Mama poem de 1 Martie, 2023
De când mă știu, ea mi-a fost aproape,
Un înger dulce ce m-a ocrotit.
De mii de ori, în brațe m-a ținut,
Și-mi cânta zâmbind o poveste.
Ea e lumina din viața mea,
Perechea sufletului meu pereche,
Unica, minunata mea mamă,
În fața cui mă-nclin cu dragoste.
În miez de noapte, când dormeam în liniște,
În taină ea veghea cu grijă-n glas.
Să mă trezesc cu drag, cu dor, cu vise,
Să simt prezența ei mereu aproape.
O floare rară ce-a-nflorit mereu,
În inima mea și-n sufletul meu,
Cu grijă și cu dragoste ne-a crescut,
Pentru a ne face mai buni și mai frumoși.
Oh mamă, câtă putere ai în tine,
Câtă iubire și devotament,
Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut,
Ești aurul vieții mele și al minții mele.
Și acum, de departe, îți spun,
În fața lumii și a celor dragi,
Te iubesc și îți mulțumesc,
Draga mea mamă, îngerul din viața mea.
Astfel, și Radio Cuibul Lupilor Albi,
Îți aduce un omagiu astăzi,
Mamei, purtătoare de viață și iubire,
Pe care o prețuim și o iubim mereu.
La mulți ani, femeie! 8 Martie 2023
Category: Poems dedicated to Mothers
All author's poems: Andrei Mocanu Oficial
Mama, poem de 1 Martie, Autor: Andrei Mocanu
Date of posting: 8 марта 2023
Views: 1351
Poems in the same category
Dor de mamă
Pe un ram verde de nuc
Jalnic cântă un pui de cuc.
Are sufletul-ntristat
De el mama a uitat.
Refren:
Pui de cuc, tu nu mai-plânge
Inimioara nu ți-o frânge,
Că și-a mea mamă-i plecată
Intro tară-ndepărtată.
Zboară, tu la mama mea,
Ca sărmană-i singurea,
Sa am de toate ea muncește
Ştiu nespus că mă iubește.
Refren:
Pui de cuc, tu nu mai-plânge
Inimioara nu ti-o frânge,
Că și-a mea mama-i plecată
Într-o tară-ndepărtată,
Spune-ică în astă viață,
Nu-i că mama scump odor
Sä am casă-ndestulată
Tot de mama mi-a fi dor.
Refren:
Pui de cuc, tu nu mai-plânge
Inimioara nu ți-o frânge,
Că și-a mea mamă-i plecată
Într-o tară-ndepărtată.
Mamă dragă…
La fel ca orice alt copil
Cu-o naivitate blândă,
Vreau să-mi fii un infinit
Făr' de griji și multă trudă.
Soarele, pe lângă tine
Este cea mai mică stea,
Tu, mămică preaiubită,
Luceafărul din viața mea!
Pentru tine, dragă mamă,
Ființă dulce, răbdătoare,
Astăzi este-o zi prea scumpă,
Ziua ta, e sărbătoare!
Lumina vieții mele
În suflet port mereu iubirea,
Căldura voastră, nemurirea,
Cu voi am crescut în mii de feluri,
Mi-ați fost stele și casteluri.
Mama, Tata, inima mi-e plină,
Cu voi alături, viața-i lumină,
Zile senine, nopți cu visare,
Voi sunteți a mea alinare.
În ochii voștri, am găsit speranță,
Prin drumul vieții, plin de ceață,
Cu sfaturi blânde și răbdare,
Ați fost mereu a mea cărare.
Când vântul bate și ploaia cade,
Voi sunteți soarele ce nu dispare.
Dulce mama...
Dulce mama
Ma mai poti ierta inca odata?
Pentru neascultarea mea
Care cu greu o poti ierta?
Dulce mama
Iti stiu lacrimiile curse pe obrajii rosii de oboseala...
Stiu cat te straduiesti
Ca pe mine sa ma multumesti
Treci cu vederea totul
Chiar si atunci cand eu ridic tonul...
