Vocea ta, terapie pentru al meu suflet

De murit, murim toți,

De trăit, trăim mai puțin,

Ne naștem cu zilele-n brațe

Și le pierdem puțin câte puțin.

Nu moartea ne fură anii,

Ci felul în care-i purtăm,

Căci sunt zile ce trec printr-un om

Fără ca omul să știe că le are.

Și timpul nu curge... sapă,

În tâmple, în carne, în glas,

Îți ia câte-un chip din oglindă

Și-l lasă să semene cu altcineva.

Am fost cândva copii fără teamă,

Cu cerul atât de aproape,

Acum ne uităm către dânsul

Ca spre o fereastră prea-naltă.

Ne spunem: „Mai este și mâine”,

Ca să putem adormi împăcați,

Dar mâine e doar o monedă

Pe care-o plătim cu „azi”.

Iubim cu frică de pierdere,

Plecăm înainte de „rămâi”,

Și punem tăceri peste răni

Ca să nu mai vedem unde-s.

Ce crud e că omul se schimbă

În timp ce își caută un rost:

Își pierde încet tinerețea

Și-abia apoi află ce-a fost.

Sunt oameni ce mor fără moarte,

Cu inima încă bătând,

Își duc diminețile-n spate

Ca pe-un condamnat fără rând.

Și poate că asta-i pedeapsa:

Să ai încă timp — dar prea rar,

Să știi că iubirea te doare

Și totuși s-o cauți iar.

De murit, murim toți.

Asta n-ar trebui să ne doară.

Mai rău e că unii ajung

Să moară cu viața întreagă.

De trăit, trăim mai puțin

Și nimeni nu spune cât ține.

Când numeri ce-ai fost la sfârșit,

Rămân doar ce-ai ars pentru tine.

Iar dacă mă-ntrebi ce rămâne

Din omul ce-a fost și s-a dus,

Nu piatra, nu numele, nu timpul 

Ci cât adevăr a putut să nu fugă de el însuși.

De murit, murim toți.

De trăit... ne prefacem adesea.

Și poate că moartea nu-i capătul —

Ci clipa când nu mai avem ce pierde.

Mă plimb prin mine însumi ca printr-un oraș ars,

Cu străzi ce duc spre tine dar nu mai au întors,

Iar dorul, hoț de sânge, mă ține-ntr-un popas

Unde nici moartea însăși n-ar vrea să mai fie.

Și mintea mea, o fiară crescută-n colivie,

Își mușcă propria tăcere, flămândă de trecut,

Îmi șoptește că exiști, apoi mă sfâșie,

Că poate tu nici nu mai știi dacă mai exist.

Iar tu...

poate trăiești simplu, fără să știi că ard,

Fără să știi că noaptea îți poartă numele-n dinți,

Că eu mă sting metodic, poetic și absurd,

În timp ce tu exiști… sau poate nici nu mă simți.

Și cât mai trece timpul?... o întrebare mută,

Un cerc fără de margini, un drum fără destin,

Eu bat la ușa ta, dar lumea-i surdă toată,

Iar tu… ești doar tăcerea unei lumi ce numai aparțin.

Este prea mare ambuteiaj
Din cauza stărilor insipide,
În sticle găsesc același mesaj
“Scuze, promit să nu mai deranjez”.

N-am nevoie de încă un bandaj,
Sunt sătul de scuzele morbide,
Du-te sus la ultimul etaj
Să vezi destăinuirile obide.

Da’ privește atent urmele de siaj
Cum mănâncă din aceleași blide
Și tulbură apele oceanelor de bruiaj,
Că-s frați la bine, restul sunt vorbe perfide.

Priveliști post-mortem de scurtmetraj
Pline de frici ce aleargă cu fețele palide,
În timp ce fericirea e tăiată la montaj,
Ca nimeni să nu știe sa conchide.

Draga mea, în ochii tăi se strânge

Lumina dimineților de mai,

Iar inima mea tăcută plânge

De fericirea care ești și dai.

Draga mea, când pasul tău se-apropie,

Par florile să înflorească iar,

Și vântul blând al serii îmi șoptește

Că lumea toată-n tine are har.

Draga mea, când mâna ta mă cheamă,

Se-ntoarce primăvara pe pământ,

Și parcă timpul însuși se destramă

Ca un castel de nisip dus de vânt.

Draga mea, dacă se stinge cerul

Și stelele se pierd în depărtări,

Iubirea mea va fi tot universul

În care-n veci vei înflori, ca-n zări.

