Dar, Doamne, ce bine mint!
Poate că ne vom mai întâlni
Când vom fi mai în vârstă,
Când în minte nu vor mai fi furtuni,
Doar ape limpezi sub lună,
Iar bătaia inimii nebune se va domoli.
Așa că spun, naiv, pierdut în privire,
Că poate atunci voi fi visul tău,
Iar tu, aleasa vieții mele.
Dar astăzi, eu pentru tine sunt haos,
Iar tu, otravă ce-mi îneacă inima.
Și iar îmi spun povești,
Caut cumva să mă conving
Că timpul ne va mai întâlni,
Iar noi vom ști să fim...
O, dar ce frumos mă mai mint!
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Florin Dumitriu
Data postării: 19 februarie
Vizualizări: 132
Poezii din aceiaşi categorie
Ochilor tăi...
Imi amintesc cum ochii tăi m-au fermecat
Încă mă țin captivă intr-un vis necurmat
I-am iubit cum isi iubesc stelele cerul
Cum vinul își iubește paharul...
Mi-amintesc de ochii tăi ca un cântec tăcut
Cum mi-au furat sufletul și m-au pierdut
Azi în ei văd totul și totuși nimic
Ești prea departe, nu pot să te strig...
Mi-au rămas dorul ce arde, speranța ce doare
Un drum nesfârșit, o chemare
Al vieții mele, vis fugar
Norul ce umbrește al inimii hotar...
Nu pot sa-i mai văd, oricât aș spera
Rămân un secret, o dulce durere a mea
Și-n taina nopții, sub cerul cu stele mii
Ii port in suflet, ca pe-al meu destin...
Am incercat să-i uit, dar dorul m-a frânt
Ca rănile ce în noapte mereu se strâng,
Încerc, dar nu e vina mea
Că ochii mei doar pe-ai tăi ii visa.
De astazi voi fi a ta
De astăzi voi fi a ta!
Da, ai citit bine.
Sufletele noastre se vor unii
iar noi doi vom fi un singur lucru.
Mă emoționez atunci când mă gândesc,
dar viață a fost buna cu noi și ne-a ajutat.
Am trecut prin momente grele,
nimic în viață nu este ușor,
și au existat multe momente când n-am mai putut
Totuși inimile noastre se cunoșteau foarte bine
și comunicau mereu între ele.
Increderea este cel mai important lucru
iar noi doi chiar am discutat de la început.
Eu nu vreau ca lumea sa mă iubească,
vreau să mă iubești doar tu.
Ce dor imi este de tine,
așa de mult doare…
Dar să știi că nimic nu-i etern
și in sfarsit o sa dispara.
Din prima zi de relatie am vrut
iar am reușit să ajungem aici
Să ne unim drumurile noastre.
Pentru totdeauna vom fi împreună...
Pentru totdeauna voi fi a ta!
Ultima stație
Așteaptă-mă, te rog, mai am o stație,
Din drumul ăsta atât de sinuos și greu,
Așteaptă-mă din nou și-n compensație
Voi trece strada pe peronul tău.
Așteaptă-mă, te rog, căci linia e dreaptă,
Sunt sigur că nu mai este atat de mult de mers
Chiar dacă am mai coborât, te rupe și așteaptă
Că-i ultimul tramvai și ultimul meu vers...
Așteapta-mă, te rog, mai am o stație
Mă iartă că ai așteptat atât de mult.
Mă lasă să-ți mai intru-odata-n grație
E stația ce-o știu, n-am unde sa mă mut.
Așteapta - mă, te rog, mai am o stație,
Nu mai e mult și-abia aștept ca să te văd din nou
Mă uit pe geam și am o revelație,
Tramvaiul ăsta merge la depou.
🎤 “La ce-i bună iubirea?”
Pe patul dens al amintirilor de mult uitate
Sunt așezate lacrimi reci si zâmbete trucate
Aștepți să treacă, dar fiecare clipă din prezent te leagă și mai tare de trecut
Și ai impresia că fiecare an din calendar reprezintă un nou început
Totuși, eu m-am născut când eram pe cale să mor
Sunt rece în aparențe dar sufletul meu arde de dor
Atinge-mi inima de cristal și transform-o-n scrum
Căci ,spune-mi, să iubești, la ce-i bun?
