Epave în derivă

Я цыган, я поля человек

Из моего у меня лишь пара век

Дом мой движим, как и я

Табор - вся моя семья

Утром рано, на рассвете

Я беру коня... И с ветром!

În timiditatea zorilor, timid - pipăi mucul de țigară, 

stors de nicotina trecutului, îngrămădesc...

La început - firava cenușă, 

ușor,  decopertez foița,

înveliș cu înveliș...

După un timp, răbdarea îmi aparține, 

strecor mâna, în mâna celui care,

fără să mă cunoască a izbăvit în strădanie, 

învelișul...

Descopăr neliniștea și neliniștea acelui om,

care, în trecere,  a isprăvit să mai creadă, 

simțind la fel - a împachetat până în ultimul rol,

cuprins de mirare!

Când ieși din iluzii și minte-ți e clară
Și lepezi cu totu-a minciunii povară,
Nicicând nu vei vinde tu însuți iluzii,
Căci vezi adevărul și nu faci confuzii.
Când mintea-nflorește, vezi bine și rău,
Pricepi că de-ai vinde, vinzi sufletul tău.

Tâmplele mele ard...

Incerc sa- nteleg ce e viața,

Atâtea destine frânte de hazard...

Așa le-a fost scris, se spune,

Dar Dumnezeu nu poate fi crud,

Nu putea crea teribilă moarte,

Tâmplele mele ard,

Înainte de cele create a fost Necreatul,El...

Și atunci, ce e cu  ghilotina destinului?

Am doar un răspuns:

Acolo,-n înalt,El plânge,

Neputincios și atât de trist,

Iar aripi de îngeri se zdrobesc de asfalt...

Este prea mare ambuteiaj
Din cauza stărilor insipide,
În sticle găsesc același mesaj
“Scuze, promit să nu mai deranjez”.

N-am nevoie de încă un bandaj,
Sunt sătul de scuzele morbide,
Du-te sus la ultimul etaj
Să vezi destăinuirile obide.

Da’ privește atent urmele de siaj
Cum mănâncă din aceleași blide
Și tulbură apele oceanelor de bruiaj,
Că-s frați la bine, restul sunt vorbe perfide.

Priveliști post-mortem de scurtmetraj
Pline de frici ce aleargă cu fețele palide,
În timp ce fericirea e tăiată la montaj,
Ca nimeni să nu știe sa conchide.

Din același fum

de speranță

de care depindeam, firul

ce s-a rupt, pierzanie.

Cerul mi-e tată

iar Marea mi-e mamă-

până și necunoscutul mi-e cunoscut;

dar tu mi-ești marea de Abis întruchipat.

Coșmarul.

Iar cum rădăcina unei flori se ofilește

în pământu’ Străin-

așa și rădăcina mea

se stinge încetișor…

În abisul de măști.

De nu știam de Cutia Pandorei

de speranța fragilă;

Miracolele nu ar fi fost adevărate;

dar…Teroarea a sosit.

Neglijența firii omenești,

Indiferența ta, ucide

cu Aparențe parfumate

și esențe de Galben.

E vina mea, oare?

Să iubesc acest Dar, sau să îl urăsc?...

căci acum lumea e o tornadă

de Amintiri ce mă țin captiv

în ceea ce numesc eu: “Coșmar de vise lucide”.

De nu îți place sau n-ai vrea,

Conștiința nu te poate vedea, iar nici tu pe ea;

Nici de aproape, nici la o vorbă distanță.

Chiar de te-ai preface.

Rece, ca cimentul scărilor lungi.

ca Vântul vâjiind în ochi, urechi și minte

nu îți pot simți Căldura.

căci Fumul e mai cald decât Grija ta.

Ace de ceas oprite în amintirile disperate

De Iubire, Armonie

Iar tu n-ai ajuns la Timp;

Nici nu vei fi.

Adio.

Și tot ce îmi Doream

Era Iubirea ta necondiționată;

Dorință Eșuată a unui Copil

Ce ajunge la sejurul Bătrâneții.

Și stau și mă întreb…

Cine Ești?

Respir sigur, dar sufăr în doi.
Deschid ochii… și sunt goi…
Nu au strălucire să privească
Nimicul din singurătatea ce mă înconjoară.

Adorm sigur, dar visez la noi doi,
Deschid ochii…. și sunt moi…
Nimicul, dansând îi înconjoară,
Iar pe obraz rămâne doar o urmă amară…

Iubesc singur, nu suntem noi doi,
Deschid sufletul…dar simt război…
Tropode ce scârțâie ușa de metal ruginită,
A inimii mele lăsată să moară sigură.

