Dar, Doamne, ce bine mint!
Poate că ne vom mai întâlni
Când vom fi mai în vârstă,
Când în minte nu vor mai fi furtuni,
Doar ape limpezi sub lună,
Iar bătaia inimii nebune se va domoli.
Așa că spun, naiv, pierdut în privire,
Că poate atunci voi fi visul tău,
Iar tu, aleasa vieții mele.
Dar astăzi, eu pentru tine sunt haos,
Iar tu, otravă ce-mi îneacă inima.
Și iar îmi spun povești,
Caut cumva să mă conving
Că timpul ne va mai întâlni,
Iar noi vom ști să fim...
O, dar ce frumos mă mai mint!
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Florin Dumitriu
Data postării: 19 februarie
Vizualizări: 241
Poezii din aceiaşi categorie
Cât vom mai fi copii
Ne aruncăm spre viitor plini de speranță
Dar adunăm vise pierdute în restanță
Suntem dogmatic acuzați de cutezanță
Ni-i contestată inocența în instanță
Primind noroc și o particulă de șansă
Petrecem viața fericiți în consonanță
Trăind senini copilărim până-n postfață
Soare și nori amestecând cu eleganță
Lipsiți de stropul de noroc plătim chitanță
Primind tristețea să ne tulbure balanță
Topește zâmbetul lăsândul fără nuanță
Ajungem palidă ființă-n discordanță
Doar o iubire ne mai scapă de creanță
Lipind o aripă de suflet ai portanță
Dar când e dragostea lipsită de speranță
Toate durerile se-adună la restanță
Vom fi copii până când viața ne dezvață
Preschimbă joaca într-un joc de circumstanță
De ți-e ursită fericirea ai o șansă
Copilăria-i doar o stare de speranță
Atins de un înger
Rătăcind într-o angoasă fără sens
Că există o astfel de fată fără să știu
Am cunoscut un geniu al frumuseții luminat dens
Și mă bucur foarte mult că ne-am cunoscut cât sufletul meu a fost viu
Tu ești cea care mi-a oferit momente minunate
Și toate îndoielile au dispărut
Și din nou vreau să simt gustul dragostei imaginate
Vreau să fiu cu tine, doar sună sau trimitemi un sărut
Și tu chiar ești un înger din cerurile senine
Și divin chipului celui mai drăguț de pe Pământ
Să te iubesc este chemarea mea din sine
Și am decis să mărturisesc secretu meu cel mai blând
Bunătatea ta îmi încălzește inima prin prejma timpurilor
Tu ești fericirea mea, ești soarele călduros al meu
Numită de mine cu dragoste Zeița cerurilor
Aceasta vei fi pentru mine mereu
Și până la urmă vreau să spun ceva greu de scris
Este greu de arătat sau de spus
Tu ești cea pe care vreau să o cunosc toată viața în vis
Tu esti cea pentru care sunt pregatit sa traiesc si sa scriu până al vieții apus..
GRÂU TRIST
Plânge cerul mohorât
Lacrimi în câmpie
Grâu-i galben,amărât
Singur peste glie.
Se revarsă printre nori
Ape în șuvoaie...
Plânge grâul necosit
Înecat în ploaie.
Furtună
Se întunecă cerul deodată,
Geamul sub tunet trosnește,
Fulgere încep să străbată,
Și focul din arbori țâșnește.
La sânu-mi, iubito, hai vino,
Te-ascunde de tunet și foc,
Vântul cântă rock și latino,
Se dezlănțuie frunze în joc.
Vine urgia, dezastru prevăd,
Puhoaie se strâng jos în vale,
Haide, iubito, afară-i prăpăd,
Ne-ascundem sub pătura moale.
Ploaia ne bate cu ură în geam,
Iar vântul mai strașnic devine,
Nu-mi pasă acum de-ar fi uragan,
Sub pătură ne e cald și e bine.
E ziuă, și afară, parcă e noapte,
Și fulgeră încontinuu, și tună...
Iubita-mi alint cu săruturi și șoapte,
Și veșnic aș vrea să fie furtună.
Doua inimi! ( Pentru tata )
Plutesc în aer două inimi
Și vântul le tot duce,
Se-ntorc și își vorbesc
Lângă o cruce.
Ce mult a mai trecut
De când te-ai dus,
Te rog de vrei să-mi spui
Cum este Sus?