Toate acestea iti raman in inima..
O inima sensibila,fragila...
Dulce mama
Ce frumos era cand zambeai ca alta data
Acum te stresezi cu munca grea
Si serviciul ostenitor te doborea
Chiar daca zambesti uneori
Tristetea ti se vede in ochi
Dulce mama
Mai acorda-mi o sansa
La pieptul vrea-as sta...
Blandetea ti-oi vedea..
E mama si e numai una
M-a nascut si ma crecut
A ris sia plins cind a putut
Primii pasi cu ea eu iam facut
Cu mama mea cea draga
M-a invatat de toate-n viata
Si ma certat cind nam stiut
Si-am plins .dar numam suparat
Pe mama mea cea draga
E mama si e numai una
Ce mult o pretuesc
Caci ea tot timpu linga mine
SI TARE O IUBESC
Iar daca eu team suparat
Iertare vreau sat cer
Si-as vrea sa stii mamica mea
Ca eu te iubesc
Am sunat aseară acasă
Am sunat aseară acasă
Să văd părinții ce mai fac
Ca de multă vreme nu i-am mai sunat
Parcă avem internet avem și telefoane
Dar timpul ne dă bătăi de cap
Am sunat aseară acasă
Și mama mi-a răspuns
I-am întrebat ce mai fac
Și înlăcrimată mi-a spus
Da ce fac ! Ca la țară
Muncim de dimineață până în seara
Tata îi undeva prin casa
Îi Sănătos și parcai bine
Dar ne este tare dor de tine
Am sunat aseară acasă
Să le spun ca ii iubesc
Și ca a mai rămas oleacă
Și acasa ma grebarsc
Vrem să facem bani de o casă
Și o mașină să cumpărăm
După asta ne întoarcem
Și acasă o să stăm
Am sunat aseară acasă
Și mama plingind mi-a răspuns
Veniți copii mei acasă
Și la piept să vă cuprind
Am veni mămică dragă
Și niciodată nu am mai pleca
Dar azi acasă n-ai ce face
Azi veata este mult mai grea
Hai la revedere mama !
Te sun cînd mai am timp
Știu precis ca iar a plins
După ce receptorul i-am închis
Îți promit mămică dragă
Ca la vară am să vin
Și Am sa te string în brațe
Din dor să-ți mai alin.
Autor : Tatiana Bodiu
Dor de mamă
Pe un ram verde de nuc
Jalnic cântă un pui de cuc.
Are sufletul-ntristat
De el mama a uitat.
Refren:
Pui de cuc, tu nu mai-plânge
Inimioara nu ți-o frânge,
Că și-a mea mamă-i plecată
Intro tară-ndepărtată.
Zboară, tu la mama mea,
Ca sărmană-i singurea,
Sa am de toate ea muncește
Ştiu nespus că mă iubește.
Refren:
Pui de cuc, tu nu mai-plânge
Inimioara nu ti-o frânge,
Că și-a mea mama-i plecată
Într-o tară-ndepărtată,
Spune-ică în astă viață,
Nu-i că mama scump odor
Sä am casă-ndestulată
Tot de mama mi-a fi dor.
Refren:
Pui de cuc, tu nu mai-plânge
Inimioara nu ți-o frânge,
Că și-a mea mamă-i plecată
Într-o tară-ndepărtată.
Mamă dragă…
La fel ca orice alt copil
Cu-o naivitate blândă,
Vreau să-mi fii un infinit
Făr' de griji și multă trudă.
Soarele, pe lângă tine
Este cea mai mică stea,
Tu, mămică preaiubită,
Luceafărul din viața mea!
Pentru tine, dragă mamă,
Ființă dulce, răbdătoare,
Astăzi este-o zi prea scumpă,
Ziua ta, e sărbătoare!
Lumina vieții mele
În suflet port mereu iubirea,
Căldura voastră, nemurirea,
Cu voi am crescut în mii de feluri,
Mi-ați fost stele și casteluri.
Mama, Tata, inima mi-e plină,
Cu voi alături, viața-i lumină,
Zile senine, nopți cu visare,
Voi sunteți a mea alinare.
