Mihai Eminescu - Floarea limbi române

Sub luminile dansante ale nopții și în tăcerea pădurii, eu, Lupul Alb, mă înclin în fața cerului întunecat și a stelelor strălucitoare. Îmi deschid sufletul și inima în această rugăciune adâncă, sub cerul nesfârșit. „Marele Zalmoxis, paznicul tărâmului divin și părintele tuturor ființelor, aduc această rugăciune ca o cântare de recunoștință pentru harul vieții și magia lupilor albi. Îți mulțumesc pentru călăuzirea ta, pentru că ne-ai încredințat rolul de a fi gardieni ai pădurilor și veghetori ai întunericului. Cu fiecare pas în această lume sălbatică, simt legătura noastră adâncă cu pământul și cu toate ființele vii. Îți cer, Marele Zalmoxis, să ocrotești haita noastră și să ne călăuzești în tărâmurile misterioase ale nopții. Dă-ne puterea să fim lupi iscusiți și păstrători înțelepți ai acestui loc sacru. Binecuvântează-ne cu ochi care pătrund misterele nopții și cu urechi care ascultă suspinul vântului. Fă din haita noastră un simbol al unității și al loialității, iar cântecul nostru să răsune în armonie cu inima pădurii. În fața ta, Marele Zalmoxis, aduc această rugăciune cu umilință și adâncă recunoștință. Fă ca vântul să o ducă în toate colțurile pământului, iar sufletele noastre să se simtă conectate la măreția naturii. Amin.

Gura mică, nu rosti,

Că ce spui se va-ntoarce-n zi,

Ca o muscă-n colț de vară,

Să-ți înțepe limba-amară.

Prea grăbit e gândul scos,

Și ce-i liber... nu-i frumos.

Cuvântul nu-i doar sunet gol,

E sabia ce-ți taie-n zbor.

Când n-ai de spus decât o ceață,

Mai bine-ți strângi tăcerea-n față,

Căci musca intră tocmai bine

În gurile ce-s fără sine.

Vorbele-s ca niște cozi de fum,

Zboară-n lume, n-au drum bun,

Și când mintea nu le-mbracă,

Se întorc ca vântul-n toacă.

Fii cuvânt cu rădăcină,

Nu doar zbor de limbă plină.

Gura mică, dar cu rost —

Face-n lume cel mai prost...

să pară c-a avut un post.

Așa că taci, dar nu de teamă,

Ci ca s-aștepți să vină doamna:

Înțelepciunea, blând și rar,

Să-ți dea grai cu gust amar

— Doar când merită.

De când mă știu, ea mi-a fost aproape,

Un înger dulce ce m-a ocrotit.

De mii de ori, în brațe m-a ținut,

Și-mi cânta zâmbind o poveste.

Ea e lumina din viața mea,

Perechea sufletului meu pereche,

Unica, minunata mea mamă,

În fața cui mă-nclin cu dragoste.

În miez de noapte, când dormeam în liniște,

În taină ea veghea cu grijă-n glas.

Să mă trezesc cu drag, cu dor, cu vise,

Să simt prezența ei mereu aproape.

O floare rară ce-a-nflorit mereu,

În inima mea și-n sufletul meu,

Cu grijă și cu dragoste ne-a crescut,

Pentru a ne face mai buni și mai frumoși.

Oh mamă, câtă putere ai în tine,

Câtă iubire și devotament,

Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut,

Ești aurul vieții mele și al minții mele.

Și acum, de departe, îți spun,

În fața lumii și a celor dragi,

Te iubesc și îți mulțumesc,

Draga mea mamă, îngerul din viața mea.

Astfel, și Radio Cuibul Lupilor Albi,

Îți aduce un omagiu astăzi,

Mamei, purtătoare de viață și iubire,

Pe care o prețuim și o iubim mereu.

La mulți ani, femeie! 8 Martie 2023

„Prieteni”... cuvânt ce odinioară purta lumină,

Acum rostit cu buze reci, cu gânduri în rușină.

V-ați numit astfel, în jocuri de aparențe,

Dar inimile voastre, lipsite de prezențe,

Au tăcut când era strigăt,

Au plecat când era jurământ,

Au zâmbit când era rană,

Au uitat când era cuvânt.

N-ați fost stâncă în furtună,

Ci nisip ce fuge tăcut,

N-ați fost haină în iarnă,

Ci vânt străin și pierdut.

Ați stat la masă cu îndoiala,

V-ați hrănit din neadevăr,

Ați lăsat prietenia pe drum

Ca pe un veșmânt vechi, de cer.

Eu n-am cerut decât puțin:

Un gând curat, o mână întinsă,

Dar v-ați ferit ca de blestem

De sinceritate — prea aprinsă.

Ați îmbrăcat straie de sfinți

Cu suflete de negustori,

Schimbând iubirea pe tăceri,

Schimbând durerea pe culori.