Pe-aici este cum știi
Nimic schimbat,
Doar eu îmbătrânit
De-atât oftat.
Am fost și ieri pe-aici
Să ud o floare,
Că tare s-a mai ofilit
Arșița-i mare.
Copiilor le merge bine
Și au de toate,
Mai trec și pe la mine
Puțin..c-atât se poate.
Nepoții au crescut acum
Și merg la școli,
Învață de pe laptop
Nu de pe coli.
Cei mari au casa lor
Servicii bune,
Nimic nu le lipsește
Sunt peste tot în lume.
În sat puțini am mai rămas
Doar cei bătrâni,
Mulți tineri sunt plecați
Printre străini.
Ieri s-a dus la cer și Veta
Poate vă întâlniți,
Era bolnavă sărăcuța
Și-n mari suferinți.
N-a mai plouat de mult
E mare uscăciune,
Mereu cerem să plouă
Prin rugăciune.
Nici Domnul nu ne mai aude
Că suntem păcătoși,
Ne facem că iubim
Rămânem... mincinoși.
Mă strânge frigu-n spate
Așa că am să plec,
Dar voi veni și mâine
La cruce să m-aplec.
Nici azi n-ai scos o vorbă
Doar eu ți-am povestit,
Mi-i inima pustie
Și ochii triști.
Te rog să ai răbdare
Că am să vin la tine,
Nu știu la ce timp
Poate fi mâine...poimâine?
Te las acum și cer iertare
Că este noapte,
Și-ți spun că te iubesc
În mii...de șoapte!
Ce-mi pasă
Ce-mi pasă de cădere
Știind că aceasta mă înalță tare,
Nerenunțând la dragostea cea mare,
La tine,la visare,
La vraja ta ce nu are cărare,
Știind ce tu acum uitat-ai poate,
Că dragostea mai doare când vrea să fugă lașă,
Ori când dorește ca să moară...
Ce-mi pasă mie de-atâtea gânduri rele,
De duhurile negre,de vrajbă, deznădejde?
Nu dragostea este învingătoarea cea veșnic triumfătoare?
(15 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)
Cât vom mai fi copii
Ne aruncăm spre viitor plini de speranță
Dar adunăm vise pierdute în restanță
Suntem dogmatic acuzați de cutezanță
Ni-i contestată inocența în instanță
Primind noroc și o particulă de șansă
Petrecem viața fericiți în consonanță
Trăind senini copilărim până-n postfață
Soare și nori amestecând cu eleganță
Lipsiți de stropul de noroc plătim chitanță
Primind tristețea să ne tulbure balanță
Topește zâmbetul lăsândul fără nuanță
Ajungem palidă ființă-n discordanță
Doar o iubire ne mai scapă de creanță
Lipind o aripă de suflet ai portanță
Dar când e dragostea lipsită de speranță
Toate durerile se-adună la restanță
Vom fi copii până când viața ne dezvață
Preschimbă joaca într-un joc de circumstanță
De ți-e ursită fericirea ai o șansă
Copilăria-i doar o stare de speranță
Atins de un înger
Rătăcind într-o angoasă fără sens
Că există o astfel de fată fără să știu
Am cunoscut un geniu al frumuseții luminat dens
Și mă bucur foarte mult că ne-am cunoscut cât sufletul meu a fost viu
Tu ești cea care mi-a oferit momente minunate
Și toate îndoielile au dispărut
Și din nou vreau să simt gustul dragostei imaginate
Vreau să fiu cu tine, doar sună sau trimitemi un sărut
Și tu chiar ești un înger din cerurile senine
Și divin chipului celui mai drăguț de pe Pământ
Să te iubesc este chemarea mea din sine
Și am decis să mărturisesc secretu meu cel mai blând
Bunătatea ta îmi încălzește inima prin prejma timpurilor
Tu ești fericirea mea, ești soarele călduros al meu
Numită de mine cu dragoste Zeița cerurilor
Aceasta vei fi pentru mine mereu
Și până la urmă vreau să spun ceva greu de scris
Este greu de arătat sau de spus
Tu ești cea pe care vreau să o cunosc toată viața în vis
Tu esti cea pentru care sunt pregatit sa traiesc si sa scriu până al vieții apus..
GRÂU TRIST
Plânge cerul mohorât
Lacrimi în câmpie
Grâu-i galben,amărât
Singur peste glie.