Să simți căldura lavei în suflet, ca mai apoi să fii lăsat la marginea unui iceberg infernal?
Să simți atingerea plăpândă a unui fluture micuț, ce mai apoi se transforma într-un glonț letal?
La ce-i bună iubirea?
Când în final rămâi doar tu și amintirea?
Adio🖤💔🖤
Adio🖤🩶🖤
Adio... Nu , la revedere!...
Te șterg din inima ,din gând....
Adio. O spun cu durere....
Bucăți din suflețel rupând.
Adio...Nu , nu pot uita.
Miros de dor pe haina mea...
Adio! Tu... m-ai omis.
Pentru mine, rămâi vis ....
Autor A. Țurcanu N.D..,
Spre trecut
Mi-am luat bilet spre trecut,
Într-un tren ce gonește înapoi,
În prezent nu-i nimic de făcut,
În prezent, viețuiesc în nevoi.
Am bilet clasa întâi, loc la geam,
Şi aștept pe peron c-o valiză,
Unde-n ea mai nimica nu am,
Decât dor și din inimă-o schijă.
Am plecat spre trecut, spre acasă,
Peste valea cu pomi și grădini,
Amintiri peste suflet mă-apasă,
Şi zăresc peste tot doar străini.
O neliniște îmi bântuite-n trup,
Căci la poartă ruginită-i lăcata,
Temător bat în geam și ascult,
Dar nici urmă de mama și tata.
Mă așez lăcrimând lângă ușă,
Şi gonesc peste ani gânditor,
Lângă copilul cu chip de păpușă,
Ce cânta zi de zi în pridvor.
Mă vedeam cățărat în copaci,
Jucând mingea cu ceilalți copii,
Cu mama, când făcea cozonaci,
Cu tata alergând pe câmpii.
Parcă ieri am fost și la școală,
Prins în horă apoi ca fecior,
Stând la mama cu capul în poală,
Ori cu tata cosind pe răzor.
Dă-mi valiza să plec, nu mai stau,
Mai așteaptă, m-am răzgândit...
Moarte, drept poruncă îți dau,
Să fiu în peretele casei zidit!
Ochilor tăi...
Imi amintesc cum ochii tăi m-au fermecat
Încă mă țin captivă intr-un vis necurmat
I-am iubit cum isi iubesc stelele cerul
Cum vinul își iubește paharul...
Mi-amintesc de ochii tăi ca un cântec tăcut
Cum mi-au furat sufletul și m-au pierdut
Azi în ei văd totul și totuși nimic
Ești prea departe, nu pot să te strig...
Mi-au rămas dorul ce arde, speranța ce doare
Un drum nesfârșit, o chemare
Al vieții mele, vis fugar
Norul ce umbrește al inimii hotar...
Nu pot sa-i mai văd, oricât aș spera
Rămân un secret, o dulce durere a mea
Și-n taina nopții, sub cerul cu stele mii
Ii port in suflet, ca pe-al meu destin...
Am incercat să-i uit, dar dorul m-a frânt
Ca rănile ce în noapte mereu se strâng,
Încerc, dar nu e vina mea
Că ochii mei doar pe-ai tăi ii visa.
De astazi voi fi a ta
De astăzi voi fi a ta!
Da, ai citit bine.
Sufletele noastre se vor unii
iar noi doi vom fi un singur lucru.
Mă emoționez atunci când mă gândesc,
dar viață a fost buna cu noi și ne-a ajutat.
Am trecut prin momente grele,
nimic în viață nu este ușor,
și au existat multe momente când n-am mai putut
Totuși inimile noastre se cunoșteau foarte bine
și comunicau mereu între ele.
Increderea este cel mai important lucru
iar noi doi chiar am discutat de la început.
Eu nu vreau ca lumea sa mă iubească,
vreau să mă iubești doar tu.
Ce dor imi este de tine,
așa de mult doare…
Dar să știi că nimic nu-i etern
și in sfarsit o sa dispara.
Din prima zi de relatie am vrut
iar am reușit să ajungem aici
Să ne unim drumurile noastre.
Pentru totdeauna vom fi împreună...
