Alterabilitați

Văd cerul cum curge în lacrimi divine,

Iar inima îmi trezește numai suspine.

Privesc în delir cum ții-n brațele tale

O rază de destin, dar nu pentru mine.

Inima-mi spune că sunt daltonist,
Dar nu știe faptul că ochii mei expresionist
Refuză să-ți vadă colorata fericire,
Care… nu mie îmi aparține,

Dar cerul vieții stă să cadă peste tine
Căci nu știi inima ta în a cui mână este.
De ce cresc florile fericirii tale-n lumină,

Udându-le eu, cu lacrima mea divină?

Tu ești, ceea ce numesc, miez de miazăzi,
Procreată să aducă fericire pe pământ
Și sper ca sufletul meu îl vei limpezi
Zace de mult timp în el un frământ….

Acum pun speranțele pe raftul piedestal,
Așteptând să răsară de după suspine soarele,
Privind cum le luminează în clipe zenital
Curgând cerul în lacrimile mele.

Suntem un dans al dorinței și al fricii,
Ne hrănim din iubire, dar și din nevoi,
Tot ce avem este acum și tot ce vom fi,
Un vis ce ne leagă, în ciuda oricărui război.

Iubito, mi-aș face inima, râu,  

Să curgă lin peste sufletul tău,  

Iar din zilele mele, ce le am pe pământ,  

Să-ți fac un paradis, cu miros de cânt.

Să-ți împletesc părul în raze de soare,  

Să-ți dăruiesc flori de dor și speranță în zare,  

Să transform fiecare umbră în vis,  

Și să umplu tăcerea cu glasuri de crist.

"Și chiar de-s umbre, iubirea noastră strălucește"

Nu plânge marea când se frânge

De stânca rece, fără grai,

Ci-n adâncimi tăcerea-și strânge

Tot cerul risipit din rai.

Așa și omul care poartă

În piept lumină fără preț,

Își vede sufletul la poartă

Vândut pe-un zâmbet mărunțel.

El dă din pâinea lui flămândul,

Din focul lui aprinde stele,

Dar cei ce-i încălzesc pământul

Îi lasă iarna-n piept cu ele.

Căci răul n-are colți de fiară,

Ci chipul celui ce-ai iubit,

Îți bate seara la cămară

Cu glasul blând și liniștit.

Nu sabia ucide omul,

Ci mâna care mângâia,

Mai greu apasă peste suflet

Sărutul fals decât o nuia.

De-aceea lumea-și face casă

Din cărți zidite cu minciuni,

Iar cel ce vine să le spargă

Rămâne singur printre spini.

El merge drept prin vreme strâmbă,

Ca plopul alb în câmp pustiu,

Cu fiecare frunză frântă

Se face cerul mai târziu.

Că omul bun nu moare-n moarte.

El moare, viu, câte puțin,

De fiecare dată când lumea

Îi cere cerul... drept destin.

Și poate Dumnezeu, în noaptea

Când a zidit întâiul dor,

A pus în inima cea bună

Întregul plâns al tuturor.

De-aceea omul bun nu cade.

El arde-ncet, fără să ceară.

Ca o candelă uitată

Ce ține cerul până-n moarte.

Pe un drum strâmt, ascuns de văluri,
Mă clatin în pași, căutând adevărul,
Fiecare clipă este o luptă aprinsă,
Iar visurile mele se fac scrum pe marginea lumii.

Căci întunericul mă cuprinde cu dorințe neîmplinite,
Visez un rai pierdut, dar realitatea mă trage în jos,
Sufletul meu se zbate într-o mare de contradicții,
Și mă întreb: oare am greșit că am ales să trăiesc?

Împovărat de răni neînțelese, mă răstignesc singur,
Cu fiecare pas, plătesc prețul unei iluzii,
Lupt pentru ceva ce nu pot înțelege,
Însă credința mă ține în viață, chiar dacă mă rănește.

Întrebările sunt frânghii ce mă țin captiv,
De ce am fost născut să port această povară?
Căci în fiecare suferință, în fiecare lacrimă,
Găsesc o parte din mine care încă speră,
Chiar dacă tot ce iubesc dispare în zori.

În venele mele încă simt al tău venin
Pompat nebunesc de a mea inimă
Devenind acum un simplu străin
Lăsându-mă fără nici-o sărutare ultimă.

Tu poate-l numești un simplu destin,
Dar eu o văd precum o amplă crimă,
Căci acuma mor câte puțin în chin,
Iar tu, doar mă privești din umbră.

Văd în a ta privire senină și blândă
Cum este pierdută în al meu suspin.
Pășești ușor ,peste-a mea inimă,
Urandu-i o moarte frumoasă sublim

Dă-mi un semn, dacă chiar ești tu
Sau mintea mea fictiv te proiectează sublim.
Mă regăsesc în arta ta poetică ca un atu
Sau sunt efectele ale al tău puternic venin…

Dincolo de șovăiala pașilor făcuți cu răbdare,
Înaintând cu greu pe-a sufletului meu cărare,
Dincolo de așteptări și dezamăgiri, deopotrivă,
M-am regăsit printre cuvinte aflate în derivă...