Se revarsă printre nori
Ape în șuvoaie...
Plânge grâul necosit
Înecat în ploaie.
Furtună
Se întunecă cerul deodată,
Geamul sub tunet trosnește,
Fulgere încep să străbată,
Și focul din arbori țâșnește.
La sânu-mi, iubito, hai vino,
Te-ascunde de tunet și foc,
Vântul cântă rock și latino,
Se dezlănțuie frunze în joc.
Vine urgia, dezastru prevăd,
Puhoaie se strâng jos în vale,
Haide, iubito, afară-i prăpăd,
Ne-ascundem sub pătura moale.
Ploaia ne bate cu ură în geam,
Iar vântul mai strașnic devine,
Nu-mi pasă acum de-ar fi uragan,
Sub pătură ne e cald și e bine.
E ziuă, și afară, parcă e noapte,
Și fulgeră încontinuu, și tună...
Iubita-mi alint cu săruturi și șoapte,
Și veșnic aș vrea să fie furtună.
Doua inimi! ( Pentru tata )
Plutesc în aer două inimi
Și vântul le tot duce,
Se-ntorc și își vorbesc
Lângă o cruce.
Ce mult a mai trecut
De când te-ai dus,
Te rog de vrei să-mi spui
Cum este Sus?
Pe-aici este cum știi
Nimic schimbat,
Doar eu îmbătrânit
De-atât oftat.
Am fost și ieri pe-aici
Să ud o floare,
Că tare s-a mai ofilit
Arșița-i mare.
Copiilor le merge bine
Și au de toate,
Mai trec și pe la mine
Puțin..c-atât se poate.
Nepoții au crescut acum
Și merg la școli,
Învață de pe laptop
Nu de pe coli.
Cei mari au casa lor
Servicii bune,
Nimic nu le lipsește
Sunt peste tot în lume.
În sat puțini am mai rămas
Doar cei bătrâni,
Mulți tineri sunt plecați
Printre străini.
Ieri s-a dus la cer și Veta
Poate vă întâlniți,
Era bolnavă sărăcuța
Și-n mari suferinți.
N-a mai plouat de mult
E mare uscăciune,
Mereu cerem să plouă
Prin rugăciune.
Nici Domnul nu ne mai aude
Că suntem păcătoși,
Ne facem că iubim
Rămânem... mincinoși.
Mă strânge frigu-n spate
Așa că am să plec,
Dar voi veni și mâine
La cruce să m-aplec.
Nici azi n-ai scos o vorbă
Doar eu ți-am povestit,
Mi-i inima pustie
Și ochii triști.
Te rog să ai răbdare
Că am să vin la tine,
Nu știu la ce timp
Poate fi mâine...poimâine?
Te las acum și cer iertare
Că este noapte,
Și-ți spun că te iubesc
În mii...de șoapte!
Ce-mi pasă
Ce-mi pasă de cădere
Știind că aceasta mă înalță tare,
Nerenunțând la dragostea cea mare,
La tine,la visare,
La vraja ta ce nu are cărare,
Știind ce tu acum uitat-ai poate,
Că dragostea mai doare când vrea să fugă lașă,
Ori când dorește ca să moară...
Ce-mi pasă mie de-atâtea gânduri rele,
De duhurile negre,de vrajbă, deznădejde?
Nu dragostea este învingătoarea cea veșnic triumfătoare?
(15 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)
Alte poezii ale autorului
Fără conexiune
Am rescris destine, refăcut genomul,
Dar nu putem să înțelegem omul.
Comunic cu oameni oriunde pe glob,
Dar nu mă salut cu vecinii de bloc.
Știm algoritmi, știm rețete de succes,
Știm cum să părem buni în zece pași, simpli,
Citim cărți despre iubire, „termeni și condiții”,
Dar căutăm slăbiciuni, nu conexiuni, nu definiții.
Știm adevărul, dar mințim frumos,
Învățăm iubirea, dar o dăm pe dos.
Citim despre sensuri, despre Dumnezeu,
Dar judecăm omul doar pentru ce e al său.
Spunem „te iubesc” ca pe un status temporar,
Și plecăm când vedem un defect elementar.
Nu mai știm să stăm. Nu mai știm să iertăm.
Ne sperie sinceritatea — prea greu de controlat.
