Mama poem de 1 Martie, 2023
De când mă știu, ea mi-a fost aproape,
Un înger dulce ce m-a ocrotit.
De mii de ori, în brațe m-a ținut,
Și-mi cânta zâmbind o poveste.
Ea e lumina din viața mea,
Perechea sufletului meu pereche,
Unica, minunata mea mamă,
În fața cui mă-nclin cu dragoste.
În miez de noapte, când dormeam în liniște,
În taină ea veghea cu grijă-n glas.
Să mă trezesc cu drag, cu dor, cu vise,
Să simt prezența ei mereu aproape.
O floare rară ce-a-nflorit mereu,
În inima mea și-n sufletul meu,
Cu grijă și cu dragoste ne-a crescut,
Pentru a ne face mai buni și mai frumoși.
Oh mamă, câtă putere ai în tine,
Câtă iubire și devotament,
Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut,
Ești aurul vieții mele și al minții mele.
Și acum, de departe, îți spun,
În fața lumii și a celor dragi,
Te iubesc și îți mulțumesc,
Draga mea mamă, îngerul din viața mea.
Astfel, și Radio Cuibul Lupilor Albi,
Îți aduce un omagiu astăzi,
Mamei, purtătoare de viață și iubire,
Pe care o prețuim și o iubim mereu.
La mulți ani, femeie! 8 Martie 2023
Categoria: Poezii dedicate Mamei
Toate poeziile autorului: Andrei Mocanu Oficial
Mama, poem de 1 Martie, Autor: Andrei Mocanu
Data postării: 8 martie 2023
Vizualizări: 1363
Poezii din aceiaşi categorie
Anna
Se stinge cerul, dar rămâi lumină,
În pașii mei, o mână nevăzută,
Tu, mama, veșnică rădăcină,
Cu voce caldă, blândă și tăcută.
Te-ai dus în zori, când stelele vegheau,
Dar numele tău curge ca o rugă.
Anna — și florile șoptesc când plouă,
Și-n vântul serii, când inima îți strigă.
Mi-ai pus în palme dragoste curată,
Cu ochii tăi mi-ai învățat seninul,
Și deși dorul îmi apasă piatra,
Îți simt iubirea cum îmi ține spinul.
Mamă, nu plâng — te scriu în poezie,
În fiecare vers ești lângă mine,
Când lumea cade, tu-mi rămâi tărie,
O rugă vie-n sângele din vine.
Așa învăț că dragostea de mamă
Nu moare, nu se pierde printre ani
E cerul ce mă cheamă pe a mea ramă,
E zâmbetul păstrat printre oameni.
Și tuturor ce-și uită rădăcina,
Le spun: iubiți, că timpul nu așteaptă.
O mamă e o viață, nu doar vina
Că uneori tăcem cu inima prea dreaptă.
Iar tu, mama, tu, Anna,
Rămâi cu mine-n vis, în rugă, în zare
O flacără ce nu o stinge toamna,
O mângâiere fără de hotare.
Poezia este dedicată mamei mele, Anna Guțu, decedată în primăvara anului 2010, la doar 49 de ani. Dumnezeu să o odihnească în pace!
Îmi spunea mama
Îmi spunea mama cam să cad în genunchi
În genunchi în fața ta ,
Sperând cu gândul la iubire iar cu inima la uitare .
Mi-a spus mama să-ți uit chipul ,
Chipul ce-mi bântuie orgoliu
și mă așteaptă să-mi dau ultima suflare
ca tu să vii din nou aici
aice nu departe …..
pe strada suferinței 27.
Îmi spunea mama să nu te mai sun ,
măcar glasul să ți-l uit cumva .
Dar ce nu știe mama e că ți-am uitat și fața ,
și numele și cum în prag de sărbători mă sărutai și-n iubire mi te jurai.
Și în zile mai urâte , urâte căci tu le numai așa,
Îmi promiteai că pleci și cale de întoarcere la mine nu mai ai .
Îmi spunea mama că în urma ta v-a rămâne doar praf și ici colo cât-un ciob
Ciob ce îmi va sparge inima de piatră pe care tu nu ai putut s-o încălzești ,
Măcar cu o lumânare sau cu o îmbrățișare dacă ai putea .
Îmi spunea mama că întunericul într-o zi ne va lua de pe acest pământ ….
Dar ce nu știe ea , este că în inima mea acea zi venise deja .
