Mama poem de 1 Martie, 2023

Gura mică, nu rosti,

Că ce spui se va-ntoarce-n zi,

Ca o muscă-n colț de vară,

Să-ți înțepe limba-amară.

Prea grăbit e gândul scos,

Și ce-i liber... nu-i frumos.

Cuvântul nu-i doar sunet gol,

E sabia ce-ți taie-n zbor.

Când n-ai de spus decât o ceață,

Mai bine-ți strângi tăcerea-n față,

Căci musca intră tocmai bine

În gurile ce-s fără sine.

Vorbele-s ca niște cozi de fum,

Zboară-n lume, n-au drum bun,

Și când mintea nu le-mbracă,

Se întorc ca vântul-n toacă.

Fii cuvânt cu rădăcină,

Nu doar zbor de limbă plină.

Gura mică, dar cu rost —

Face-n lume cel mai prost...

să pară c-a avut un post.

Așa că taci, dar nu de teamă,

Ci ca s-aștepți să vină doamna:

Înțelepciunea, blând și rar,

Să-ți dea grai cu gust amar

— Doar când merită.

Mihai Eminescu, floarea limbii române,

Cu versuri ce-nfățișează frumosul și binele,

Ai scris într-o epocă de mari schimbări

Și-ai făcut din poezie un adevărat dar.

Într-un timp de tulburări și suferințe,

Când țara era subjugată de alții,

Tu ai rămas fidel în lupta ta pentru libertate

Și-ai folosit cuvintele tale ca armă de dreptate.

Versurile tale sunt ca niște raze de soare

Ce luminează cu blândețe și culoare

Frumusețea naturii și iubirea de neam

Și ne înalță sufletul spre cele sfinte și supreme.

Într-o limbă ce-nflorea cu fiecare cuvânt

Ai scris despre iubire și frumosul din jurul nostru,

Ai transmis prin poezie mesaje pline de înțelepciune

Și ai rămas mereu o comoară națională de neprețuit.

Mihai Eminescu, floarea limbii române,

Ai dat sens și formă cuvintelor ce-nalță,

Ne-ai învățat că poezia e mai mult decât rime

E o formă de a trăi, de a simți și de a iubi cu fime.

Sub luminile dansante ale nopții și în tăcerea pădurii, eu, Lupul Alb, mă înclin în fața cerului întunecat și a stelelor strălucitoare. Îmi deschid sufletul și inima în această rugăciune adâncă, sub cerul nesfârșit. „Marele Zalmoxis, paznicul tărâmului divin și părintele tuturor ființelor, aduc această rugăciune ca o cântare de recunoștință pentru harul vieții și magia lupilor albi. Îți mulțumesc pentru călăuzirea ta, pentru că ne-ai încredințat rolul de a fi gardieni ai pădurilor și veghetori ai întunericului. Cu fiecare pas în această lume sălbatică, simt legătura noastră adâncă cu pământul și cu toate ființele vii. Îți cer, Marele Zalmoxis, să ocrotești haita noastră și să ne călăuzești în tărâmurile misterioase ale nopții. Dă-ne puterea să fim lupi iscusiți și păstrători înțelepți ai acestui loc sacru. Binecuvântează-ne cu ochi care pătrund misterele nopții și cu urechi care ascultă suspinul vântului. Fă din haita noastră un simbol al unității și al loialității, iar cântecul nostru să răsune în armonie cu inima pădurii. În fața ta, Marele Zalmoxis, aduc această rugăciune cu umilință și adâncă recunoștință. Fă ca vântul să o ducă în toate colțurile pământului, iar sufletele noastre să se simtă conectate la măreția naturii. Amin.

„Prieteni”... cuvânt ce odinioară purta lumină,

Acum rostit cu buze reci, cu gânduri în rușină.

V-ați numit astfel, în jocuri de aparențe,

Dar inimile voastre, lipsite de prezențe,

Au tăcut când era strigăt,

Au plecat când era jurământ,

Au zâmbit când era rană,

Au uitat când era cuvânt.

