Dulce crin, parfum de dor

Peste liniștitele câmpii,
Iar cât n-aș da pentru a auzi
Savoarea cuvintelor tăcute
Izvor de fapte prin ochii trecute
Cum a ta subtilă gingășie
Și ca o floare, frumoasă tapițerie
Ierni întregi aș admira
Magnolia rece, dulce înfășura
Atat suflet cât și trup
Tot aș da dar să nu te rup.

Cum ai putea să vi cu mine?
Umilă floare, oferiți-ai liniștite caline

De vi de tot, în palme te-aș ține
Rostesc cu drag, frumos bujor,
Ar fi perfect și fără dor
Gust color, dulce acrișor.

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

Iubestema asa cum sunt 

Si nu uita de rele

Can viata asta poate fi

Drumul plin de grele

Iubestema asa cum sunt 

Iubestema in toate 

Si drumul cel mai greu mereu-l vom da ntroparte

Iubesc mereu privirea 

Cu ochii tai caprui

Iubesc sis fericita

Cu omul cel mai bun

Iubestema iubire iubestema mereu

Credeai că o să ţină la infinit,

Şi că nu voi putea fără tine trăi

Dar ştii, şi Iubirea tot a murit,

S-a stins încet zi de zi.

L-anceput nu dorea să se stingă

Dorea să mai ardă încă puţin

Dar nepăsarea a reuşit să învingă

Şi azi îi auzim ultimul suspin.

Iubirea pentru tine nu mai este 

Îmi pare rău, dar şi bine îmi pare

Mai făcut să cred în poveste

Şi-n sentimente dulci-amare.

Mai mult amare totuşi, decât dulci,

Dar, gata, suferinţa i-a sfârşit

Îi înalţ acum mai multe cruci,

Iubirea pentru tine a murit!

Luna ai fost și  luna ești,

O taină vie din povești,

Strălucitoare, rece, blândă,

Ce sufletul mi-l prinde-n undă.

Eu, soare-n zori, ce-n mine arde,

Te caut, ziua-mi cade-n spate,

Și noapte de noapte te chem în vis,

Un dor nestins, un gând promis.

Tu strălucești pe cer tăcut,

Eu ard, mereu necunoscut,

Dar, între noi, rămâne-n șoapte

Povestea nopții fără moarte.

Luna ai fost, luna vei fi,

Un far al sufletului gri,

Căci în lumina ta divină

Eu regăsesc a mea lumină.

Chiar dacă iubirea noastră a trecut

precum un vânt uşor de primăvară

Eu nu regret nimic să ştii,

Cu toate că o să mă doară!

O să mă doară - o să plâng

Apoi lacrima-mi voi şterge,

Dar nu o să regret nimic

Aşa e viaţa: durerea vine, apoi trece...

Mâine vine o altă zi

Cu oameni noi, cu noi iubiri

Nu o să regret nimic

Rămâne să aştept noi împliniri!

Îmi placi așa cum ești,

Tu preafrumoaso crede!

Căci nu te mint cu vorbe aurite,

Chiar dacă stai învăluită-n tăcere!

Iar pacea ta, ce-i așternută ca fulgii de zăpadă, pe chipul luminos ce-n liniște îl cerne,

E doar răspunsul tău!

Cum aș putea să spun,

Că tu nu ești cea care vine,

Ca mesagerul Cerului ce-i coborât pe treptele iubirii mele?

Te plac așa chiar si atunci când vocea ta lipsește,

Sau când alegi în locul vorbelor tăcerea,

Nu ești misterul viselor mele?

Și ce-i iubirea dacă nu-i doar nevorbirea!?

(9 noiembrie2023 H.S Vasilica dragostea mea)

Pe cand el admira sufletul ei sui-generis

Il tranforma intr-o artă de nedescris

Cu-n fel de iubire greu de ucis

Prea putin usor de descris

Ochii ia pictat ca un paradis

Iar sufletul, poezie de neatins

Insa al ei zambet ramane de nedescris

Caci minunea nu o explici, o crezi precis.

Atinge un apogeu catharsis

Prin ale sale descrieri sinopsis,

Dar ale lui fagaduinte nu-s fara de schepsis,

Doreste in schimb iubire, oferita proeresis

Se creaza un ideal de neatins

Care lasa o aura miozotis

Prea constient cu-n fel precis

“Arta e iubire”, foarte bine zis.

Vreau cu brațele tale sa înconjor lumea.
Vreau ca privirea ta sa fie leacul fericirii.
Vreau ca prezenta ta sa alunge moartea.
Si jur pe nimicul ce-l am,c-am sa te fac a mea

Si mereu când am sa spun:”te iubesc”!
Nu va fi vorba despre tine,
Va fi vorba, cum nu as putea sa trăiesc,
Fără prezenta ta lângă mine.

Dar pe când o sa îmi apari in cale pe altar
Sa nu-mi spui nici-o vorbă
Dragoste sa-mi dai, gust de nectar,
Iar la ureche iubiri in șoaptă…

Dar pana atunci, nu simt dragostea
Iar eu simt ca ma ofilesc si ma usuc
Până am sa te fac femeia mea,
Ard tot ce aveam eu mai scump, nimic…..

O frumusețe cu trei catarge îi face semn cu pânze evazate,
Ademenindu-o din vocea liniştitoare a oceanului şi aruncând-o în vălul nopţii.
Stând pe prora navei ei, sub constelațiile pe care ea alunecă,
Ghidat de grinzile farului spre marginile de topaz ale dimineții.

Inima mea de catifea atasata de siruri de matase coboara,
fluturand deasupra ei în piruete aurite de soare.
Degetele ei mângâie atât de curios liniile de zambet argintiu,
Făcându-le să sune în vibrații de iubire.

Pergamente strălucind cu cerneală proaspătă
Ca strălucirea caldă a licuricilor care valsează în amurg.
Fanteziile scrise se rup împreună cu ramele din fier forjat ale realității,
În timp ce cascadele visătoare slobodesc pe podeaua de porțelan.

Ochii s-au închis încet în somn angelic,
Ea plutește pe nava ei de fildeș și abanos
În mări de valuri stropitoare și de cerulean,
Precum mugurii de roua dimineata.

Acum in ceas tarziu, iti martusesc

Ca si dupa atat amar de timp, eu inca te iubesc

Dar sa spui tu, oare e tarziu sau pacat lumesc

Ca acum, doar in gand te mai intalnesc?

Nu fac un pas fara sa-mi apari tu,

Ca sa ma impiedic si sa cad pe ganduri

Oare, vei mai veni sa te mai astept acu'

Sau pot linistit a muri?

Caut intre spini, cuvinte de intelepte
Ca sa ma pot lega spiritual de pământ
Dar am găsit doar vorbe invrâjbite
Reușind totodată sa ma dezleg de jurământ

Vreau sa imi iau ramas bun tata.
Plec si nu mai vin niciodata aici,
Trebuie sa intelegi un lucru fiindcă….
Din locul unde plec nu ma mai întorc in veci.

Pot crea 

Ceea ce tu nu-ti poti imagina

Te pot face sa-ntelegi

Ceea ce nu poti sa explici

Iti pot insusi

Ceea ce tu nu poti avea

Iti pot creea

Ceea ce tu nu-ti poti imagina

Eu pun virgula 

Unde tu pui punct

Eu pot iubi

Unde este numai ura

Eu pot veni

Cand nu te-astepti

Eu pun sentimente

Cand speranta nu-i

Eu pot cate vreau

Dar nu vreau cate pot

Caci fara tine, sunt un vid

Care absoarbe tot in jur si distruge tot