În ochii voștri, am găsit speranță,
Prin drumul vieții, plin de ceață,
Cu sfaturi blânde și răbdare,
Ați fost mereu a mea cărare.
Când vântul bate și ploaia cade,
Voi sunteți soarele ce nu dispare.
Dulce mama...
Dulce mama
Ma mai poti ierta inca odata?
Pentru neascultarea mea
Care cu greu o poti ierta?
Dulce mama
Iti stiu lacrimiile curse pe obrajii rosii de oboseala...
Stiu cat te straduiesti
Ca pe mine sa ma multumesti
Treci cu vederea totul
Chiar si atunci cand eu ridic tonul...
Toate acestea iti raman in inima..
O inima sensibila,fragila...
Dulce mama
Ce frumos era cand zambeai ca alta data
Acum te stresezi cu munca grea
Si serviciul ostenitor te doborea
Chiar daca zambesti uneori
Tristetea ti se vede in ochi
Dulce mama
Mai acorda-mi o sansa
La pieptul vrea-as sta...
Blandetea ti-oi vedea..
E mama si e numai una
M-a nascut si ma crecut
A ris sia plins cind a putut
Primii pasi cu ea eu iam facut
Cu mama mea cea draga
M-a invatat de toate-n viata
Si ma certat cind nam stiut
Si-am plins .dar numam suparat
Pe mama mea cea draga
E mama si e numai una
Ce mult o pretuesc
Caci ea tot timpu linga mine
SI TARE O IUBESC
Iar daca eu team suparat
Iertare vreau sat cer
Si-as vrea sa stii mamica mea
Ca eu te iubesc
Am sunat aseară acasă
Am sunat aseară acasă
Să văd părinții ce mai fac
Ca de multă vreme nu i-am mai sunat
Parcă avem internet avem și telefoane
Dar timpul ne dă bătăi de cap
Am sunat aseară acasă
Și mama mi-a răspuns
I-am întrebat ce mai fac
Și înlăcrimată mi-a spus
Da ce fac ! Ca la țară
Muncim de dimineață până în seara
Tata îi undeva prin casa
Îi Sănătos și parcai bine
Dar ne este tare dor de tine
Am sunat aseară acasă
Să le spun ca ii iubesc
Și ca a mai rămas oleacă
Și acasa ma grebarsc
Vrem să facem bani de o casă
Și o mașină să cumpărăm
După asta ne întoarcem
Și acasă o să stăm
Am sunat aseară acasă
Și mama plingind mi-a răspuns
Veniți copii mei acasă
Și la piept să vă cuprind
Am veni mămică dragă
Și niciodată nu am mai pleca
Dar azi acasă n-ai ce face
Azi veata este mult mai grea
Hai la revedere mama !
Te sun cînd mai am timp
Știu precis ca iar a plins
După ce receptorul i-am închis
Îți promit mămică dragă
Ca la vară am să vin
Și Am sa te string în brațe
Din dor să-ți mai alin.
Autor : Tatiana Bodiu
Other poems by the author
Mihai Eminescu - Floarea limbi române
Mihai Eminescu, floarea limbii române,
Cu versuri ce-nfățișează frumosul și binele,
Ai scris într-o epocă de mari schimbări
Și-ai făcut din poezie un adevărat dar.
Într-un timp de tulburări și suferințe,
Când țara era subjugată de alții,
Tu ai rămas fidel în lupta ta pentru libertate
Și-ai folosit cuvintele tale ca armă de dreptate.
Versurile tale sunt ca niște raze de soare
Ce luminează cu blândețe și culoare
Frumusețea naturii și iubirea de neam
Și ne înalță sufletul spre cele sfinte și supreme.
Într-o limbă ce-nflorea cu fiecare cuvânt
Ai scris despre iubire și frumosul din jurul nostru,
Ai transmis prin poezie mesaje pline de înțelepciune
Și ai rămas mereu o comoară națională de neprețuit.