Printre miile de gânduri
Mă regăsesc pierdut,
Încerc să le-așez în rânduri,
Dar mereu o iau de la început.

Sunt prea puține acorduri
Printre-atâtea dezacorduri,
Repetate în tetracorduri,
Criptându-ne în recorduri.

Speranțele-s puține,
Iar demonii cresc în mulțime,
Distrugându-ne gândurile.
Dar cine să ne mai apere,
Când doar tăcerea ne rămâne?

În jur văd doar invidie,
Comploturi țesând fratricide,
Și vorbe scuipate, acide –
Acești perfizi... în jurul lor, doar jarul arde.

Mai am un singur gând:
Unde-i minte multă,
E și nebunie abundentă.
Visele, însă, zidesc
O simțire excultă.

Am și eu o speranță:
Speranța uitării absolute.
Dar poate aceasta mai e speranță?
Nu cumva e doar disperare?  

Din toate stelele ce strălucesc,

Tu ești cea mai prețioasă...

N-ai vrea tu să-mi fii povestea,

Pe care sufletul meu s-o trăiască?

 Draga stea a sufletului meu,

Care-mi luminezi calea vieții,

N-ai vrea tu să-mi fii melodia

Pe care inima mea s-o cânte cu dor?

Visul meu cu ochi de smarald,

Precum oceanul în nopțile senine,

N-ai vrea tu să-mi fii dorința

Ce-mi mistuie sufletul cu patimă și fior?

Șoapta râului ce curge în sufletul meu

Și-mi alină fiecare gând și vis,

N-ai vrea tu să-mi fii povestea

Pe care mintea mea s-o creada?

Cântec fermecat al nopții,

Ce mă face și mai mult să te doresc,

N-ai vrea tu să-mi fii eternul

Ce arde-n inima mea mereu?

(Ediția Sicrii de Sticlă cu Trupuri de Abajur)

În țara-n care râsul ține loc de pâine,

Și gluma tristă-ți cade greu în minte,

Românul zice: „Nu murim de foame,

Murim de râs, că-i gratis... până la taxe!”

Avem asfalt cât să-ți rupi două glezne,

Și autostrăzi doar măsurate-n promisiuni mărețe,

Pensionaru’ face yoga la cozi de medicamente,

Iar tinerii „evoluează” doar prin rente.

La spital iei bon, apoi un parastas,

Doctorii fug că jurământu-i doar un pas.

Pe hârtie-i sacru, în real business pur,

Te vindecă mai bine-un gurist dintr-un „live tour”.

Dar stăm drepți, chiar și cu burta goală,

Și facem haz cât mai avem o fală.

Suntem români —și asta nu-i o scuză,

E doar un titlu... într-o comedie confuză.

Mai ține, Doamne, sfârșitul, nu-l lăsa să cadă,

Că inima-mi arde și încă n-a spus tot.

Mai dă-mi o zi, o noapte — o stradă,

S-o fac a mea, sub cerul tău rotund și socotit de foc.

Am în sânge dorință, și-n palme promisiuni,

Nu cer veșnicie, doar puțin din infinit 

Să-i simt sufletul fremătând, între rugă și dorinți,

Să-i spun că o iubesc… nu-n vis, nu-n gând, la răsărit. 

Mai am să-i spun că e frumoasă

Într-un fel pe care stelele l-ar invidia.

Mai am să-i dau și ultima mea dorință

Să nu mai fie lume fără ea.

Și-apoi, dacă vrei, sfârșește, sfărâmă tot pământul,

Dar nu-mi răpi secunda în care am fost al ei.

Mai lasă-mi dragostea să-i ardă începutul,

Căci mor cu ea în gând… și-n gândul ei sunt zeu.

„Unde-i Arthur, Regele pădurii?”

N-ai auzit? Imperiul lui demult e distrus,
Iar supușii lui acum sunt pierduți.
„Dar Arthur?” L-a omorât un prinț intrus.

Nu plânge, Maică Românie, după ai tăi copii,
Care cu pieptul lor te-au apărat de tirani,
În timp ce un țăran român se lupta cu zece mercenari,
Aparent acest pământ al Sfintei Maici.

„Eu mor pentru națiune!”
Aclamă Horia cu iubire.
A fi patriot nu e merit, e datorie.
Arthur! Să te odihnești în pace!

Prin atâta confuzie,
Pământul ăsta ne aparține.
Ține minte, dragă române,
„ROVINE, NU RUINE!”

Dar nimănui nu-i pasă, e dat uitării.
Falsele sisteme astupă scrierile sfinte,
Iar ușor, ușor, istoria va fi dată executării,
Și vor fi călcate în picioare mormintele eroilor.