N-ați fost stâncă în furtună,

Ci nisip ce fuge tăcut,

N-ați fost haină în iarnă,

Ci vânt străin și pierdut.

Ați stat la masă cu îndoiala,

V-ați hrănit din neadevăr,

Ați lăsat prietenia pe drum

Ca pe un veșmânt vechi, de cer.

Eu n-am cerut decât puțin:

Un gând curat, o mână întinsă,

Dar v-ați ferit ca de blestem

De sinceritate — prea aprinsă.

Ați îmbrăcat straie de sfinți

Cu suflete de negustori,

Schimbând iubirea pe tăceri,

Schimbând durerea pe culori.

Acum, când privesc înapoi,

Nu vă port ură, ci învățătură:

Nu tot ce strălucește e soare,

Nu tot ce tace e cărbune sub măsură.

Dar vai — „prieten” nu-i cel ce vine

Când drumurile sunt pavate cu bine,

Ci cel ce rămâne, fără plată,

Lângă tine,

când lumea te lasă-n spate.

Și dacă vreodată,

în vreo noapte adâncă,

Conștiința va bate, amară,

la poartă, Să știți: nu judec.

Nu răzbun.

Dar numele vostru

— nu-l mai scriu niciodată

Lângă cuvântul „prieten”.

Iata omule povata, 

Timpul cautand balanta,

Innainte sa ajungi, un drum s-a gatit arand; 

Caci patut de-ai fii avut, oricum nu ai fii stiut.

Iata cu lin leganat, cineva te-a alintat, 

In cantari de adormire, cu  dragoste si iubire.

Era vreme cand omatul se inclestea-ntra-alte parti,

Iar tu ocrotit in brate nu stiai ce-i al omat.

Printre scanduri, scandurele, scartaitul de nuiele,

Si un aer de lemn tare, casa tie spre alintare.

Uriasul drag si iute, iti canta, muncea, spala,

Scutecul de ti-l schimba. 

Iata timpul a trecut si te-ai regasit adult.

Ai primit un strop de punte, 

Un curaj venit din munte. 

Un munte tacut si tare,

te-a crescut, ti-a dat mancare.

Ce pret,  intra intre noi?, 

Gasindu-ne cu totul goi

Goi de alinarea fetei uitand mereu de binete.

Mama, cea cu totul Mare, 

Te-a leganat pe picioare,

Dormind târziu in noapte 

Ca sa-ti daruiasca lapte. 

Piept avand de nestemate, 

Pentru ca sa ai de toate.

Ce vremuri or mai fii fost ? 

Poate gandesti fara rost?, 

Si raspunzi neantrebat? :

Mama de ce m-ai chemat?

Eu sunt bine si mi-e cald.

Am făcut totul cu drag, 

Imi este gandul la tine, 

Sper ca si tu sa fii bine...

Iar raspunsul, spune totul, 

Incalzeste iarasi locul :

Iata dragule ti-oi spune, ma simt singura pe lume,

Ai plecat departe, leganandu-ti al tau nume.

Te trezesti de dimineata si gandesti spre a ta viata,

Ai uitat de tot de mine, te-ai vandut de tot  la lume.

Cand copii ti-au venit, ai muncit si te-ai trudit,

Nu te mai gandi la mine, caci eu aiceaa sunt bine,

Leganand te-am leganat, 

Pe genunchi te-am alintat, 

Sa fii tare dragul meu,

Sa te ajute Dumnezeu 

Cu palmele te cuprind de picioare...
De atâtea ori m-ai dus în brațe
Si poate te dureau genunchii,
Dar plânsul meu te durea mai tare.

Câte năzbâtii am făcut, nu mai ții minte.
Ții minte doar cum mă ascundeam, de rușine,
Petrecând ore întregi prin grădină
Așteptând să- ți treacă supărarea pe mine.

De câte ori m-am pornit să fug de-acasă...
Eram sigură că nu mai vin niciodată,
Dar făceam trei metri dupa poartă
Si mă întorceam speriată.