Simt prin cer , văd prin flori , iubesc prin gând , gând pe care tu nici măcar nu vrei
și nici nu poți să-l auzi .
Întunericul îmi bate în geam și-mi aduce aminte de sfârșit …. sau cum ar spune mama căci până la urmă tot la vorba ei ajung ,
“ Tu fată n-ai să-l uiți , iubirea ta va dăinui fiind tu acoperită chiar și cu pământ
Draga Mama
Azi in ziua cea speciala
eu iti spun un ,, la multi ani''
pentru al tau suflet bun si cald,
eu strig de bucurie in lumina fetei tale!
Glasu tau pe mine ma alina
cand imi spune ,,ce mai fac''
Tu esti astrul de lumina
cu privirea ta senina
Mama
Cu privire ta cea blândă
Cu mânutile tale moi
Ne mângâi și ne alinti
De cu seară și până în zori
Draga mea iubita mama
Eu din suflet te iubesc
Și tot restul vieții mele
Doar pe tine te prețuiesc
De cu zori și până în seara
Pentru noi tu tot muncești
Că sa ne faci un rost în viața
Și cu drag sa ne privești
Viață lungă și bogată
Noi mereu îti vom dori
Și cu inima bogată
Noi mereu te vom iubi
Mama
Oh! Scumpă mamă,
Cu al tău zâmbet de pus în ramă,
Dulce înger ce-mi alini durerea,
Vieții mele tu i-ai dat puterea,
Dar ce putere mamă dragă?
Căci puterea ce mi-o dai,
Ți-e zâmbetul ce străbate un întreg rai.
Nu am putere sa te apar Mama
Nu am putere mamă, sa te apar.
Nu am putere, sa te văd plîngînd
Am uitat acele clipe mamă,
Cînd te mai vedeam zîmbind
Se rupe sufletul de dor in mine
Căci mamă nam aşa putere
Să pot sa fiu mereu alături
Şi să-mi iau mie a ta durere.
Atîtea drumuri are viaţa mea
Şi toate mamă de la tine-au inceput
Aş intoarce mamă viaţa
Sa nu mai treci prin ce-ai trecut
Toată viaţa doar durere
Ni-ai crescut, sa-ţi fim aproape
Dar noi am fugit in lume
Lăsîndu-te singură, aşa departe
Acum plingi si ne aştepţi acasă
Dar noi tot mai rar venim
Şi vom intelege asta intr-o zi
Cînd şi noi părinţi vom fi
Se rup lacrimile din ochi şi cad
De-ar costa ceva lacrimile mele
Aş plinge zi şi noapte, mamă
Sa iţi cupăr a ta durere
Anna
Se stinge cerul, dar rămâi lumină,
În pașii mei, o mână nevăzută,
Tu, mama, veșnică rădăcină,
Cu voce caldă, blândă și tăcută.
Te-ai dus în zori, când stelele vegheau,
Dar numele tău curge ca o rugă.
Anna — și florile șoptesc când plouă,
Și-n vântul serii, când inima îți strigă.
Mi-ai pus în palme dragoste curată,
Cu ochii tăi mi-ai învățat seninul,
Și deși dorul îmi apasă piatra,
Îți simt iubirea cum îmi ține spinul.
Mamă, nu plâng — te scriu în poezie,
În fiecare vers ești lângă mine,
Când lumea cade, tu-mi rămâi tărie,
O rugă vie-n sângele din vine.
Așa învăț că dragostea de mamă
Nu moare, nu se pierde printre ani
E cerul ce mă cheamă pe a mea ramă,
E zâmbetul păstrat printre oameni.
Și tuturor ce-și uită rădăcina,
Le spun: iubiți, că timpul nu așteaptă.
O mamă e o viață, nu doar vina
Că uneori tăcem cu inima prea dreaptă.
Iar tu, mama, tu, Anna,
Rămâi cu mine-n vis, în rugă, în zare
O flacără ce nu o stinge toamna,
O mângâiere fără de hotare.
Poezia este dedicată mamei mele, Anna Guțu, decedată în primăvara anului 2010, la doar 49 de ani. Dumnezeu să o odihnească în pace!
Îmi spunea mama
Îmi spunea mama cam să cad în genunchi
În genunchi în fața ta ,
Sperând cu gândul la iubire iar cu inima la uitare .
