Irascibilitatea omoara

Mi-as zdrobi capul de perete,

Sa nu iti mai aud surzitoarele zbierete.

Ti-as zdrobi si capul tău,

Si ti-as taia gatul cu un fierăstrău.

 

In fiecare zi imi smulg parul din cap,                                                         

De gandurile macabre incerc sa scap.

La tot ce ma gandesc tu esti,

Imi imaginez cum in fata mea nu mai traiesti.

 

As lua soarele de pe cer,

Sa te vad cum arzi liber.

Vreau sa suferi brutal,

Sa ajungi sa nu mai fi stabil mental.

 

Persoana mai insuportabila n-am mai intalnit,

Din pacate nu vei avea un final fericit.

O sa te ucid salbatic,

Cand ma uit in oglinda vad un psihopatic.


Categoria: Poezii despre moarte

Toate poeziile autorului: Bia poezii.online Irascibilitatea omoara

Data postării: 6 februarie

Vizualizări: 55

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Recidivă

In mine toate-amintirile te-asteapta
De aia mi-e privirea tulbura si dreapta
Si imi spun in tihnă, usoare soapte
Ca tot la zi va ajunge si cea mai lunga noapte

 

Si nu voi ceda nici-un milimetru din mine
Fără sa trag vreun semnal sa determine
Ca nu ma proclam rudă cu vreo maimuță
Ci sunt semizeu cu o făurire promptă.

 

Am imbogatit cu dragoste inimi sarace
Dar na-re nimeni o lacrima sa-mi verse
Peste momantul meu cu o floare infiptă
In pieptul meu gol, fara nici-o soaptă

 

Zac in tacere, devin una cu lumea dreaptă,
Iar lumea va fi una cu mine adeptă
“Nu am murit, vreu’ ca toti sa stie,
Ma renasc in altă lume”

Mai mult...

Urât și de moarte

De ce mă chemi 

De ce mă strigi 

De sus unde tu nu mai ești 

Tu nu știi că nu mai exiști 

 

Mai distrus mai făcut praf 

Ți-am oferit iubirea mea 

Ți-am alinat gândurile 

Ți-am creat vise și speranțe 

 

Dar nu, tu doar m-ai mințit 

Acum mă ridic și văd 

Mormântul înghețat de lacrimile 

Ce de mult au curs. 

 

Mă întorc la o viață normală

Unde visul acum e un film alb-negru

Unde miracolele sunt niște idei fanteziste 

Unde "să fii fericit" e o înjurătură 

 

Mă ocolește viața cum m-au ocolit toți 

Mă simt rupt de speranțe 

Pământul e așa de aproape 

Mă îmbrățișează până mă înghite 

 

Sicriul meu cel frumos 

E plin de viermi și de margini putrezite 

Așa cum e și sufletul

Dar acum ce să mai fac?

 

Să fii distrus e atât de ușor 

De moarte să fii alungat 

De suflet părăsit 

Și de lume mințit.

 

Acum îmi spun ultimul cuvânt 

Până când ochii mi se opresc

Iar inima îmi râde 

De parcă totul a fost un spectacol.

Mai mult...

Floare-de-colț

Erai acolo când unei fete de strungar
I-am dedicat prima-mi poezioară,
Acum multe luni de la cel florar
Când m-am îndrăgostit pentru prima oară.
 
Dar eu te-am știut să fii de-a lelea,
Căci steluța ți-era încă în boboc,
Mult depărtate sunt vremile celea
Când mă îmbătam numai cu suc de soc.
 
Și acum, îmi amintesc cum mai eram,
Om bun doar de sărit prin gârle,
Nerod eram, viață!... Și nu prea gândeam...
Nu cinsteam amintirea rudelor de subt târle.
 
Dară timpu’ zboară cu zor, cu zor,
Și anii tinerețelor se duseră, vremea...
Mult o mai fi de la luna lui cuptor,
Multe zile, mulți ani, multe s-au dus cu ea...
 
Acum, când c-o barbă de-un cot m-aplec,
Așa cuget, că-i fi dat și tu în floare,
La cea ‘șteptată zi când am să plec,
Sper, stema ta-mi va fi la frunte soare.
 
 
 
Pe la un popă de-oi fi să pălesc,
Multe zile au să mai fie cu lună,
Dar nu la lume am să voi să rătăcesc,
Ci la broșa ta, cu mioara-mi bătrână.
 
Măcar o dată... o dată să te mai zăresc...
Și de-i fi să nu mă ierți de rău sau de uitare,
O strofă de la naiu-mi tot vreau să-ți doinesc,
Chiar de nu vei sta la tâmpla mea soare.
 
Și așa, mă scobor în copârșiu,
Când anii peste mine stau grămadă,
Pe fata morarului nu o mai știu,
Nu voi mai fi când va cădea zăpadă...
 
Să mai vin să te văd, nu pot, gândesc,
Dar din fluier îți mai scot niște note de veci,
Poteci de roș amurg vreau să mai umbresc,
Până la noapte, când mâinile îmi vor sta reci...
 
În mult cumplitul iernat venind cu ger,
Capul colțuros ți-l înclini spre zare,
Bătând cărările, încă tot mai sper
Că vreun fecior te va pune la cingătoare.
Mai mult...

Ultima clipă

Vicii pe mină,

Lacrimi pe pat, 

Viața nui dulce 

Țin în mine și tac 

 

Tristețe în suflet, 

Cuțite piaproape,

Ma concentrez 

Închid ochii și moarte 

 

De ce să m-apuc?

Și ce să mai fac?

Ce va fi înainte ?

Mă retrag eu și tac,

 

Dar acum nu mii frică 

De spaimă nu mor 

Căci ultima clipă 

Se trăiește ușor. 

Mai mult...

Realitatea

Caut intre spini, cuvinte de intelepte
Ca sa ma pot lega spiritual de pământ
Dar am găsit doar vorbe invrâjbite
Reușind totodată sa ma dezleg de jurământ

 

Vreau sa imi iau ramas bun tata.
Plec si nu mai vin niciodata aici,
Trebuie sa intelegi un lucru fiindcă….
Din locul unde plec nu ma mai întorc in veci.

 

Mai mult...

În vântoarea frigurilor

Noaptea afară plouă mocănește.
Un gând mă duce printre picurii ei:
“Cine sub acel lipsit de frunză tei
Poate să stea? Cine odihnește
 
În vâltoarea frigului?” Stropi îi stau grei
Și-l udă nencetat. În mine crește
Un tremurat — goală soba cârtește.
“Mi-e frig!...”, tot se aude cu ecou… “Ei…
 
Ce poți să faci tu, om de sub troiene?...
Dar eu?... Cum poate plaiu-a se hodini
În fața lui Eol suflând alene
 
Perne fumegoase de fulgi pe măceș?...”
Fantomatic, trec trupuri de cherubini.
“Taci!”, spuse unul, ducând mâna spre leș.
Mai mult...