Ochiului meu

Ai luat arcușul
Să mângâi  vioara
Muzica ta îmi călăuzește pașii
Visele mă invită la dans seara
Doar azi mai pot să fiu tânără
Sărută-mă să numai plece vara.

Dimineața mă nasc
Din resemnarea viselor
Ziua culorile
Înoată pe irisul meu
In susul  timpului
Spre apus, unde copacul
Bea seva din somnul
Gândurilor mele
Îmbrățișându-și  tulpina
S-audă cum îi cresc
Crengile și rădăcina.
Doar o stea, o singură stea
Și ea căzătoare
Îmi spune adevărul
De ce soarele
Dimineața răsare.

Îmi sunt zilele anodine
Când cu mine tu nu ești
Aștept  strigătul  de la tine
Să-nțeleg că mă iubești
Și aștept să aud chemarea
De pe țărmul liniștii
Să îmi  ridici disperarea
Și tristețea  inimii.

Frânturi de trăiri într-o zi de sabat,în calendarul zilelor e  sâmbătă. Cu flori și o lumânare ,cu umbra-mi însoțitoare mă strecor printre morminte cu lujeri de iriși uscați ce  mai plâng pe fire de iarbă .Ajung la cărarea ce separă mormintele pământ, de  marmura si lucirile metalice purtând pe  frontispiciu epitaful ,, memento more,,. Murmurând îmi repet, sau mărturisesc cu lacrimi, nu uit, nu uit că  voi muri …Îngenunchez pe piatra rece îmbrățișată  de ramuri de iederă. Privesc a nu știu căta oară trei nume și date sculptate , flancate între naștere și moarte, mă uit in jurul meu, strig si plâng picătura  de viață și a ei odihnă veșnică. Turla bisericii proiectată pe albastru azuriu  despică cerul spre a cere îndurare pe pământ. O cruce, piatră corodată de vreme,pe ea se așează un corb ce mă privește și eu îl privesc…O fi corbul lui Edgar Allan Poe ?.Privirea se pregătea să-mi găsească cărarea de întoarcere la poarta ce separă ținutul vieții temporare, de cel cu veșnică odihnă. Lumânările pâlpâie,mâinile  așează florile și mângâie crucea ce veghează pe cei absenți și atât de prezenți în sufletul meu. Un trăsnet de clopot, izbire de  plumb peste alamă se amestecă cu țipătul croncănit a corbului ce-și fâlfâie aripile într-un zbor speriat,o pasăre urgisită de culoare…Clopotul, își reglează bătăile timpului ca intr-un bocet prelung, pașii mei derulează cărarea , iar un  cortegiu funebru intră pe poarta deschisă, mult prea deschisă …Triști, cu umerii obosiți patru oameni poartă corpul inert,  ce se îndreaptă spre veșnică odihnă. Traversez marcajul de pe o singură stradă, ea este hotarul dintre două stări a  materiei în univers. Cu fiecare pas, cu fiecare răsuflare mă simt înconjurată de viața urbană printre râsete, vitrine luminate,perdele la geamuri larg deschise, mașini ultra grăbite;mi se dă un salut, dăruiesc un zâmbet, o urare ,, fii sănătos,,  toate mă conduc până la poarta casei mele. Printre straturi cu flori doi ochi se ascund,  dorind cu un ,, bau!,, să mă sperie copilărește. Îmbrățișându-mă, copilul întreabă unde am fost. Am fost,îi spun eu, în parcul unde anumiți oameni se odihnesc. Rezist următoarelor întrebări, printre care și aceea dacă în acel parc sunt si copii, balansoare și tobogane .Simt un nod în gât , rog genele să-mi oprească lacrimile. Consider că nu am auzit toată întrebarea, dau un răspuns din cuvinte bâlbâite cum că, acolo este un parc  cu un singur balansoar în care se leagănă timpul și apoi se lunecă pe un singur tobogan până la un loc de odihnă. Imediat îl rog să-mi aducă un pahar cu apă și eu ii voi da dulceață,dulceața  preferată de el, din petale de trandafir și apoi ne vom juca de-a generațiile. Copilul strigă ,, uraa!,, să vină și mama și tata să ne jucăm de-a generațiile. Am să mă joc, zic eu, cu tata,  cu mama, cândva,am să mă joc de-a v-ați ascunselea,eu am să mă ascund în parcul de odihnă și ei mă vor căuta. Copilul zâmbește și mai înfige o dată lingurița în borcanul cu dulceață, șoptindu-mi :,,te voi căuta și eu!,,.

Nu știu să strig
De ce?
Știu doar să plâng
cuvintele în mine se răsfrâng.

Nu știu să cer
De ce ?
Știu să-mi doresc frumosul
în tot și-n toate să-l iubesc.

Nu pot să văd
De ce?
Pot să privesc
lumina-n suflet s-o primesc.

Nu știu să plec
De ce?
Aș suferi încă o dată că rămân
și totuși sunt în mine
veșnicul stăpân.

Nu știu să iert
De ce?
E mult,prea mult că tolerez
convingerile mi le păstrez.

De ce?
Știu și pot și vreau
Alături de mine să m-așez
Îmbrățișându-mă cu drag…
Eu, niciodată nu m-am trădat.