Pentru totdeauna voi fi a ta!
Ultima stație
Așteaptă-mă, te rog, mai am o stație,
Din drumul ăsta atât de sinuos și greu,
Așteaptă-mă din nou și-n compensație
Voi trece strada pe peronul tău.
Așteaptă-mă, te rog, căci linia e dreaptă,
Sunt sigur că nu mai este atat de mult de mers
Chiar dacă am mai coborât, te rupe și așteaptă
Că-i ultimul tramvai și ultimul meu vers...
Așteapta-mă, te rog, mai am o stație
Mă iartă că ai așteptat atât de mult.
Mă lasă să-ți mai intru-odata-n grație
E stația ce-o știu, n-am unde sa mă mut.
Așteapta - mă, te rog, mai am o stație,
Nu mai e mult și-abia aștept ca să te văd din nou
Mă uit pe geam și am o revelație,
Tramvaiul ăsta merge la depou.
🎤 “La ce-i bună iubirea?”
Pe patul dens al amintirilor de mult uitate
Sunt așezate lacrimi reci si zâmbete trucate
Aștepți să treacă, dar fiecare clipă din prezent te leagă și mai tare de trecut
Și ai impresia că fiecare an din calendar reprezintă un nou început
Totuși, eu m-am născut când eram pe cale să mor
Sunt rece în aparențe dar sufletul meu arde de dor
Atinge-mi inima de cristal și transform-o-n scrum
Căci ,spune-mi, să iubești, la ce-i bun?
Să simți căldura lavei în suflet, ca mai apoi să fii lăsat la marginea unui iceberg infernal?
Să simți atingerea plăpândă a unui fluture micuț, ce mai apoi se transforma într-un glonț letal?
La ce-i bună iubirea?
Când în final rămâi doar tu și amintirea?
Adio🖤💔🖤
Adio🖤🩶🖤
Adio... Nu , la revedere!...
Te șterg din inima ,din gând....
Adio. O spun cu durere....
Bucăți din suflețel rupând.
Adio...Nu , nu pot uita.
Miros de dor pe haina mea...
Adio! Tu... m-ai omis.
Pentru mine, rămâi vis ....
Autor A. Țurcanu N.D..,
Spre trecut
Mi-am luat bilet spre trecut,
Într-un tren ce gonește înapoi,
În prezent nu-i nimic de făcut,
În prezent, viețuiesc în nevoi.
Am bilet clasa întâi, loc la geam,
Şi aștept pe peron c-o valiză,
Unde-n ea mai nimica nu am,
Decât dor și din inimă-o schijă.
Am plecat spre trecut, spre acasă,
Peste valea cu pomi și grădini,
Amintiri peste suflet mă-apasă,
Şi zăresc peste tot doar străini.
O neliniște îmi bântuite-n trup,
Căci la poartă ruginită-i lăcata,
Temător bat în geam și ascult,
Dar nici urmă de mama și tata.
Mă așez lăcrimând lângă ușă,
Şi gonesc peste ani gânditor,
Lângă copilul cu chip de păpușă,
Ce cânta zi de zi în pridvor.
Mă vedeam cățărat în copaci,
Jucând mingea cu ceilalți copii,
Cu mama, când făcea cozonaci,
Cu tata alergând pe câmpii.
Parcă ieri am fost și la școală,
Prins în horă apoi ca fecior,
Stând la mama cu capul în poală,
Ori cu tata cosind pe răzor.
Dă-mi valiza să plec, nu mai stau,
Mai așteaptă, m-am răzgândit...
Moarte, drept poruncă îți dau,
Să fiu în peretele casei zidit!
Alte poezii ale autorului
O lacrimă de venin
În ochii tăi s-a stins o stea,
Iar eu, orb, te caut prin scrum,
Pe buze-ți moartea tremura
Ca un blestem rostit pe drum.
Iubirea – umbră, fum, delir,
Sau poate doar un gând,
În care mori fără să știi
Că te-ai născut în gol, în vânt.
Dar spune-mi tu, ce e iubirea?
Un vis murind, o amintire?
Sau doar un zeu ce-și uită firea
Și moare-n noi de nemurire?
Omenie sau omenire Doamne?
„Tată, ce sunt aceștia?”
