Arthur-regele uitat
„Unde-i Arthur, Regele pădurii?”
N-ai auzit? Imperiul lui demult e distrus,
Iar supușii lui acum sunt pierduți.
„Dar Arthur?” L-a omorât un prinț intrus.
Nu plânge, Maică Românie, după ai tăi copii,
Care cu pieptul lor te-au apărat de tirani,
În timp ce un țăran român se lupta cu zece mercenari,
Aparent acest pământ al Sfintei Maici.
„Eu mor pentru națiune!”
Aclamă Horia cu iubire.
A fi patriot nu e merit, e datorie.
Arthur! Să te odihnești în pace!
Prin atâta confuzie,
Pământul ăsta ne aparține.
Ține minte, dragă române,
„ROVINE, NU RUINE!”
Dar nimănui nu-i pasă, e dat uitării.
Falsele sisteme astupă scrierile sfinte,
Iar ușor, ușor, istoria va fi dată executării,
Și vor fi călcate în picioare mormintele eroilor.
Categoria: Poezii patriotice
Toate poeziile autorului: Florin Dumitriu
Data postării: 11 mai 2021
Comentarii: 2
Vizualizări: 1519
Comentarii
Poezii din aceiaşi categorie
Dor de tine, România...
Comasați-s la putere
Cu averea strânsă-n saci,
Țara-i toată o mizerie,
Iar noi...lipiți săraci.
Citesc chipurile triste
Şi-ncrețite de nevoi,
Palmele noastre muncite,
Vor lovi cândva în voi!
Cei mai mari penali în funcții
Și-au făcut vile, palate,
Au vândut pământul, munţii,
Ne-au lăsat păduri tăiate.
În curând vă sună ceasul,
Suflă vântul a schimbare,
Când poporu-şi ține glasul
Şi-şi dorește eliberare.
Ce este cu țara noastră?
Unde sunt cei înțelepți?
Tu, cândva, cea mai măiastră,
Azi, condusă de nedrepți.
Bun e vinul ghiurghiuliu de Maria Tănase în portugheză
Bun e vinul ghiurghiuliu,
Cules toamna pe târziu,
Mai pe brumă, mai pe-omăt,
Mult mai beu şi nu mă-mbăt.
M-am jurat că n-oi mai be,
Dar eu nu mă pot ţine,
Bun îi vinul, bine-mi place,
Nu ştiu viei ce i-oi face.
Vinişor de poamă rară
Se suie-n cap făr' de scară,
Vinişor de boghi verzi
Face pe om de nu-l vezi.
Bun e vinul şi gustos,
Când îl bei cu om frumos.
Dar de-l bei cu om urât,
Se opreşte vinu-n gât.
Vinho tinto leve é bom
O vinho tinto leve é bom,
Colhido no final do outono,
Mais sobre a geada, mais sobre o homem,
Bebo muito mais e não fico bêbado.
Eu jurei que nunca mais beberia
Mas eu não consigo me segurar
Bom vinho, bom, eu gosto,
Não sei o que farão com ele.
Vinho de maçã raro
Ele sobe em sua cabeça sem escada,
Vinesor de bogies verdes
Torne o homem invisível.
O vinho é bom e saboroso,
Quando você bebe com um homem bonito.
Mas se você beber com um homem feio,
O vinho para na garganta.
Ziua poetului
Eminescu să nu scrie,
Că voi faceți alergie!
Azi veniți cu flori la bustul rece
Si rânjiți c-așa l-ați apucat,
Dar vă spun și am precis, dreptate,
Că strămoșii voștri l-au trădat !
Recitați din foaie poezia,
S- arătați, precum ca, la- ți citit,
Dar vă bâlbâiți ca cimpanzeii,
Ca și-ai voștri tați ce l-au hulit !
Vreți să arătați la lumea toată,
Că -nțelegeți tot din ce a scris;
Nu mi-ar fi s-aud, nici o mirare,
Că strămoșii voștri l-au ucis !
🎤 Bun e vinul ghiurghiuliu de Maria Tănase în franceză
Bun e vinul ghiurghiuliu,
Cules toamna pe târziu,
Mai pe brumă, mai pe-omăt,
Mult mai beu şi nu mă-mbăt.
M-am jurat că n-oi mai be,
Dar eu nu mă pot ţine,
Bun îi vinul, bine-mi place,
Nu ştiu viei ce i-oi face.
Vinişor de poamă rară
Se suie-n cap făr' de scară,
Vinişor de boghi verzi
Face pe om de nu-l vezi.