Mi-a spus mama să-ți uit chipul ,
Chipul ce-mi bântuie orgoliu
și mă așteaptă să-mi dau ultima suflare
ca tu să vii din nou aici
aice nu departe …..
pe strada suferinței 27.
Îmi spunea mama să nu te mai sun ,
măcar glasul să ți-l uit cumva .
Dar ce nu știe mama e că ți-am uitat și fața ,
și numele și cum în prag de sărbători mă sărutai și-n iubire mi te jurai.
Și în zile mai urâte , urâte căci tu le numai așa,
Îmi promiteai că pleci și cale de întoarcere la mine nu mai ai .
Îmi spunea mama că în urma ta v-a rămâne doar praf și ici colo cât-un ciob
Ciob ce îmi va sparge inima de piatră pe care tu nu ai putut s-o încălzești ,
Măcar cu o lumânare sau cu o îmbrățișare dacă ai putea .
Îmi spunea mama că întunericul într-o zi ne va lua de pe acest pământ ….
Dar ce nu știe ea , este că în inima mea acea zi venise deja .
Simt prin cer , văd prin flori , iubesc prin gând , gând pe care tu nici măcar nu vrei
și nici nu poți să-l auzi .
Întunericul îmi bate în geam și-mi aduce aminte de sfârșit …. sau cum ar spune mama căci până la urmă tot la vorba ei ajung ,
“ Tu fată n-ai să-l uiți , iubirea ta va dăinui fiind tu acoperită chiar și cu pământ
Draga Mama
Azi in ziua cea speciala
eu iti spun un ,, la multi ani''
pentru al tau suflet bun si cald,
eu strig de bucurie in lumina fetei tale!
Glasu tau pe mine ma alina
cand imi spune ,,ce mai fac''
Tu esti astrul de lumina
cu privirea ta senina
Mama
Cu privire ta cea blândă
Cu mânutile tale moi
Ne mângâi și ne alinti
De cu seară și până în zori
Draga mea iubita mama
Eu din suflet te iubesc
Și tot restul vieții mele
Doar pe tine te prețuiesc
De cu zori și până în seara
Pentru noi tu tot muncești
Că sa ne faci un rost în viața
Și cu drag sa ne privești
Viață lungă și bogată
Noi mereu îti vom dori
Și cu inima bogată
Noi mereu te vom iubi
Mama
Oh! Scumpă mamă,
Cu al tău zâmbet de pus în ramă,
Dulce înger ce-mi alini durerea,
Vieții mele tu i-ai dat puterea,
Dar ce putere mamă dragă?
Căci puterea ce mi-o dai,
Ți-e zâmbetul ce străbate un întreg rai.
Nu am putere sa te apar Mama
Nu am putere mamă, sa te apar.
Nu am putere, sa te văd plîngînd
Am uitat acele clipe mamă,
Cînd te mai vedeam zîmbind
Se rupe sufletul de dor in mine
Căci mamă nam aşa putere
Să pot sa fiu mereu alături
Şi să-mi iau mie a ta durere.
Atîtea drumuri are viaţa mea
Şi toate mamă de la tine-au inceput
Aş intoarce mamă viaţa
Sa nu mai treci prin ce-ai trecut
Toată viaţa doar durere
Ni-ai crescut, sa-ţi fim aproape
Dar noi am fugit in lume
Lăsîndu-te singură, aşa departe
Acum plingi si ne aştepţi acasă
Dar noi tot mai rar venim
Şi vom intelege asta intr-o zi
Cînd şi noi părinţi vom fi
Se rup lacrimile din ochi şi cad
De-ar costa ceva lacrimile mele
Aş plinge zi şi noapte, mamă
Sa iţi cupăr a ta durere
Alte poezii ale autorului
„Prieteni” vă numiți voi?
„Prieteni”... cuvânt ce odinioară purta lumină,
Acum rostit cu buze reci, cu gânduri în rușină.
V-ați numit astfel, în jocuri de aparențe,
Dar inimile voastre, lipsite de prezențe,
Au tăcut când era strigăt,
Au plecat când era jurământ,
Au zâmbit când era rană,
Au uitat când era cuvânt.
N-ați fost stâncă în furtună,
Ci nisip ce fuge tăcut,
N-ați fost haină în iarnă,
Ci vânt străin și pierdut.
Ați stat la masă cu îndoiala,
V-ați hrănit din neadevăr,
Ați lăsat prietenia pe drum
Ca pe un veșmânt vechi, de cer.