Putem clona voci, chipuri, zâmbete.
Dar nu mai știm cum e să simți unul real.
Și iar mă strânge o întrebare veche:
Când am uitat să fim oameni?
Elegie în umbra timpului
O lume vezi, frumoasă-n ochii tăi,
Dar, din adânc, doar umbre se ivesc,
Pe buze, vorbe-amar de oameni răi,
Iar monștri-n noi, încet, se-adăpostesc.
Săraci suntem când ne-mpărțim în bani,
Și bogați, când pacea-i tot ce vrem să fie,
Ce rost au vise-aprinse de-orfani?
Când tot ce avem e-o lume prea pustie.
Cuvintele ne poartă-n foc și scrum,
Iubirea-i iar un loc ascuns de noi,
Naiva femeia ce rămâne-n drum
Când toți plecăm să scăpăm de nevoi.
Și-n timp ne pierdem rostul și ființa,
Cuvintele-s doar pași greșiți, mărunți,
Cu păreri goale-n loc de conștiință
Trecem, fără-a mai privi-napoi.
Alterabilitați
Păsările triste tot cântă,
În timp ce soarele-mi prezintă
O prezență înmormântată
Într-o transparență înfrântă.
Și-mi luminează colinele des-florite,
Dar după tot, durerea se ascunde.
Răsar speranțele muribunde
Din pământul secat de suferințe.
Da, îl ud eu, cu lacrimile mele,
În timp ce rubiconii stau la pânde,
Căutând să se sature din ele…
Dar cine să-i oprească, jude?
Măsor milimetru cu ecosonde
Să văd adâncimea oceanelor mele,
Dar rămân ca un lude
Înconjurat de acvilide.
Dorința…
Din puținul meu, am să te descriu
Precum marii artiști în operele sale,
Dar am nevoie de o minte de geniu,
Ca să pot pune în artă atâta frumusețe…
Din neajunsul meu, am să te iubesc
Precum scrie-n cărțile de iubire,
Dar am nevoie de o inimă de fier
Ca să pot ține in frâu atâta iubire…
Din mica mea dorință, aș vrea să te ating,
Dar ești prea departe de a mea inimă,
Aș vrea câte puțin să te alint,
Dar sufletului meu, nu-i ștergi nici-o lacrimă.
Te iubesc cu tot ce am, fără știi,
Câte mii te-ar dori, din ale mele firi,
Dar zac în neștire, ale mele gândiri,
Că nu am să pot vreodată să te uit.
Privirile focului
O privire de foc, ca un vers neterminat,
Iar pașii mei sunt ecouri pe drumuri rătăcite,
În noaptea care tace, doar umbra mă ține,
Mă pierd în dansul unei iubiri interzise.
Cum îmi alunec gândurile printre fiorii serii,
Îmi dau seama că nu sunt doar un spectator,
Ci o mare furtună ce poartă cu ea dorințe
Ce nu pot să fie spuse, doar simțite, în tăcere.
Timpul ne joacă farse, în adâncuri de dor,
Suntem doar niște umbre care se țin de mână,
Dar chiar și în umbrele cele mai adânci,
Găsim o rază de lumină ce ne arde fără vină.
Simt că te-aș mai dori
Te-am căutat o viață
Ca să te întâlnesc o clipă,
Oare, să învăț mai mult să te prețuiesc...
Sau să mă bucur că te-am întâlnit pe acest lumesc?
Acum, încerc să te mai adun,
Ochii migdalați de cerulean,
Nu-i găsesc în nici cel mai adânc ocean
Sufletul tandru, făurit din mândru soare,
Nu mai răsare de mult pe strada mea,
Mâna ta suavă ce gândilă melodic alinarea
Nu o mai simt peste rănile mele chinuitoare.
Te-as dorii să-mi fii paradis,
Să mă înec în al tău suflet bun,
Dar dacă fericirea mea e un vis,
Eu am ales să dorm profund.
Fără conexiune
Am rescris destine, refăcut genomul,
Dar nu putem să înțelegem omul.
Comunic cu oameni oriunde pe glob,
Dar nu mă salut cu vecinii de bloc.
Știm algoritmi, știm rețete de succes,
Știm cum să părem buni în zece pași, simpli,
Citim cărți despre iubire, „termeni și condiții”,
Dar căutăm slăbiciuni, nu conexiuni, nu definiții.