Bun e vinul şi gustos,
Când îl bei cu om frumos.
Dar de-l bei cu om urât,
Se opreşte vinu-n gât.
C'est bon le vin rose
C'est bon le vin rosé,
Récolté l'automne plus tard,
Pendant la givre, pendant la neige,
Je bois beaucoup mais je ne devient pas ivre.
J'ai juré que je ne boirai plus,
Mais je ne peux pas m’abstenir,
C'est bon le vin, bien me plaît,
Je ne sais pas ce que je vais faire a la vigne.
Petit vin d'un fruit rare,
Monte dans la tête sans l'escalier,
Petit vin de raisins verts,
Fait l'homme bourré.
C'est bon le vin et délicieux,
Quand on le boit avec un bel homme,
Mais si l'on boit avec un laid homme,
Le vin s’arrête dans la gorge.
DE CE EȘTI TRISTĂ…
-ȚARĂ de ce ești tristă?...
-Ograda - mi este mult prea goală
Peste hotare românii mi-au plecat
Din când în când primesc câte-o scrisoare
În grai străin, cel de român ei l-au uitat.
Pentru cei ramași povara lor e grea…
La mine,doar lăcrimând se mai gândesc.
…………………………………………………..
Zeii pământeni ce soarta mi-o decid,
Indiferenți,la greu m-au părăsit
Nori de corbi la hotar, cu jind, mă privesc
Scurmă avizi la rădăcini de falnici brazi
Scrutând cu - a lor privirii ucigătoare
Spre munții mei, spre ape și-o istorie…
Portalul unui neam greu încercat.
……………………………………………………..
-ȚARĂ, cuvânt de dor, eu sunt SPERANȚA
Mulți români nici pe mine nu mă mai vor
Ești tristă, dar eu îți sunt aproape
Și frumusețea ta-i diamant strălucitor
Printre bogății păstrate din străbuni,
Ea-ți înconjoară cu drag toată harta,
Tricolorul, și al tău sfânt pământ.
Nu fi tristă TARĂ cu graiul străbun
Pământul din ogradă ta nicicând,
Nimic din el nu va fi strămutat.
.………………………………………………………….
Zâmbește ȚARĂ, tare ești frumoasă!
Românii așa te simt, te știu, te slăvesc
Oaspeți, buni prieteni te vizitează
Te străbat, te admiră și te iubesc.
Românii toți în dreapta lor conștiință
Nu te uită-n gând, faptă și credință
Din drag de România, de al tău dor
Ești catedrală sfântă-n sufletul lor
Ei, mâinile își vor îngemăna oricând
Pentru tine ȚARĂ, sfânt pământ.
Ro mânia
În țesătura fină a zilelor noastre,
Mânia se împletește, un fir roșu în coasere.
Un stilet ascuțit ce descoase liniștea, oaspete nedorit,
În inima pânzei, unde pacea ar fi vrut să fie găzduit.
Descose mânia, cu mâini de chirurg,
Înlătură-i nodurile, lasă-i locul să se resfirg.
Cu ața rațiunii, repară haina ruptă de furtună,
Și-n locul iritării, brodează-ți calmul, fii stăpână.
Chiar și în tumult, când inima-ți bate ca un ciocan,
Găsește silaba potrivită, ce desface fiecare van.
Nu lăsa mânia să-ți înnegrească ziua,
Păstrează-ți lumina, chiar și-n cea mai mare furtună.
În atelierul minții, fiecare gând e un artizan,
Ce poate să creeze sau să distrugă, după plan.
Alege cu înțelepciune, firul cu care să lucrezi,
Sculptează-ți emoțiile, până ce mânia o să tăcești.
Mânia, ca un nod în gâtul vremii, strânge, apasă,
Dar cu un cuvânt blând, poate fi desfăcută, fără urmă să lase.
E arta de-a trăi, de-a descoase urzeala greșită,
Și de-a înlocui cu iertare, în rana lumii, cusătura potrivită.
Șoapte de înțelepciune, împletite cu răbdare,
Sunt acul și ața ce repară orice sfâșiere.
Descose mânia, cu vorbe ce vindecă,
Și lasă în urma ta, o lume mai bună, o operă.
Fii maestru în a desface, firul roșu al mâniei,
Transformă-l în punte, nu în zid, între oameni și idei.
Cu calm și cu prevedere, descoase iritarea,
Și vei vedea cum lumea se schimbă, prin blândețe și iertare.