Eu n-am cerut decât puțin:
Un gând curat, o mână întinsă,
Dar v-ați ferit ca de blestem
De sinceritate — prea aprinsă.
Ați îmbrăcat straie de sfinți
Cu suflete de negustori,
Schimbând iubirea pe tăceri,
Schimbând durerea pe culori.
Acum, când privesc înapoi,
Nu vă port ură, ci învățătură:
Nu tot ce strălucește e soare,
Nu tot ce tace e cărbune sub măsură.
Dar vai — „prieten” nu-i cel ce vine
Când drumurile sunt pavate cu bine,
Ci cel ce rămâne, fără plată,
Lângă tine,
când lumea te lasă-n spate.
Și dacă vreodată,
în vreo noapte adâncă,
Conștiința va bate, amară,
la poartă, Să știți: nu judec.
Nu răzbun.
Dar numele vostru
— nu-l mai scriu niciodată
Lângă cuvântul „prieten”.
Rugăciunea Lupului Alb
Sub luminile dansante ale nopții și în tăcerea pădurii, eu, Lupul Alb, mă înclin în fața cerului întunecat și a stelelor strălucitoare. Îmi deschid sufletul și inima în această rugăciune adâncă, sub cerul nesfârșit. „Marele Zalmoxis, paznicul tărâmului divin și părintele tuturor ființelor, aduc această rugăciune ca o cântare de recunoștință pentru harul vieții și magia lupilor albi. Îți mulțumesc pentru călăuzirea ta, pentru că ne-ai încredințat rolul de a fi gardieni ai pădurilor și veghetori ai întunericului. Cu fiecare pas în această lume sălbatică, simt legătura noastră adâncă cu pământul și cu toate ființele vii. Îți cer, Marele Zalmoxis, să ocrotești haita noastră și să ne călăuzești în tărâmurile misterioase ale nopții. Dă-ne puterea să fim lupi iscusiți și păstrători înțelepți ai acestui loc sacru. Binecuvântează-ne cu ochi care pătrund misterele nopții și cu urechi care ascultă suspinul vântului. Fă din haita noastră un simbol al unității și al loialității, iar cântecul nostru să răsune în armonie cu inima pădurii. În fața ta, Marele Zalmoxis, aduc această rugăciune cu umilință și adâncă recunoștință. Fă ca vântul să o ducă în toate colțurile pământului, iar sufletele noastre să se simtă conectate la măreția naturii. Amin.
Mihai Eminescu - Floarea limbi române
Mihai Eminescu, floarea limbii române,
Cu versuri ce-nfățișează frumosul și binele,
Ai scris într-o epocă de mari schimbări
Și-ai făcut din poezie un adevărat dar.
Într-un timp de tulburări și suferințe,
Când țara era subjugată de alții,
Tu ai rămas fidel în lupta ta pentru libertate
Și-ai folosit cuvintele tale ca armă de dreptate.
Versurile tale sunt ca niște raze de soare
Ce luminează cu blândețe și culoare
Frumusețea naturii și iubirea de neam
Și ne înalță sufletul spre cele sfinte și supreme.
Într-o limbă ce-nflorea cu fiecare cuvânt
Ai scris despre iubire și frumosul din jurul nostru,
Ai transmis prin poezie mesaje pline de înțelepciune
Și ai rămas mereu o comoară națională de neprețuit.
Mihai Eminescu, floarea limbii române,
Ai dat sens și formă cuvintelor ce-nalță,
Ne-ai învățat că poezia e mai mult decât rime
E o formă de a trăi, de a simți și de a iubi cu fime.
Gura mică, intră musca!
Gura mică, nu rosti,
Că ce spui se va-ntoarce-n zi,
Ca o muscă-n colț de vară,
Să-ți înțepe limba-amară.
Prea grăbit e gândul scos,
Și ce-i liber... nu-i frumos.
Cuvântul nu-i doar sunet gol,
E sabia ce-ți taie-n zbor.
Când n-ai de spus decât o ceață,
Mai bine-ți strângi tăcerea-n față,
Căci musca intră tocmai bine
În gurile ce-s fără sine.
Vorbele-s ca niște cozi de fum,
Zboară-n lume, n-au drum bun,
Și când mintea nu le-mbracă,
Se întorc ca vântul-n toacă.
Fii cuvânt cu rădăcină,
Nu doar zbor de limbă plină.
Gura mică, dar cu rost —
Face-n lume cel mai prost...
să pară c-a avut un post.