Mihai Eminescu, floarea limbii române,
Ai dat sens și formă cuvintelor ce-nalță,
Ne-ai învățat că poezia e mai mult decât rime
E o formă de a trăi, de a simți și de a iubi cu fime.
Gura mică, intră musca!
Gura mică, nu rosti,
Că ce spui se va-ntoarce-n zi,
Ca o muscă-n colț de vară,
Să-ți înțepe limba-amară.
Prea grăbit e gândul scos,
Și ce-i liber... nu-i frumos.
Cuvântul nu-i doar sunet gol,
E sabia ce-ți taie-n zbor.
Când n-ai de spus decât o ceață,
Mai bine-ți strângi tăcerea-n față,
Căci musca intră tocmai bine
În gurile ce-s fără sine.
Vorbele-s ca niște cozi de fum,
Zboară-n lume, n-au drum bun,
Și când mintea nu le-mbracă,
Se întorc ca vântul-n toacă.
Fii cuvânt cu rădăcină,
Nu doar zbor de limbă plină.
Gura mică, dar cu rost —
Face-n lume cel mai prost...
să pară c-a avut un post.
Așa că taci, dar nu de teamă,
Ci ca s-aștepți să vină doamna:
Înțelepciunea, blând și rar,
Să-ți dea grai cu gust amar
— Doar când merită.
Rugăciunea Lupului Alb
Sub luminile dansante ale nopții și în tăcerea pădurii, eu, Lupul Alb, mă înclin în fața cerului întunecat și a stelelor strălucitoare. Îmi deschid sufletul și inima în această rugăciune adâncă, sub cerul nesfârșit. „Marele Zalmoxis, paznicul tărâmului divin și părintele tuturor ființelor, aduc această rugăciune ca o cântare de recunoștință pentru harul vieții și magia lupilor albi. Îți mulțumesc pentru călăuzirea ta, pentru că ne-ai încredințat rolul de a fi gardieni ai pădurilor și veghetori ai întunericului. Cu fiecare pas în această lume sălbatică, simt legătura noastră adâncă cu pământul și cu toate ființele vii. Îți cer, Marele Zalmoxis, să ocrotești haita noastră și să ne călăuzești în tărâmurile misterioase ale nopții. Dă-ne puterea să fim lupi iscusiți și păstrători înțelepți ai acestui loc sacru. Binecuvântează-ne cu ochi care pătrund misterele nopții și cu urechi care ascultă suspinul vântului. Fă din haita noastră un simbol al unității și al loialității, iar cântecul nostru să răsune în armonie cu inima pădurii. În fața ta, Marele Zalmoxis, aduc această rugăciune cu umilință și adâncă recunoștință. Fă ca vântul să o ducă în toate colțurile pământului, iar sufletele noastre să se simtă conectate la măreția naturii. Amin.
„Prieteni” vă numiți voi?
„Prieteni”... cuvânt ce odinioară purta lumină,
Acum rostit cu buze reci, cu gânduri în rușină.
V-ați numit astfel, în jocuri de aparențe,
Dar inimile voastre, lipsite de prezențe,
Au tăcut când era strigăt,
Au plecat când era jurământ,
Au zâmbit când era rană,
Au uitat când era cuvânt.
N-ați fost stâncă în furtună,
Ci nisip ce fuge tăcut,
N-ați fost haină în iarnă,
Ci vânt străin și pierdut.
Ați stat la masă cu îndoiala,
V-ați hrănit din neadevăr,
Ați lăsat prietenia pe drum
Ca pe un veșmânt vechi, de cer.
Eu n-am cerut decât puțin:
Un gând curat, o mână întinsă,
Dar v-ați ferit ca de blestem
De sinceritate — prea aprinsă.
Ați îmbrăcat straie de sfinți
Cu suflete de negustori,
Schimbând iubirea pe tăceri,
Schimbând durerea pe culori.
Acum, când privesc înapoi,
Nu vă port ură, ci învățătură:
Nu tot ce strălucește e soare,
Nu tot ce tace e cărbune sub măsură.