Căci râul lor nemuritor și înșelător de dulce,
M-au tot purtat pe-aceleași drumuri cu răscruce,
Și întotdeauna alegând pe cele care-s bune,
Mi-am tatuat pe trup aceste sfinte rune...

Dincolo de trăiri, de gesturi și alte priviri,
Purtat în larg de vălul vieții mele-n amintiri,
Dincolo de-albastre mări și al munților morminte,
Nimic nu se găsește mai presus de cuvinte...

În vremuri de restriște,
Cortina liniștii începe să se miște.
Iar în văzul tuturor,
Vidul se dezvăluie amețitor.

Mi-aș culca încet tâmpla pe iarbă
Să mă mângâie încet pe barbă,
Ape de odihnă, unduitoare,
Ținându-mă captiv într-o vâltoare.

Să mă zbat cu brațele închise,
Să-mi pironesc privirea către cer,
Să mă cutremur când mă trage în abis,
Ancora regretului etern.

Cu zbierete să-mi suflu singur în catarg
Căci mă îndrept grăbit în ape de odihnă
Spre fundul râului unde se-anină
O epavă-n care voi lua ultima cină.

Iar, apoi, la babord voi adormi,
În ape de smarald ce se prefac acum în gri.
Trag jaluzelele pleoapelor de-a pururi,
Învelindu-mă cu ape de odihnă...

Mă cobor în ceruri.

În noaptea albă, visele se pierd, 

Eu pe tine în brațul meu, te aștept, 

Aplecată-n inima purpurie,

Chipul tău este drept. 

Visele călătoare ce cântă,

În lacrima pură se aude o oglindă, 

Pe cerul azuriu se avântă, 

Stelele aplecate cu o privire timidă. 

Pe câmpul de stele, noaptea e albă

Ciripind dorințele revărsate de dor, 

Se aude o melancolie, îmbrăcată - ntr-o salbă,

Pe cerul stelat, privirea ta e amor. 

Cum luna răsare, inima se așterne 

Cu privirea ei albă, el vorbește 

Sufletul dornic cu muzicile eterne 

Lacrima suspinată șoptește. 

Într-un univers ce nu se aude, 

Pădurea tace, doarme - n smarald 

Cu păsările oftând, cu dorurile surde, 

Într-o noapte purpurie, amorul e cald. 

Un gardian al lunii, cu privirii de durerii, 

Te privește - n spinii cu fiorul dulce, 

Pe ramura stelelor plină de cântării, 

Somnul dornic să te culce. 

O, geană dulce ce cazi într-o lacrimă de mare 

Într-o noapte întunecată de vis, 

În universul auriu, noaptea e o visare 

— Pune-ți dorința cum ți-am zis. 

Stele de smaralde, suflete luminate, 

Suspinări deșarte, vremuri îndepărtate, 

Între cântării de melancolie și vise suspinate, 

Se revarsă povestea cu zile uitate. 

Într-un codru ce nu e de spus, 

Pe drumul argintiu ai pornit, 

În noaptea albă, visele tale ți le-am spus, 

Într-un cufăr de stele, tu m-ai promis. 

Nu imi e teama de ce am de confruntat in viata de apoi,

Nici de barbarii de demoni care ma imagineaza ca un suflet

Ce nu mai poate face nimic dupa oprirea trairii omenesti,

Dar voi avea si buna companie!

Deoarece, daca sunt asa de rau nu trebuie sa ma simt prost,

Deoarece toata lumea va fi acolo, incluzandu-te pe tine!

Numarul 666, Numarul Bestiei!

    Gânduri... 
    (Inutile) 
    
    Florile neputinţei mele 
    S-au scuturat 
    În cuvinte de bine. 
    
    Păsări... 
    (Călătoare) 
    
    Pe cerul frunţii mele 
    S-au zbătut 
    Aripi, albastre şi line. 
    
    Ploi... 
    (Trecătoare) 
    
    Cenuşa inimii mele 
    S-a topit 
    În rouă, peste frunzele fine. 
    
    Luni... 
    (Zile)
    
    Timpul vieţii mele 
    S-a scurs 
    Fecund, în brazdele pline. 
    
    Priviri... 
    (Furişate) 
    
    Umbra minţii mele 
    A crescut 
    Nimicind, dorinţe haine. 
    
    Stări... 
    (Către sori) 
    
    Palmele mâinilor mele 
    S-au instins 
    Culori, în curcubeie vecine. 
    
    Gânduri, păsări, ploi,
    Inutile, călătoare, trecătoare...
    Luni, priviri, stări,
    Zile, furişate, către sori...

Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,

Axiomele se destramă, în ecourile sublime.

Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,

Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.

Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,

Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.

Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,

Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .

Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,

În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.

Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,

Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.

Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,

În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.

Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,

Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.

Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,

Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.

În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,

Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.