Așa că taci, dar nu de teamă,
Ci ca s-aștepți să vină doamna:
Înțelepciunea, blând și rar,
Să-ți dea grai cu gust amar
— Doar când merită.
„Prieteni” vă numiți voi?
„Prieteni”... cuvânt ce odinioară purta lumină,
Acum rostit cu buze reci, cu gânduri în rușină.
V-ați numit astfel, în jocuri de aparențe,
Dar inimile voastre, lipsite de prezențe,
Au tăcut când era strigăt,
Au plecat când era jurământ,
Au zâmbit când era rană,
Au uitat când era cuvânt.
N-ați fost stâncă în furtună,
Ci nisip ce fuge tăcut,
N-ați fost haină în iarnă,
Ci vânt străin și pierdut.
Ați stat la masă cu îndoiala,
V-ați hrănit din neadevăr,
Ați lăsat prietenia pe drum
Ca pe un veșmânt vechi, de cer.
Eu n-am cerut decât puțin:
Un gând curat, o mână întinsă,
Dar v-ați ferit ca de blestem
De sinceritate — prea aprinsă.
Ați îmbrăcat straie de sfinți
Cu suflete de negustori,
Schimbând iubirea pe tăceri,
Schimbând durerea pe culori.
Acum, când privesc înapoi,
Nu vă port ură, ci învățătură:
Nu tot ce strălucește e soare,
Nu tot ce tace e cărbune sub măsură.
Dar vai — „prieten” nu-i cel ce vine
Când drumurile sunt pavate cu bine,
Ci cel ce rămâne, fără plată,
Lângă tine,
când lumea te lasă-n spate.
Și dacă vreodată,
în vreo noapte adâncă,
Conștiința va bate, amară,
la poartă, Să știți: nu judec.
Nu răzbun.
Dar numele vostru
— nu-l mai scriu niciodată
Lângă cuvântul „prieten”.
Rugăciunea Lupului Alb
Sub luminile dansante ale nopții și în tăcerea pădurii, eu, Lupul Alb, mă înclin în fața cerului întunecat și a stelelor strălucitoare. Îmi deschid sufletul și inima în această rugăciune adâncă, sub cerul nesfârșit. „Marele Zalmoxis, paznicul tărâmului divin și părintele tuturor ființelor, aduc această rugăciune ca o cântare de recunoștință pentru harul vieții și magia lupilor albi. Îți mulțumesc pentru călăuzirea ta, pentru că ne-ai încredințat rolul de a fi gardieni ai pădurilor și veghetori ai întunericului. Cu fiecare pas în această lume sălbatică, simt legătura noastră adâncă cu pământul și cu toate ființele vii. Îți cer, Marele Zalmoxis, să ocrotești haita noastră și să ne călăuzești în tărâmurile misterioase ale nopții. Dă-ne puterea să fim lupi iscusiți și păstrători înțelepți ai acestui loc sacru. Binecuvântează-ne cu ochi care pătrund misterele nopții și cu urechi care ascultă suspinul vântului. Fă din haita noastră un simbol al unității și al loialității, iar cântecul nostru să răsune în armonie cu inima pădurii. În fața ta, Marele Zalmoxis, aduc această rugăciune cu umilință și adâncă recunoștință. Fă ca vântul să o ducă în toate colțurile pământului, iar sufletele noastre să se simtă conectate la măreția naturii. Amin.
Mihai Eminescu - Floarea limbi române
Mihai Eminescu, floarea limbii române,
Cu versuri ce-nfățișează frumosul și binele,
Ai scris într-o epocă de mari schimbări
Și-ai făcut din poezie un adevărat dar.
Într-un timp de tulburări și suferințe,
Când țara era subjugată de alții,
Tu ai rămas fidel în lupta ta pentru libertate
Și-ai folosit cuvintele tale ca armă de dreptate.
Versurile tale sunt ca niște raze de soare
Ce luminează cu blândețe și culoare
Frumusețea naturii și iubirea de neam
Și ne înalță sufletul spre cele sfinte și supreme.
Într-o limbă ce-nflorea cu fiecare cuvânt
Ai scris despre iubire și frumosul din jurul nostru,
Ai transmis prin poezie mesaje pline de înțelepciune
Și ai rămas mereu o comoară națională de neprețuit.