De câte ori nu vroiam să stau la masă,
Sau cu lacrimi în ochi mușcam din pâine,
Pentru că nu vroiai să mă lași
Să mă frezez, ca să fiu frumoasă.

De câte ori ți-am ascuns adevărul,
De câte ori îl aflai nu de la mine;
Nu ți-am spus niciodată de ce:
Nu vroiam să crezi că te fac de rușine.


De câte ori am ridicat tonul vocii-
Mi-a părut rău de fiecare dată.
Vroiam doar să asculți ce- ți spun eu,
Nu vroiam să te știu supărată.

De câte ori nu am ținut cont de sfaturi...
Stiam că numaidecât ai dreptate,
Dar nu știam că mă și înțelegeai -
Credeam că o făceai din autoritate.

De câte ori am fost egoistă...
De fapt, toată viața am fost așa,
Că m-am gândit întîi la mine,
Pe primul loc a fost alegerea mea.

Acum, când anii mi-au jucat festa,
Alegerea pe care aș face-o mereu
Ar fi aceea să te știu aproape,
Să pot să văd adânc, în sufletul tău,


Să-ți iau din griji și din orice durere
Când te razemi cu capul de mâna mea,
Așa cum tu mă sărutai peste picioarele julite
Si de fiecare dată, imediat, îmi trecea.

Să pot fi alături la orice sărbătoare
Si după, să ne așezăm lângă prag,
Să discutăm toate cele făcute,
Așa cum ne-a fost, totdeauna, mai drag.

...toți anii au trecut. Privesc destramarea,
Dar cu câte amintiri dorul îmi vine;
Doar scrisorile mă aduc lângă tine,
Doar ele mai răzbat depărtarea.

Iarta-ma te rog mama.

Atitea vorbe dureroase-am spus.

Si cite nopti in asteptare-ai stat.

Iarta-ma ca mare am ajuns.

Iarta-ma,te rog iarta-ma

Atitea ginduri trec prin minte

Si clipe fara numar,cu lacrimi.

Iarta-ma ca esti al meu parinte.

Iarta-ma te rog nu plinge

Nu plinge ca ma doare

Mama,eu fara tine

As fi ca cerul fara soare.

Iarta-ma te rog zimbeste

Zimbind, zimbesc si eu

Ma doare pling

Apoi zimbesc chiar de mii greu

Iarta-ma te rog iarta-ma

Stiu ca nu merit a ta iertare

Dar iarta-ma,mama

Iarta-ma ca pling si doare

Mamă te iubesc,

Sa fi copil sa ai o mama

Este un dar ,ai o comoara 

Sa cresti cu mama langa tine

Ai dragoste,multa iubire

Necaz si griji le lasam balta

E mama noastra ce le poarta

Si dea-m cazut, ne-am ridicat

Venim la mama,ne da sfat

Ne vede-n geam

Ne-a steapta-n poarta

Se-urneste greu,tremura toata

Zambeste usor in coltul fetii

Ca-i vin copii si nepotii

Lacrimi i-cad de bucurie

Ne ia in brate ne mangaie

Cad in genuchi si-o iau de mana

E mama noastra eroina 

Mama, scump și dulce cuvânt 

Și cea mai bună ființă de pe pământ. 

Cea mai bună și frumoasă, 

Iubitoare și miloasă, 

Scumpă și înțelegătoare, 

Ea e singura ce-mi oferă alinare. 

Mama, draga și iubita de ea, 

O mai supăr că greșesc, 

Chiar dacă nu îmi doresc, 

Dar ea mă înțelege și mă iartă, 

Căci este a mea mamă. 

O ador și prețuiesc, 

Cel mai mul o iubesc, 

Căci m-a ajutat să cresc, 

Să merg și să vorbesc. 

m-a înțeles și nu m-a judecat, 

Nici atunci când prea strâmb am călcat. 

Nimeni n-ar fi suportat 

Atâtea câte mama a îndurat, 

Și aș vrea să nu mai fie supărată din caza mea, 

De aceea încerc a mă schimba.