Acum, când privesc înapoi,

Nu vă port ură, ci învățătură:

Nu tot ce strălucește e soare,

Nu tot ce tace e cărbune sub măsură.

Dar vai — „prieten” nu-i cel ce vine

Când drumurile sunt pavate cu bine,

Ci cel ce rămâne, fără plată,

Lângă tine,

când lumea te lasă-n spate.

Și dacă vreodată,

în vreo noapte adâncă,

Conștiința va bate, amară,

la poartă, Să știți: nu judec.

Nu răzbun.

Dar numele vostru

— nu-l mai scriu niciodată

Lângă cuvântul „prieten”.

Mor sărac, dar în țara mea,

Sub cerul blând ce-mi stă de stea,

Cu mâinile băgate-n lut,

Dar cu credința că am făcut

Tot ce-am știut și tot ce-mi iese,

Chiar dacă bolul n-are mese.

Să fiu o piatră, acolo jos,

La temelia unui rost.

Pe drumuri sparte, pline de colb,

Copiii cresc cu visul gol,

Iar pâinea e ca aurul

În case unde bate vântul.

Dar nu plec capul, nu mă-nclin,

Că n-am avut, dar port în sân

Un dor adânc, fără pereche –

Iubirea locului ce-apleacă.

Ne-mbată iar cu vorbă goală,

Cu zâmbet fals și față moale,

Dar tot pe noi ne lasă-n frig,

Cu inimi grele, puse-n chin.

Ei fură tot ce ne rămâne,

Dar vine clipa, vine mâine –

Căci niciun lanț nu ține veșnic

Foamea de viață și de drept.

E greu... dar alt pământ n-avem,

Nici altă mamă, nici alt stem.

Și dacă vrem să fim din nou

O țară vie, cu rostul său,

Fără rușine și păcat –

E timpul, fraților, curat,

Unirea noastră cea de azi

Să tragă hoții jos, pe dos.

Să nu mai stăm cu ochii-n cer,

Așteptând să vină-un sfânt mister.

Ci fiecare, cât de mic,

Să pună-n temelie-un strop de pic.

Nu la zid, ci la temei,

Să nu mai fim doar niște lei

Fără cuvânt, fără noroc –

Ci oameni drepți, de bun cojoc.

Și dacă mor, mă duc senin,

Că n-am trăit degeaba-n chin.

Mor sărac, dar cu fruntea sus,

În țara mea, sub cerul dus.

Și-am dus cu mine, ca o flacără,

Dorul de-o țară mai curată –

Lăsată-n urmă, NU trădată.

Pe malul Prutului curge dorul de casă,

Sub cerul larg se leagănă o șoaptă.

Istoria a scris pagini grele, apăsătoare,

Dar frații nu uită, iar speranța nu moare.

Codrii bătrâni păstrează amintiri din veac,

Și spun frunzelor povești de libertate.

Fiecare vânt ce trece peste ape

Aduce ecoul vorbelor uitate.

Prutul nu-i zid, ci un pod de argint,

Oglindă a dorului ce nu se stinge.

Fiecare val poartă în el speranța

Că timpul va aduce Reunirea măreață.

Frați despărțiți de râu și hotare,

Dar uniți prin sânge, prin gând și chemare.

Iar în privirea copiilor ce privesc apa lină

Se naște visul unei zile senine.

Sub soarele blând, peste maluri gemene,

Răsună cântări din veacuri străbune.

Și fiecare notă, fiecare suflare,

Ne amintește că suntem frați peste hotare.

Dorul străbate și trece peste dealuri,

Se agață de poduri, de școli și de sate.

Iar Prutul, martor tăcut al istoriei,

Se-mbrățișează cu visul de unitate și glorie.

Va veni ziua când malurile se vor apropia,

Și râsul copiilor va umple iar văile.

Nu va mai fi despărțire, nu va mai fi taină,

Doar un singur cânt: al fraților de-o viață.

Atunci Prutul va curge liber, curat,

Nu ca hotar, ci drum ce ne leagă.

Și inimile vor bate în același ritm,

Frați pe veci, sub același cer, pe același prag.

15.01.2026

Andrei GUȚU

Ce-am fi noi fără istorie?

Dar fără rădăcini ,tradiții,obiceiuri ?

Ce ar fi Românul fără limba-i dulce ?

Te plâng și te iubesc țara mea frumoasă ,

Pământul tău e binecuvântat de zei

Cresc flori însângerate

Pe morminte de eroi

Prin sacrificiul lor

Cu o tară bogată și frumoasă

Ne am ales !