Mihai Eminescu, floarea limbii române,
Ai dat sens și formă cuvintelor ce-nalță,
Ne-ai învățat că poezia e mai mult decât rime
E o formă de a trăi, de a simți și de a iubi cu fime.
Gura mică, intră musca!
Gura mică, nu rosti,
Că ce spui se va-ntoarce-n zi,
Ca o muscă-n colț de vară,
Să-ți înțepe limba-amară.
Prea grăbit e gândul scos,
Și ce-i liber... nu-i frumos.
Cuvântul nu-i doar sunet gol,
E sabia ce-ți taie-n zbor.
Când n-ai de spus decât o ceață,
Mai bine-ți strângi tăcerea-n față,
Căci musca intră tocmai bine
În gurile ce-s fără sine.
Vorbele-s ca niște cozi de fum,
Zboară-n lume, n-au drum bun,
Și când mintea nu le-mbracă,
Se întorc ca vântul-n toacă.
Fii cuvânt cu rădăcină,
Nu doar zbor de limbă plină.
Gura mică, dar cu rost —
Face-n lume cel mai prost...
să pară c-a avut un post.
Așa că taci, dar nu de teamă,
Ci ca s-aștepți să vină doamna:
Înțelepciunea, blând și rar,
Să-ți dea grai cu gust amar
— Doar când merită.
„Prieteni” vă numiți voi?
„Prieteni”... cuvânt ce odinioară purta lumină,
Acum rostit cu buze reci, cu gânduri în rușină.
V-ați numit astfel, în jocuri de aparențe,
Dar inimile voastre, lipsite de prezențe,
Au tăcut când era strigăt,
Au plecat când era jurământ,
Au zâmbit când era rană,
Au uitat când era cuvânt.
N-ați fost stâncă în furtună,
Ci nisip ce fuge tăcut,
N-ați fost haină în iarnă,
Ci vânt străin și pierdut.
Ați stat la masă cu îndoiala,
V-ați hrănit din neadevăr,
Ați lăsat prietenia pe drum
Ca pe un veșmânt vechi, de cer.
Eu n-am cerut decât puțin:
Un gând curat, o mână întinsă,
Dar v-ați ferit ca de blestem
De sinceritate — prea aprinsă.
Ați îmbrăcat straie de sfinți
Cu suflete de negustori,
Schimbând iubirea pe tăceri,
Schimbând durerea pe culori.
Acum, când privesc înapoi,
Nu vă port ură, ci învățătură:
Nu tot ce strălucește e soare,
Nu tot ce tace e cărbune sub măsură.
Dar vai — „prieten” nu-i cel ce vine
Când drumurile sunt pavate cu bine,
Ci cel ce rămâne, fără plată,
Lângă tine,
când lumea te lasă-n spate.
Și dacă vreodată,
în vreo noapte adâncă,
Conștiința va bate, amară,
la poartă, Să știți: nu judec.
Nu răzbun.
Dar numele vostru
— nu-l mai scriu niciodată
Lângă cuvântul „prieten”.
Rugăciunea Lupului Alb
Sub luminile dansante ale nopții și în tăcerea pădurii, eu, Lupul Alb, mă înclin în fața cerului întunecat și a stelelor strălucitoare. Îmi deschid sufletul și inima în această rugăciune adâncă, sub cerul nesfârșit. „Marele Zalmoxis, paznicul tărâmului divin și părintele tuturor ființelor, aduc această rugăciune ca o cântare de recunoștință pentru harul vieții și magia lupilor albi. Îți mulțumesc pentru călăuzirea ta, pentru că ne-ai încredințat rolul de a fi gardieni ai pădurilor și veghetori ai întunericului. Cu fiecare pas în această lume sălbatică, simt legătura noastră adâncă cu pământul și cu toate ființele vii. Îți cer, Marele Zalmoxis, să ocrotești haita noastră și să ne călăuzești în tărâmurile misterioase ale nopții. Dă-ne puterea să fim lupi iscusiți și păstrători înțelepți ai acestui loc sacru. Binecuvântează-ne cu ochi care pătrund misterele nopții și cu urechi care ascultă suspinul vântului. Fă din haita noastră un simbol al unității și al loialității, iar cântecul nostru să răsune în armonie cu inima pădurii. În fața ta, Marele Zalmoxis, aduc această rugăciune cu umilință și adâncă recunoștință. Fă ca vântul să o ducă în toate colțurile pământului, iar sufletele noastre să se simtă conectate la măreția naturii. Amin.