Știm adevărul, dar mințim frumos,
Învățăm iubirea, dar o dăm pe dos.
Citim despre sensuri, despre Dumnezeu,
Dar judecăm omul doar pentru ce e al său.
Spunem „te iubesc” ca pe un status temporar,
Și plecăm când vedem un defect elementar.
Nu mai știm să stăm. Nu mai știm să iertăm.
Ne sperie sinceritatea — prea greu de controlat.
Putem clona voci, chipuri, zâmbete.
Dar nu mai știm cum e să simți unul real.
Și iar mă strânge o întrebare veche:
Când am uitat să fim oameni?
Elegie în umbra timpului
O lume vezi, frumoasă-n ochii tăi,
Dar, din adânc, doar umbre se ivesc,
Pe buze, vorbe-amar de oameni răi,
Iar monștri-n noi, încet, se-adăpostesc.
Săraci suntem când ne-mpărțim în bani,
Și bogați, când pacea-i tot ce vrem să fie,
Ce rost au vise-aprinse de-orfani?
Când tot ce avem e-o lume prea pustie.
Cuvintele ne poartă-n foc și scrum,
Iubirea-i iar un loc ascuns de noi,
Naiva femeia ce rămâne-n drum
Când toți plecăm să scăpăm de nevoi.
Și-n timp ne pierdem rostul și ființa,
Cuvintele-s doar pași greșiți, mărunți,
Cu păreri goale-n loc de conștiință
Trecem, fără-a mai privi-napoi.
Alterabilitați
Păsările triste tot cântă,
În timp ce soarele-mi prezintă
O prezență înmormântată
Într-o transparență înfrântă.
Și-mi luminează colinele des-florite,
Dar după tot, durerea se ascunde.
Răsar speranțele muribunde
Din pământul secat de suferințe.
Da, îl ud eu, cu lacrimile mele,
În timp ce rubiconii stau la pânde,
Căutând să se sature din ele…
Dar cine să-i oprească, jude?
Măsor milimetru cu ecosonde
Să văd adâncimea oceanelor mele,
Dar rămân ca un lude
Înconjurat de acvilide.
Dorința…
Din puținul meu, am să te descriu
Precum marii artiști în operele sale,
Dar am nevoie de o minte de geniu,
Ca să pot pune în artă atâta frumusețe…
Din neajunsul meu, am să te iubesc
Precum scrie-n cărțile de iubire,
Dar am nevoie de o inimă de fier
Ca să pot ține in frâu atâta iubire…
Din mica mea dorință, aș vrea să te ating,
Dar ești prea departe de a mea inimă,
Aș vrea câte puțin să te alint,
Dar sufletului meu, nu-i ștergi nici-o lacrimă.
Te iubesc cu tot ce am, fără știi,
Câte mii te-ar dori, din ale mele firi,
Dar zac în neștire, ale mele gândiri,
Că nu am să pot vreodată să te uit.
Privirile focului
O privire de foc, ca un vers neterminat,
Iar pașii mei sunt ecouri pe drumuri rătăcite,
În noaptea care tace, doar umbra mă ține,
Mă pierd în dansul unei iubiri interzise.
Cum îmi alunec gândurile printre fiorii serii,
Îmi dau seama că nu sunt doar un spectator,
Ci o mare furtună ce poartă cu ea dorințe
Ce nu pot să fie spuse, doar simțite, în tăcere.
Timpul ne joacă farse, în adâncuri de dor,
Suntem doar niște umbre care se țin de mână,
Dar chiar și în umbrele cele mai adânci,
Găsim o rază de lumină ce ne arde fără vină.
Simt că te-aș mai dori
Te-am căutat o viață
Ca să te întâlnesc o clipă,
Oare, să învăț mai mult să te prețuiesc...
Sau să mă bucur că te-am întâlnit pe acest lumesc?
Acum, încerc să te mai adun,
Ochii migdalați de cerulean,
Nu-i găsesc în nici cel mai adânc ocean
Sufletul tandru, făurit din mândru soare,
Nu mai răsare de mult pe strada mea,
Mâna ta suavă ce gândilă melodic alinarea
Nu o mai simt peste rănile mele chinuitoare.
Te-as dorii să-mi fii paradis,
Să mă înec în al tău suflet bun,
Dar dacă fericirea mea e un vis,
Eu am ales să dorm profund.