Mama poem de 1 Martie, 2023

Mama noastra-i chip de zana

Frumoasa, blanda, blajina

Inima-i izvor de dor 

Dragoste, speranta, amor

Iubirea-i nemarginita

Larga , multa, infinita

Sufletul -i e ca o mare

Cu comori si cu smeralde

Smerita si cu rabdare

Nu se plange,iertatoare

Pentru toate-i multumesc

E darul nostru ceresc 

Împăturită-n clipele de vălmășeală,
Păstrată printre amintiri
Năframa mamei am despletit-o
Pictând din mângâierile-i calde
Punte peste timp
Năframa mamei
Mi-a fost....Îmi este sfânt veșmânt.

Cine o să te iubească mai mult pe acest pământ?

Cine o să îți ia apărarea cănd vii acasă plângând?

Cine o să te ajute și o să te înțeleagă?

Dacă nu mama ta cea dragă.

Când pe cineva aud rostind acest nume

Nu mă mai gândesc la altceva pe această lume,

Doar la faptul de câte ori s-a chinuit 

Căt și-a dat sufletul,a luptat și-a muncit

Toată viața ei m-a răbdat 

Toată viața ei ce mi-am dorit mi-a dat

Și oricâ ar fi suferit 

Un zâmbet pe fața ei am tot găsit

Puterea ei supremă și mângâierea fină

E înger păzitor ce-n brațe o să te țină

Și o să te ajute și o să te călăuzească

Și cu ochi blânzi ea o să te privească

Și vorbe dulci ea o să-ți spună

Ce vin din suflet,din inima ei bună

Când  îi spuneam ceva și ea se bucura,

Când îi spuneam ceva,ea mă ajuta

Odată că era s-o pierd mi-a fost teamă

Acel suflet care mă înțelege și la ea mă cheamă

De atunci am înțeles 

Că mama,e un cuvânt ales

Acel zâmbet suav,acel râs haios

Acel suflet bun și melodios

Empatia,fericirea

Răbdarea și iubirea

Toate acestea de la tine mamă le-am învățat,

De la tine mamă sunt mândră că le-am luat.

Aș da orice să fi fericită

Și să nu te mai văd niciodată mâhnită

Pe când brațele-mi sunt reci

Și mă găsesc în disperare,

Doar la tine mă gândesc,

Căci mi-ești dulce alinare

Tu-mi ești înger când greșesc

Și când plouă, tu-mi ești soare.

Tu-mi ești stele-n bezna nopții

Și când sec, tu îmi ești mare.

Aș da la schimb o lume-ntreagă

Să te pot vedea zâmbind,

Să te văd, cu ochii calzi,

Spre mine-n pași grăbiți venind...

Mai tare te-aș fi strâns de mână,

Mai mult ți-aș fi cântat cu drag

De-aș fi știut cât de mult suferi

Când mă vezi plecând din prag...

Îmi pare rău c-am dispărut

Și că nu ți-am spus de ce

Cu noaptea-n cap, fără măcar

O lacrimă să-ți mai pot șterge...

Îmi pare rău că sunt departe,

Iară casa e prea goală

Și că-n cea mai neagră noapte

N-are cin’ să-ți spună „mamă”...

Of...Mama mea cu ochii blânzi

Un foc profund în mine-aprinzi.

Mă tem că vei îmbătrâni?

Că într-o zi nu vei mai fi.

Mergi doar pe unde vrei 

Și știu că ai alte idei,

Dar vreau să-ți dăruiesc

Un simplu te iubesc...

Aștepți să mă căiesc ,

Să nu mă-npotmolesc.

Am să-ți cer ceva

Ce nu vei observa. 

Știu c-am greșit mereu,

Dar uneori e greu 

Și vreau să-ți cer acum

Iertare oarecum. 

Doar tu știi tot despre mine ,

Mereu mă vei susține ,

Pentru asta-ți mulțumesc 

Și copilul tău eu mă numesc. 

Ai încercat, te-ai străduit 

Pentru-n viitor mai strălucit

Și-ai salvat viețile noastre 

Trecând pe mările albastre.

Azi in ziua cea speciala 

eu iti spun un ,, la multi ani''

pentru al tau suflet bun si cald,

eu strig de bucurie in lumina fetei tale!

Glasu tau pe mine ma alina 

cand imi spune ,,ce mai fac''

Tu esti astrul de lumina 

cu privirea ta senina

Mihai Eminescu, floarea limbii române,

Cu versuri ce-nfățișează frumosul și binele,

Ai scris într-o epocă de mari schimbări

Și-ai făcut din poezie un adevărat dar.

Într-un timp de tulburări și suferințe,

Când țara era subjugată de alții,

Tu ai rămas fidel în lupta ta pentru libertate

Și-ai folosit cuvintele tale ca armă de dreptate.

Versurile tale sunt ca niște raze de soare

Ce luminează cu blândețe și culoare

Frumusețea naturii și iubirea de neam

Și ne înalță sufletul spre cele sfinte și supreme.

Într-o limbă ce-nflorea cu fiecare cuvânt

Ai scris despre iubire și frumosul din jurul nostru,

Ai transmis prin poezie mesaje pline de înțelepciune

Și ai rămas mereu o comoară națională de neprețuit.

Mihai Eminescu, floarea limbii române,

Ai dat sens și formă cuvintelor ce-nalță,

Ne-ai învățat că poezia e mai mult decât rime

E o formă de a trăi, de a simți și de a iubi cu fime.

Sub luminile dansante ale nopții și în tăcerea pădurii, eu, Lupul Alb, mă înclin în fața cerului întunecat și a stelelor strălucitoare. Îmi deschid sufletul și inima în această rugăciune adâncă, sub cerul nesfârșit. „Marele Zalmoxis, paznicul tărâmului divin și părintele tuturor ființelor, aduc această rugăciune ca o cântare de recunoștință pentru harul vieții și magia lupilor albi. Îți mulțumesc pentru călăuzirea ta, pentru că ne-ai încredințat rolul de a fi gardieni ai pădurilor și veghetori ai întunericului. Cu fiecare pas în această lume sălbatică, simt legătura noastră adâncă cu pământul și cu toate ființele vii. Îți cer, Marele Zalmoxis, să ocrotești haita noastră și să ne călăuzești în tărâmurile misterioase ale nopții. Dă-ne puterea să fim lupi iscusiți și păstrători înțelepți ai acestui loc sacru. Binecuvântează-ne cu ochi care pătrund misterele nopții și cu urechi care ascultă suspinul vântului. Fă din haita noastră un simbol al unității și al loialității, iar cântecul nostru să răsune în armonie cu inima pădurii. În fața ta, Marele Zalmoxis, aduc această rugăciune cu umilință și adâncă recunoștință. Fă ca vântul să o ducă în toate colțurile pământului, iar sufletele noastre să se simtă conectate la măreția naturii. Amin.