Făurită din ochi de demiurg

Din ale dorințelor meschine,

Mi te-a adus Dumnezeu pe pământ,

Ca să te iubesc doar pe tine.

Cu a ta strălucire, unică pe pământ,

O scânteie îți sare din a ta privire,

Lăsându-mă să te caut muribund

Alunecând nebun printre stele...

Dragostea noastră, un râu învolburat,

Ce sălbatic curge pe căi necunoscute

Ce-mi dai inimii doar alint,

Iar sufletului, dorințe învrăjbite.

Mă mai străbate prin suflet un jint,

Inlățuindu-mă de speranțe pierdute,

Oare tu, dragoste, la mine n-ai găsit?

Sau mai lăsat să sufăr și pentru tine....

E târziu, și moartea ne privește calm

Cum ne sărutăm peste întrebări goale,

Iubirea noastră e un vechi psalm

Scris pe pielea unor timpuri moarte.

Ți-am pus pe umeri frica mea de vid,

Să nu mă înghită când te pierd,

Tu mi-ai fost adevărul lucid

Care mă ucide blând când îl cred.

Iubirea e un gând ce-și sângerează sensul,

Un sicriu în care dorm două conștiințe,

E dorința de a-ți deveni universul

Și groaza de a-ți deveni dependență.

E târziu, și suntem vii doar din greșeală,

Ca o rugăciune care nu mai știe cui se spune,

E târziu... și sângele meu incă te rostește,

Ca pe o lege scrisă-n blestem și vină,

Iubito te voi saruta atât de mult,

Te voi topi cu siguranță,

Din gheață te vei preface într-o mare,

Dar nu de apă ci de dragoste!Mă vei iubi și tu la rându-ți

Și amandoi vom fi un soare

Vom străluci etern într-o iubire așa de mare

Ce va părea fără sfârșit!

Te voi iubi ca nimeni altul pe pământ,

Așteaptă,vei vedea cu ochii tăi

Adevărat e tot ce-am scris sau ți-am rostit,

Vom părăsi această lume trecatoare,

Iubindu-ne în infinit!

(17 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Când ziua alegerii iarăși răsare,

Ridică-ți glasul, ieși la votare.

Puterea-i în tine, speranța e vie,

Țara renaște prin democrație.

Un vot schimbă totul, un vot ne unește,

Destinul țării prin noi se clădește.

Contează credința, contează să crezi,

Țara votează — și tu să votezi!

26.09.2025

Cu responsabilitate și iubire de țară,

Andrei Guțu.

Citesc de-ale lui Cărtărescu

Lângă biserica adormirii maici domnului

Absorb sângele vărsat pe foaie

Sânge stins, sânge aprins

Oamenii vin, se uita și trec mai departe

Oh, cu toții atât de trecători

Doar unii stau, luptându-se cu timpul

Suflete răzvrătite

Iar eu

Țigareta înecându-mi plămânii

Chopin înecându-mi urechile

Iar el

Înecându-mi mintea

Înecându-mi inima

de S-L Macavei

Mi-aduc aminte deseori:

Când te-am văzut întâia oară,

Mai simt și astăzi dulci fiori

Ca și atunci...odinioară.

Dup-a ta îmbrățișare

După dulcele-ți sărut

Eu tânjesc cu-nfiorare

Chiar și azi ca la-nceput.

Mi-aduc aminte...iar și iar:

De ce n-a fost cum ne doream

De ce-au trecut ani-n zadar

Când eu de dorul tău tânjeam?

Scumpei mele soții Valeria, 17 Ianuarie 2023, ora 06:36

    Din seminţele disperării mele, 
    Au răsărit copaci până la cer, 
    Cu fructe coapte-n mii de stele, 
    Ce strălucesc în plin mister... 
    
    Am plâns cu lacrimi crude, în zadar, 
    Îmbrăţişând copacii fără rădăcini, 
    Căci ei creşteau, iar eu n-aveam habar, 
    Într-ale cerului, înalte, verzi, grădini... 
    
    Şi toate acestea se-ntâmplară, 
    În cuta ochilor din care curge rouă, 
    Căci trandafirii înfloriţi aseară, 
    S-au ofilit în ziua asta nouă...

CU  OCAZIA  SĂRBĂTORILOR  DE  IARNĂ , DORESC  TUTUROR

CITITORILOR   , UN  AN  CU  MULTE  BUCURII

ȘI TOT  CE-ȘI  DOREȘTE  FIIECARE. LA MULȚI  ANI !...

              CU  DRAGOSTE  ȘI  RESPECT

                                              T.  A . D.