— Oameni, fiule, dar nu toți sunt ceea ce par. De aceștia trebuie să te ferești.
„Dar de ce, care-i explicația?”
— Vezi tu, fiule, nu toți șerpii sunt veninoși, dar toți mușcă…
„Și nu știu ce e iubirea?”
— Știu, fiule, dar o folosesc acolo unde nu trebuie: în averi, în păcate, în cele lumești.
„Dar unde le este speranța?”
— În ziua de azi, fiule, speranța este pâinea omului sărac. Cei care o au, o țin strâns; cei care nu, doar o visează.
„Dar ei nu sunt oameni liberi?”
— Se declară liberi, fiule, dar libertatea lor e doar o iluzie. „Mai-marii lumii” le lungesc lanțurile, iar ei cred că au drepturi, dar ,,mâncarea,, le este trasă tot mai departe ca tot să nu ajungă la ea.
„Și nu știu că într-o zi vor muri?”
— Știu, fiule, dar uită că nu avuția va plânge după ei când vor părăsi această lume. Nu lucrurile nesufletești vor fi cele dăruite pentru iertarea sufletelor lor.
„Și unde este adevărul?”
— În fața lor, fiule, dar adevărul doare prea mult ca să-l accepte.
„Tată, dar eu cum trebuie să plec?”
— Când vii pe lume, fiule, vii plângând, iar cei din jur se bucură de venirea ta. Pleacă astfel încât toți să-ți simtă lipsa, iar tu să pleci zâmbind.
„Dar, tată, de ce sunt așa răi?”
— Fiule, Eu sunt Bunătatea Lumii. Ei nu sunt răi, ei sunt fiii Mei.
Epilog
Timpul ticăie, cu fiecare bătaie,
Nu se oprește, nu se răzgândește.
În fiecare secundă, o nouă schimbare,
Și, când se va opri, vom fi doar amintire.
Al meu Testament
Nu plângeți pentru că plec, ci dansați pe ritmuri de libertate,
Căci am fost doar un rătăcitor ce a găsit pacea în haosul lumii.
Lăsați-mi doar amintiri, ca niște stropi de ploaie ce udă pământul,
Și nu flori moarte, ci gânduri vii ce vor înflori în inima voastră.
Când veți închide ochii pentru mine, nu vă lăsați copleșiți de gol,
Ci priviți în sus, acolo unde cerul se întâlnește cu nesfârșitul.
Lăsați un zâmbet în urma mea, ca o lumină ce nu se stinge,
Și spuneți: „A fost un suflet ce a știut să iubească.”
Nu vă rupeți de mine, căci în fiecare clipă voi fi cu voi,
Într-un fior, în tăcerea unei nopți sau în râsul unei dimineți.
Scrieți-mi pe piatra rece nu cuvinte, ci amintiri ce vor dăinui,
Și nu veți uita niciodată că am trăit și am iubit.
Pe crucea mea să nu fie doar un nume gravat,
Ci o poveste ce nu se sfârșește niciodată,
Căci chiar și-n moarte, eu voi fi viu în fiecare bătaie de inimă,
În fiecare vis ce va adăposti un strop din ființa mea.
Epilog
Se rupe cerul într-un geamăt surd,
Iar eu, copil al umbrelor, îmi croiesc
Drumul printre amintiri cu genunchii goi,
Acolo unde nici tăcerea nu îndrăznește să pășească.
În locul meu
Sărut dragă mâna ta,
Dulce cuget de angelism,
Sper să-ți pot revedea,
Ochii tăi, pictați din basm.
Te văd în vise-n fiecare noapte,
Privirea ta mă urmărește tăcut,
Și mă întreb, oare mă vei căuta,
În lumea mea, pierdut și mut?
In suflet, mă apasă dorul,
Şi-n gândul meu, eşti tu mereu,
Aș vrea să-ți fiu aproape iar,
Să te stiu acolo, in locul meu.
O lacrimă de venin
În ochii tăi s-a stins o stea,
Iar eu, orb, te caut prin scrum,
Pe buze-ți moartea tremura
Ca un blestem rostit pe drum.
Iubirea – umbră, fum, delir,
Sau poate doar un gând,
În care mori fără să știi
Că te-ai născut în gol, în vânt.