Dor de tine, România...
Comasați-s la putere
Cu averea strânsă-n saci,
Țara-i toată o mizerie,
Iar noi...lipiți săraci.
Citesc chipurile triste
Şi-ncrețite de nevoi,
Palmele noastre muncite,
Vor lovi cândva în voi!
Cei mai mari penali în funcții
Și-au făcut vile, palate,
Au vândut pământul, munţii,
Ne-au lăsat păduri tăiate.
În curând vă sună ceasul,
Suflă vântul a schimbare,
Când poporu-şi ține glasul
Şi-şi dorește eliberare.
Ce este cu țara noastră?
Unde sunt cei înțelepți?
Tu, cândva, cea mai măiastră,
Azi, condusă de nedrepți.
Bun e vinul ghiurghiuliu de Maria Tănase în portugheză
Bun e vinul ghiurghiuliu,
Cules toamna pe târziu,
Mai pe brumă, mai pe-omăt,
Mult mai beu şi nu mă-mbăt.
M-am jurat că n-oi mai be,
Dar eu nu mă pot ţine,
Bun îi vinul, bine-mi place,
Nu ştiu viei ce i-oi face.
Vinişor de poamă rară
Se suie-n cap făr' de scară,
Vinişor de boghi verzi
Face pe om de nu-l vezi.
Bun e vinul şi gustos,
Când îl bei cu om frumos.
Dar de-l bei cu om urât,
Se opreşte vinu-n gât.
Vinho tinto leve é bom
O vinho tinto leve é bom,
Colhido no final do outono,
Mais sobre a geada, mais sobre o homem,
Bebo muito mais e não fico bêbado.
Eu jurei que nunca mais beberia
Mas eu não consigo me segurar
Bom vinho, bom, eu gosto,
Não sei o que farão com ele.
Vinho de maçã raro
Ele sobe em sua cabeça sem escada,
Vinesor de bogies verdes
Torne o homem invisível.
O vinho é bom e saboroso,
Quando você bebe com um homem bonito.
Mas se você beber com um homem feio,
O vinho para na garganta.
Ziua poetului
Eminescu să nu scrie,
Că voi faceți alergie!
Azi veniți cu flori la bustul rece
Si rânjiți c-așa l-ați apucat,
Dar vă spun și am precis, dreptate,
Că strămoșii voștri l-au trădat !
Recitați din foaie poezia,
S- arătați, precum ca, la- ți citit,
Dar vă bâlbâiți ca cimpanzeii,
Ca și-ai voștri tați ce l-au hulit !
Vreți să arătați la lumea toată,
Că -nțelegeți tot din ce a scris;
Nu mi-ar fi s-aud, nici o mirare,
Că strămoșii voștri l-au ucis !
🎤 Bun e vinul ghiurghiuliu de Maria Tănase în franceză
Bun e vinul ghiurghiuliu,
Cules toamna pe târziu,
Mai pe brumă, mai pe-omăt,
Mult mai beu şi nu mă-mbăt.
M-am jurat că n-oi mai be,
Dar eu nu mă pot ţine,
Bun îi vinul, bine-mi place,
Nu ştiu viei ce i-oi face.
Vinişor de poamă rară
Se suie-n cap făr' de scară,
Vinişor de boghi verzi
Face pe om de nu-l vezi.
Bun e vinul şi gustos,
Când îl bei cu om frumos.
Dar de-l bei cu om urât,
Se opreşte vinu-n gât.
C'est bon le vin rose
C'est bon le vin rosé,
Récolté l'automne plus tard,
Pendant la givre, pendant la neige,
Je bois beaucoup mais je ne devient pas ivre.
J'ai juré que je ne boirai plus,
Mais je ne peux pas m’abstenir,
C'est bon le vin, bien me plaît,
Je ne sais pas ce que je vais faire a la vigne.
Petit vin d'un fruit rare,
Monte dans la tête sans l'escalier,
Petit vin de raisins verts,
Fait l'homme bourré.
C'est bon le vin et délicieux,
Quand on le boit avec un bel homme,
Mais si l'on boit avec un laid homme,
Le vin s’arrête dans la gorge.
DE CE EȘTI TRISTĂ…
-ȚARĂ de ce ești tristă?...
-Ograda - mi este mult prea goală
Peste hotare românii mi-au plecat
Din când în când primesc câte-o scrisoare
În grai străin, cel de român ei l-au uitat.
Pentru cei ramași povara lor e grea…
La mine,doar lăcrimând se mai gândesc.