Dar vai — „prieten” nu-i cel ce vine
Când drumurile sunt pavate cu bine,
Ci cel ce rămâne, fără plată,
Lângă tine,
când lumea te lasă-n spate.
Și dacă vreodată,
în vreo noapte adâncă,
Conștiința va bate, amară,
la poartă, Să știți: nu judec.
Nu răzbun.
Dar numele vostru
— nu-l mai scriu niciodată
Lângă cuvântul „prieten”.
Mihai Eminescu - Floarea limbi române
Mihai Eminescu, floarea limbii române,
Cu versuri ce-nfățișează frumosul și binele,
Ai scris într-o epocă de mari schimbări
Și-ai făcut din poezie un adevărat dar.
Într-un timp de tulburări și suferințe,
Când țara era subjugată de alții,
Tu ai rămas fidel în lupta ta pentru libertate
Și-ai folosit cuvintele tale ca armă de dreptate.
Versurile tale sunt ca niște raze de soare
Ce luminează cu blândețe și culoare
Frumusețea naturii și iubirea de neam
Și ne înalță sufletul spre cele sfinte și supreme.
Într-o limbă ce-nflorea cu fiecare cuvânt
Ai scris despre iubire și frumosul din jurul nostru,
Ai transmis prin poezie mesaje pline de înțelepciune
Și ai rămas mereu o comoară națională de neprețuit.
Mihai Eminescu, floarea limbii române,
Ai dat sens și formă cuvintelor ce-nalță,
Ne-ai învățat că poezia e mai mult decât rime
E o formă de a trăi, de a simți și de a iubi cu fime.
Gura mică, intră musca!
Gura mică, nu rosti,
Că ce spui se va-ntoarce-n zi,
Ca o muscă-n colț de vară,
Să-ți înțepe limba-amară.
Prea grăbit e gândul scos,
Și ce-i liber... nu-i frumos.
Cuvântul nu-i doar sunet gol,
E sabia ce-ți taie-n zbor.
Când n-ai de spus decât o ceață,
Mai bine-ți strângi tăcerea-n față,
Căci musca intră tocmai bine
În gurile ce-s fără sine.
Vorbele-s ca niște cozi de fum,
Zboară-n lume, n-au drum bun,
Și când mintea nu le-mbracă,
Se întorc ca vântul-n toacă.
Fii cuvânt cu rădăcină,
Nu doar zbor de limbă plină.
Gura mică, dar cu rost —
Face-n lume cel mai prost...
să pară c-a avut un post.
Așa că taci, dar nu de teamă,
Ci ca s-aștepți să vină doamna:
Înțelepciunea, blând și rar,
Să-ți dea grai cu gust amar
— Doar când merită.
Rugăciunea Lupului Alb
Sub luminile dansante ale nopții și în tăcerea pădurii, eu, Lupul Alb, mă înclin în fața cerului întunecat și a stelelor strălucitoare. Îmi deschid sufletul și inima în această rugăciune adâncă, sub cerul nesfârșit. „Marele Zalmoxis, paznicul tărâmului divin și părintele tuturor ființelor, aduc această rugăciune ca o cântare de recunoștință pentru harul vieții și magia lupilor albi. Îți mulțumesc pentru călăuzirea ta, pentru că ne-ai încredințat rolul de a fi gardieni ai pădurilor și veghetori ai întunericului. Cu fiecare pas în această lume sălbatică, simt legătura noastră adâncă cu pământul și cu toate ființele vii. Îți cer, Marele Zalmoxis, să ocrotești haita noastră și să ne călăuzești în tărâmurile misterioase ale nopții. Dă-ne puterea să fim lupi iscusiți și păstrători înțelepți ai acestui loc sacru. Binecuvântează-ne cu ochi care pătrund misterele nopții și cu urechi care ascultă suspinul vântului. Fă din haita noastră un simbol al unității și al loialității, iar cântecul nostru să răsune în armonie cu inima pădurii. În fața ta, Marele Zalmoxis, aduc această rugăciune cu umilință și adâncă recunoștință. Fă ca vântul să o ducă în toate colțurile pământului, iar sufletele noastre să se simtă conectate la măreția naturii. Amin.