Din frumoase crizanteme

Din frunze și foșnitoare șoapte

Peste noi și peste toate,

Toamna colanul și-a lăsat

Scriindu-și din tușe poeme.

Vântul fermecat de-a ei eșarfă

Adie ușor pe coarde de harfă

Și-alină genele nopții galant,

Cu brumă rece presărate.

Toamna zâmbește, în zare privește

Și ochii pomilor goi o privesc

Prin geamul umed al ploii

Frânturi de vitralii se risipesc

Pe veșmântul de mantie colorată,

Cu triste și vesele amintiri.

Dar,cohorte de nori se ivesc

Ar vrea toamna s-o alunge.

Îngrijorată , ea, strigă către cer:

Nu! Nu-i încă vremea de plecat…

Crizantemele petalele și le-au păstrat,

Mai am multe zorele înflorite

Și brândușele încă nu m-au sărutat.

Cerul, înduioșat, norii risipește

Iar peste noi și peste toate , toamna,

Toamna, încă, ne zâmbește.

Iarna e grea.

Te-aș înveli

Într-o mie de geci,

Ca să nu umbli singură

Prin aceste universuri reci.

Sau poate mai bine

Te-aș înveli

Cu o îmbrățișare neașteptată,

Caldă ca ca focul din soba

Unei căsuțe mici,

Să nu-ți mai fie frig

Niciodată.

Ori ți-aș lipi papucii

De zăpada rece,

După omături grele,

Ca să am motiv

Să-ți dau toate gecile mele,

Omule de zăpadă

Scump la vedere.

Pe poza ta, cu o tigara,

O privesc ca prima oara 

Si imi șoptește vinul dulce:

"Doar necazuri iti aduce" 

Beau pentru a putea uita

Ochii ce ma alinau cândva.

Beau pentru a sa voce

Ce imi urla in inima feroce. 

Cu corpul tăiat și sufletul frânt,

Iti cant acum acest descant.

Nu e al nostru descant de iubire,

E acel descant de învrăjbire...

Te iubesc în continuare

Fără tine sunt amar....

Tu te rog vino la mine

Pune dragoste în pahar. 

De ce anume asa s-a intimplat?

De ce?

Nu pot sa inteleg.

De ce pa altul mai schimbat,

De ce?De ce?

Nu mai are rost sa traiesc fara tine,

Viata nu mai are sens.

Cu inima distrusa-n mine,

Incerc din viata ta sa ies.

E  greu,

Si nu pot,Nu reusesc,

Sa uit pe cine eu iubesc,

In inima-mi vei fi mereu.

O luna de neuitat.

Daua saptamini de iubire.

Si doar trei zile de neintelegere.

Nu mai mult.

Doar o luna,doua saptamini si trei zile,

De iubire

Si restul:

Infern si suferire.

Pe vatra bătrânească 

Lumini din cer roiau,

Prin sticlă să răzbească,

Pe zid alunecau..

Sub streașina-  împăienjenită

Mișună un furnicar 

Din tencuiala găurită,

Acompaniat de un bondar..

Izul odăii învechite 

Greu ofta din mădulare,

Ușile zbârcite 

Scârțâiau din mădulare..

Pe rafturile ramolite,

Printre pete siropoase 

Sar muștele, ademenite 

De firimituri soioase..

Pe dușumeaua năclăită 

Forfotea un șoricel 

Sub scoarța ronțăită,

Se-adăposti de motănel..

Tiptil negura nocturnă 

Învălui așezământul,

Șoptind un noapte bună 

Acoperind pământul..

Îmi trebuie un Dumnezeu să mă salveze,

Să mă spânzure de-o limbă de campana,

S-adun în mine urlete sfinte disperate,

Morții-n urmă pașii cu teamă să cate;

Pe-un cer crepuscul lungit pe-o câmpie 

De unde munții albaștri-n trepte urc

Și se pierd în cer, jertfe-ți aduc ție 

Ce-ai dat viață al meu amor.

M-am prăbușit până-n Infern, pân' la Dis,

Suferința-i la ea în paradis,

Apoi m-a tras în sus, în abis,

"Doamne! De ce la timp nu m-ai ucis?

În extazul cel mai mare,

La apogeu de-amor în ultima suflare,

Să mă sting, să simt răcoare, 

Să mă topesc urât ca floare!"

Dar Moartea m-a privit șocată,

Asemenea dragostea n-a văzut evocată,

Să mor în chinuri din pasiune?

De parcă am fi din altă dimensiune.

Muritori de rând n-o pot avea,

Iar noi doi, divini prin excelență,

O ducem pân' la ceru-al nouălea:

Îngerii-și pierd din esență, 

Sfinții își contestă a lor existență, 

Poate să le fie nimbul cât mai sfânt, 

Tot se alege praful în curând. 

Primul a fost ce s-a mișcat,

Iar cu noi a încetat. 

Având în față pe Cel Dintâi, 

Făcătorul răului și-al binelui căpătâi:

Tremură lumină în fața noastră!

Ți-ai pierdut onoarea măiastră!

..............

Astfel, ultima suflare Universul și-a dat-o, 

Dumnezeu părăsește scena-n muzică, vibrato, 

Al nostru amor atât fu de temeinic, 

Încât n-a fost învins nici de-atotputernic.