…………………………………………………..
Zeii pământeni ce soarta mi-o decid,
Indiferenți,la greu m-au părăsit
Nori de corbi la hotar, cu jind, mă privesc
Scurmă avizi la rădăcini de falnici brazi
Scrutând cu - a lor privirii ucigătoare
Spre munții mei, spre ape și-o istorie…
Portalul unui neam greu încercat.
……………………………………………………..
-ȚARĂ, cuvânt de dor, eu sunt SPERANȚA
Mulți români nici pe mine nu mă mai vor
Ești tristă, dar eu îți sunt aproape
Și frumusețea ta-i diamant strălucitor
Printre bogății păstrate din străbuni,
Ea-ți înconjoară cu drag toată harta,
Tricolorul, și al tău sfânt pământ.
Nu fi tristă TARĂ cu graiul străbun
Pământul din ogradă ta nicicând,
Nimic din el nu va fi strămutat.
.………………………………………………………….
Zâmbește ȚARĂ, tare ești frumoasă!
Românii așa te simt, te știu, te slăvesc
Oaspeți, buni prieteni te vizitează
Te străbat, te admiră și te iubesc.
Românii toți în dreapta lor conștiință
Nu te uită-n gând, faptă și credință
Din drag de România, de al tău dor
Ești catedrală sfântă-n sufletul lor
Ei, mâinile își vor îngemăna oricând
Pentru tine ȚARĂ, sfânt pământ.
Ro mânia
În țesătura fină a zilelor noastre,
Mânia se împletește, un fir roșu în coasere.
Un stilet ascuțit ce descoase liniștea, oaspete nedorit,
În inima pânzei, unde pacea ar fi vrut să fie găzduit.
Descose mânia, cu mâini de chirurg,
Înlătură-i nodurile, lasă-i locul să se resfirg.
Cu ața rațiunii, repară haina ruptă de furtună,
Și-n locul iritării, brodează-ți calmul, fii stăpână.
Chiar și în tumult, când inima-ți bate ca un ciocan,
Găsește silaba potrivită, ce desface fiecare van.
Nu lăsa mânia să-ți înnegrească ziua,
Păstrează-ți lumina, chiar și-n cea mai mare furtună.
În atelierul minții, fiecare gând e un artizan,
Ce poate să creeze sau să distrugă, după plan.
Alege cu înțelepciune, firul cu care să lucrezi,
Sculptează-ți emoțiile, până ce mânia o să tăcești.
Mânia, ca un nod în gâtul vremii, strânge, apasă,
Dar cu un cuvânt blând, poate fi desfăcută, fără urmă să lase.
E arta de-a trăi, de-a descoase urzeala greșită,
Și de-a înlocui cu iertare, în rana lumii, cusătura potrivită.
Șoapte de înțelepciune, împletite cu răbdare,
Sunt acul și ața ce repară orice sfâșiere.
Descose mânia, cu vorbe ce vindecă,
Și lasă în urma ta, o lume mai bună, o operă.
Fii maestru în a desface, firul roșu al mâniei,
Transformă-l în punte, nu în zid, între oameni și idei.
Cu calm și cu prevedere, descoase iritarea,
Și vei vedea cum lumea se schimbă, prin blândețe și iertare.
Alte poezii ale autorului
Paradoxul meu prinde contur
Am ars fără flacără,
Am plâns fără ochi,
M-am strigat fără glas,
Și m-am pierdut fără urme.
Am mușcat din soare,
Mi-am înghițit propria umbră,
Și m-am trezit plângând sânge
Într-o cameră fără uși.
Dar nimeni nu știa
Că eu eram deja mort
Înainte să învăț să respir.
Epave în derivă
Ca într-un tablou derizoriu
Pictat de-un nebun cu harapnice,
Zăresc epave pline de pustiu
Ce exprimă dorințe sadornice.
Nu zăresc vreun necesar ambulatoriu,
Numai sunete în tonuri diatonice,
Ce-mi trezesc un gând de purgatoriu,
Ale sunetelor de metal ruginite
Și plutesc în plin delir
În largul oceanului de necunoscute
Aspirând toți după ghelir
Și închinând genunchi la prefăcute.
Acum torn speranțe din clondir
Sperând la un strop de castitate,
Dar voi o luați ca drept clistir,
Din speța diviziunilor clericiste.
În umbra luminii eului
În ale taine firi, omu-și croiește un „eu”,
Din cioburi de dorințe și frici făr' de Dumnezeu.
