul pentru a cunoaște  pe sinele popor ce pretinde ca-i ca ancora în loc de război, dar ți ai dat impresia falsă gândului tău ca tu vei trăi pentru ei, dacă ar fi ca ei, doamne ferește sa piară, dar ai ajuns doar decât să te sacrifici singur tu roadă a pământului

cum pot afla dacă ți-e bine

te înstrăinezi pe zi ce trece

și nu mai apelezi la mine

când doru-ncepe să te apese

mi te imaginez cu mine

suntem la capăt de drum

doar fantezia-mi aparține

și e gresit ce simt acum

și pe hârtie te-aștern

cu tot ce-am memorat cu tine

în dreapta mea, meleag etern

dar nu mult îmi aduc aminte

cu mustrare și părere de rău

sub clar de lună, lampă a nopții

să resimt toba pe pieptul tău

și pentru noi să trag cu dinții

egocentriști parcă am fi

zăbovind oareșicând

în osteneala de a ne înlocui

și am secat tot încercând

Mă vezi trecând pe străzi fără nume,

unde pașii mei nu mai știu să întoarcă,

unde timpul nu mai face reverențe

în fața amintirilor.

Tu rămâi, sculptat în piatră,

cu un chip ce nu tresare,

cu un suflet ce-și strânge marginile

ca un pumn care refuză să sângereze.

Dar umbra ta te știe,

umbra ta șoptește altceva -

în fiecare vitrină mă caută,

în fiecare colț mă desenează

cu liniile unui regret

pe care nu vrei să-l recunoști.

Eu tac, dar trăiesc.

Tu vorbești, dar ești gol.

Și într-un final,

cine e mai viu dintre noi? Eu cu dorul ce-mi arde-n inimă sau fericirea pe care tu nici măcar n-o cunoști?

Lacrimile tale curg precum un zid care stă să sfâșie a durerii tale fragede doruri 

Și curg precum un asfințit ce își pierde lumina, lacrimile tale poartă un gust rece și amar, dar tu doar îl înghițit într-un dans al ecourilor mute

Și privești cu al tău suflet gol la zarea ce se destramă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat 

Prima dată am crezut că e din nepăsare, dar asta îți este doar răspunsul amaraciunii, iar umbra ce se reflectă câtre lac izbucnește în întrebarea friguroasă a care răsunare îngheață fiecare împrejurare a sufletului meu 

De ce eu am devenit acea ființă?

Iar privirea mea a devenit o zare îndurerată, un dor nexprimat și neînțeles de a omenirii aprige sulte 

încă, eu doresc

Să te regăsesc,

Eu tot te privesc

Fără să vorbesc

Încă, te vreau

Mulți nu credeau,

Cât am sa stau

Ca să te iau

Încă, eu te-aştept

Cu gaura-n piept,

Nu am să accept

Că totu-i nedrept