Era frig și totul gri,

Și trăiau cu ochii-n patru;

Glas uitat în colivii,

Fratele-l trăda pe altu;

Și uitându-se în spate

Au văzut în urma lor,

Pâlcuri, pâlcuri de armate:

Sângele străbunilor;

Și-adunându-se cu toții,

"Tatăl Nostru" ca să-l cânte,

Și-au strigat, plângând, și morții

Să se scoale din morminte;

Și cu piepturile goale,

Cum au fost mai înainte,

Au ieșit cu mic, cu mare;

Inima zbătea fierbinte;

Și cerându-și toți în cântec,

LIBERTATEA lor pierdută,

Le-au trimis în ochi și-n pântec,

Gloanțe; Moartea fiindu-le redută;

Și-au crezut, prin moartea lor,

Cei rămași în libertate,

C-or sădi un viitor

Să-l trăiască-n demnitate;

Dar mișei și trădători

În picioare au călcat,

SÂNGELE EROILOR,

Si-asta e de NEIERTAT..

Mai poate fi iubitã-aceastã ţarã,

Cu toate câte sunt cuprinse-n ea,

Cum o iubeau bunicii-odinioarã,

Privind-o ca pe cea mai sfântã stea?

Mai poate "românismul" fi o cinste,

El însuşi fiind privit ca un stigmat?

Mai figurãm pe-ale virtuţii liste

Cu-onoarea, care nouã ni s-a dat?

Cum poţi sã mai pretinzi integritate

Când mişunã cei lacomi şi nedrepţi?

Când se aprinde focul în cetate,

Ce linişte şi calm sã mai aştepţi?

Cei ce se ţin pe propriile picioare,

Nu lasã laşitãţii sinonim.

Dar dacã toţi fug, care mai de care,

Noi ce sã facem? Unde sã fugim?

O-aşa tendinţã, tot mai progresivã,

A maselor de culţi şi de inculţi,

Ne sugereazã o alternativã:

Sã facem şi noi ce fac cei mai mulţi.

Se afişeazã-o lume irealã,

Fãrãdelegi, în vãzul tuturor;

Şi creierul românului se spalã

Cu ştirile de la televizor!

E clar cã sunt ascunse-interese

De-a cufunda poporul în prãpãd;

Şi încercãri, din ce în ce mai dese,

De-a-nchide ochii celor care vãd!

Ce farmece bãbeşti, "de-a Babei-Dochii"

Popor creştin, cu oameni educaţi!?

Cum v-au convins sã vã închideţi ochii,

Sã nu vedeţi? Pe voi...care vedeaţi?

Cum de au reuşit sã se strecoare

Asemenea-ntuneric vinovat

Şi alte chestii manipulatoare,

De la colibã, pânã la palat?

Pe micile, pe marile ecrane,

Ni se aratã cât suntem de rãi.

Atrocitãţi, de-a dreptul inumane,

Înjurãturi, şi certuri, şi bãtãi...

Minciuna e prezentã la tot pasul

Scoţând, în faţã, oameni populari;

Şi, de la microfon, îşi drege glasul,

S-o poatã crede toţi: şi mici, şi mari!

Înfieraţii-acestei generaţii

Aruncã cu acid şi cu noroi,

Sã se urascã între dânşii, fraţii,

Sã ne scârbim, noi înşine, de noi.

Noi nu ne asumãm aşa osândã

Ci renunţãm chiar astãzi, la pãcat,

Îndepãrtând pe cel ce stã la pândã,

Cu-ntoarcere spre Cel ce ne-a creat!

Sã preţuim aceastã scumpã ţarã,

Cu câte a-nzestrat-o Dumnezeu!

Sã nu ne mai vãitãm, spre cei de-afarã,

Şi nici sã nu fugim, când dãm de greu!

Noi nu suntem nici irecuperabili

Nici prãpãdiţi, stând toatã ziua-n geam!

Sunt, printre noi, atâţia inşi capabili

Şi virtuoşi şi iubitori de neam!

Sã iasã, dar, din mintea tuturora

Aceastã aberaţie cumplitã!

Vestiţi, s-audã fratele şi sora,

CĂ ROMÂNIA POATE FI IUBITĂ!

Mai dârz ca tine n-am văzut 

Să te topeşti în marea cea romană

Să dai tribut, averi trupești

Dar mai de seamă sufletești 

Romanilor cotropitori și seci

Să-ți aperi limba cea de veci

Cu zaț chirilic se-anunțau

Păgâne cotropiri de plaiuri

De când ne știm, avem un graiu

Răpuși, făcuți hamali și tributari 

De gloate snoabe, de avari

Suntem aici prin vii și demni și sfinți 

Ștefan, Mihai și Brâncoveanu

Letopisețe mari ce ne hrănesc 

Cunoașteri și origini românești 

Ce astăzi încă nu pălesc 

E sfântă limba ce-o avem

Căci încă suntem vii și vechi

Meleaguri sfinte strămoșești 

Altar al limbii românești 

Marius Ene, Polonia, 31.08.2024

Ziua Limbii Române