Dar spune-mi tu, ce e iubirea?
Un vis murind, o amintire?
Sau doar un zeu ce-și uită firea
Și moare-n noi de nemurire?
Omenie sau omenire Doamne?
„Tată, ce sunt aceștia?”
— Oameni, fiule, dar nu toți sunt ceea ce par. De aceștia trebuie să te ferești.
„Dar de ce, care-i explicația?”
— Vezi tu, fiule, nu toți șerpii sunt veninoși, dar toți mușcă…
„Și nu știu ce e iubirea?”
— Știu, fiule, dar o folosesc acolo unde nu trebuie: în averi, în păcate, în cele lumești.
„Dar unde le este speranța?”
— În ziua de azi, fiule, speranța este pâinea omului sărac. Cei care o au, o țin strâns; cei care nu, doar o visează.
„Dar ei nu sunt oameni liberi?”
— Se declară liberi, fiule, dar libertatea lor e doar o iluzie. „Mai-marii lumii” le lungesc lanțurile, iar ei cred că au drepturi, dar ,,mâncarea,, le este trasă tot mai departe ca tot să nu ajungă la ea.
„Și nu știu că într-o zi vor muri?”
— Știu, fiule, dar uită că nu avuția va plânge după ei când vor părăsi această lume. Nu lucrurile nesufletești vor fi cele dăruite pentru iertarea sufletelor lor.
„Și unde este adevărul?”
— În fața lor, fiule, dar adevărul doare prea mult ca să-l accepte.
„Tată, dar eu cum trebuie să plec?”
— Când vii pe lume, fiule, vii plângând, iar cei din jur se bucură de venirea ta. Pleacă astfel încât toți să-ți simtă lipsa, iar tu să pleci zâmbind.
„Dar, tată, de ce sunt așa răi?”
— Fiule, Eu sunt Bunătatea Lumii. Ei nu sunt răi, ei sunt fiii Mei.
Epilog
Timpul ticăie, cu fiecare bătaie,
Nu se oprește, nu se răzgândește.
În fiecare secundă, o nouă schimbare,
Și, când se va opri, vom fi doar amintire.
Al meu Testament
Nu plângeți pentru că plec, ci dansați pe ritmuri de libertate,
Căci am fost doar un rătăcitor ce a găsit pacea în haosul lumii.
Lăsați-mi doar amintiri, ca niște stropi de ploaie ce udă pământul,
Și nu flori moarte, ci gânduri vii ce vor înflori în inima voastră.
Când veți închide ochii pentru mine, nu vă lăsați copleșiți de gol,
Ci priviți în sus, acolo unde cerul se întâlnește cu nesfârșitul.
Lăsați un zâmbet în urma mea, ca o lumină ce nu se stinge,
Și spuneți: „A fost un suflet ce a știut să iubească.”
Nu vă rupeți de mine, căci în fiecare clipă voi fi cu voi,
Într-un fior, în tăcerea unei nopți sau în râsul unei dimineți.
Scrieți-mi pe piatra rece nu cuvinte, ci amintiri ce vor dăinui,
Și nu veți uita niciodată că am trăit și am iubit.
Pe crucea mea să nu fie doar un nume gravat,
Ci o poveste ce nu se sfârșește niciodată,
Căci chiar și-n moarte, eu voi fi viu în fiecare bătaie de inimă,
În fiecare vis ce va adăposti un strop din ființa mea.
Epilog
Se rupe cerul într-un geamăt surd,
Iar eu, copil al umbrelor, îmi croiesc
Drumul printre amintiri cu genunchii goi,
Acolo unde nici tăcerea nu îndrăznește să pășească.
În locul meu
Sărut dragă mâna ta,
Dulce cuget de angelism,
Sper să-ți pot revedea,
Ochii tăi, pictați din basm.
Te văd în vise-n fiecare noapte,
Privirea ta mă urmărește tăcut,
Și mă întreb, oare mă vei căuta,
În lumea mea, pierdut și mut?
In suflet, mă apasă dorul,
Şi-n gândul meu, eşti tu mereu,
Aș vrea să-ți fiu aproape iar,
Să te stiu acolo, in locul meu.