„Prieteni” vă numiți voi?
„Prieteni”... cuvânt ce odinioară purta lumină,
Acum rostit cu buze reci, cu gânduri în rușină.
V-ați numit astfel, în jocuri de aparențe,
Dar inimile voastre, lipsite de prezențe,
Au tăcut când era strigăt,
Au plecat când era jurământ,
Au zâmbit când era rană,
Au uitat când era cuvânt.
N-ați fost stâncă în furtună,
Ci nisip ce fuge tăcut,
N-ați fost haină în iarnă,
Ci vânt străin și pierdut.
Ați stat la masă cu îndoiala,
V-ați hrănit din neadevăr,
Ați lăsat prietenia pe drum
Ca pe un veșmânt vechi, de cer.
Eu n-am cerut decât puțin:
Un gând curat, o mână întinsă,
Dar v-ați ferit ca de blestem
De sinceritate — prea aprinsă.
Ați îmbrăcat straie de sfinți
Cu suflete de negustori,
Schimbând iubirea pe tăceri,
Schimbând durerea pe culori.
Acum, când privesc înapoi,
Nu vă port ură, ci învățătură:
Nu tot ce strălucește e soare,
Nu tot ce tace e cărbune sub măsură.
Dar vai — „prieten” nu-i cel ce vine
Când drumurile sunt pavate cu bine,
Ci cel ce rămâne, fără plată,
Lângă tine,
când lumea te lasă-n spate.
Și dacă vreodată,
în vreo noapte adâncă,
Conștiința va bate, amară,
la poartă, Să știți: nu judec.
Nu răzbun.
Dar numele vostru
— nu-l mai scriu niciodată
Lângă cuvântul „prieten”.
Mihai Eminescu - Floarea limbi române
Mihai Eminescu, floarea limbii române,
Cu versuri ce-nfățișează frumosul și binele,
Ai scris într-o epocă de mari schimbări
Și-ai făcut din poezie un adevărat dar.
Într-un timp de tulburări și suferințe,
Când țara era subjugată de alții,
Tu ai rămas fidel în lupta ta pentru libertate
Și-ai folosit cuvintele tale ca armă de dreptate.
Versurile tale sunt ca niște raze de soare
Ce luminează cu blândețe și culoare
Frumusețea naturii și iubirea de neam
Și ne înalță sufletul spre cele sfinte și supreme.
Într-o limbă ce-nflorea cu fiecare cuvânt
Ai scris despre iubire și frumosul din jurul nostru,
Ai transmis prin poezie mesaje pline de înțelepciune
Și ai rămas mereu o comoară națională de neprețuit.
Mihai Eminescu, floarea limbii române,
Ai dat sens și formă cuvintelor ce-nalță,
Ne-ai învățat că poezia e mai mult decât rime
E o formă de a trăi, de a simți și de a iubi cu fime.
Gura mică, intră musca!
Gura mică, nu rosti,
Că ce spui se va-ntoarce-n zi,
Ca o muscă-n colț de vară,
Să-ți înțepe limba-amară.
Prea grăbit e gândul scos,
Și ce-i liber... nu-i frumos.
Cuvântul nu-i doar sunet gol,
E sabia ce-ți taie-n zbor.
Când n-ai de spus decât o ceață,
Mai bine-ți strângi tăcerea-n față,
Căci musca intră tocmai bine
În gurile ce-s fără sine.
Vorbele-s ca niște cozi de fum,
Zboară-n lume, n-au drum bun,
Și când mintea nu le-mbracă,
Se întorc ca vântul-n toacă.
Fii cuvânt cu rădăcină,
Nu doar zbor de limbă plină.
Gura mică, dar cu rost —
Face-n lume cel mai prost...
să pară c-a avut un post.
Așa că taci, dar nu de teamă,
Ci ca s-aștepți să vină doamna:
Înțelepciunea, blând și rar,
Să-ți dea grai cu gust amar
— Doar când merită.