Un sculptor orb, de-al propriei ființe,
Ridicându-și ziduri, căi de căințe.
Dar ce-o fi „eu”-l, dacă nu o mască,
O pânză subțire, ce timpul o cască?
În bezna minții, lumina se stinge,
Și conștiința, un fir fragil, se frânge.
Totuși, ea veghează, ascunsă-n abis,
O șoaptă din haos, un far interzis.
Când „eu”-l se prăbușește, gol și străin,
Conștiința renaște, ca zori de senin.
Dar bezna revine, o mlaștină vie,
Se hrănește cu gânduri, cu frică, te-mbie.
Și omul pendulează, rătăcind între stări,
Între creație falsă și-al conștiinței har.
Așadar, natura noastră-i un dans nebun,
Între umbre ce mint și lumina ce spun.
Dar oare „eu”-l pe care-l zidesc,
E destinul meu? Sau doar un ceresc?
Noi suntem Romani, pardon, Români
(Ediția Sicrii de Sticlă cu Trupuri de Abajur)
În țara-n care râsul ține loc de pâine,
Și gluma tristă-ți cade greu în minte,
Românul zice: „Nu murim de foame,
Murim de râs, că-i gratis... până la taxe!”
Avem asfalt cât să-ți rupi două glezne,
Și autostrăzi doar măsurate-n promisiuni mărețe,
Pensionaru’ face yoga la cozi de medicamente,
Iar tinerii „evoluează” doar prin rente.
La spital iei bon, apoi un parastas,
Doctorii fug că jurământu-i doar un pas.
Pe hârtie-i sacru, în real business pur,
Te vindecă mai bine-un gurist dintr-un „live tour”.
Dar stăm drepți, chiar și cu burta goală,
Și facem haz cât mai avem o fală.
Suntem români —și asta nu-i o scuză,
E doar un titlu... într-o comedie confuză.
Fiecare cu propriul adevăr
Când vei ajunge în inima mea,
Nu bate la ușă, nu cere voie,
Căci acolo, de mult, am adunat doar umbre,
Iar sufletul meu te așteaptă tăcut, în tăcere.
Simt că te-aș mai dori
Te-am căutat o viață
Ca să te întâlnesc o clipă,
Oare, să învăț mai mult să te prețuiesc...
Sau să mă bucur că te-am întâlnit pe acest lumesc?
Acum, încerc să te mai adun,
Ochii migdalați de cerulean,
Nu-i găsesc în nici cel mai adânc ocean
Sufletul tandru, făurit din mândru soare,
Nu mai răsare de mult pe strada mea,
Mâna ta suavă ce gândilă melodic alinarea
Nu o mai simt peste rănile mele chinuitoare.
Te-as dorii să-mi fii paradis,
Să mă înec în al tău suflet bun,
Dar dacă fericirea mea e un vis,
Eu am ales să dorm profund.
Paradoxul meu prinde contur
Am ars fără flacără,
Am plâns fără ochi,
M-am strigat fără glas,
Și m-am pierdut fără urme.
Am mușcat din soare,
Mi-am înghițit propria umbră,
Și m-am trezit plângând sânge
Într-o cameră fără uși.
Dar nimeni nu știa
Că eu eram deja mort
Înainte să învăț să respir.
Epave în derivă
Ca într-un tablou derizoriu
Pictat de-un nebun cu harapnice,
Zăresc epave pline de pustiu
Ce exprimă dorințe sadornice.
Nu zăresc vreun necesar ambulatoriu,
Numai sunete în tonuri diatonice,
Ce-mi trezesc un gând de purgatoriu,
Ale sunetelor de metal ruginite
Și plutesc în plin delir
În largul oceanului de necunoscute
Aspirând toți după ghelir
Și închinând genunchi la prefăcute.
Acum torn speranțe din clondir
Sperând la un strop de castitate,
Dar voi o luați ca drept clistir,
Din speța diviziunilor clericiste.
În umbra luminii eului
În ale taine firi, omu-și croiește un „eu”,
Din cioburi de dorințe și frici făr' de Dumnezeu.
Un sculptor orb, de-al propriei ființe,
Ridicându-și ziduri, căi de căințe.
Dar ce-o fi „eu”-l, dacă nu o mască,
O pânză subțire, ce timpul o cască?
În bezna minții, lumina se stinge,
Și conștiința, un fir fragil, se frânge.
Totuși, ea veghează, ascunsă-n abis,
O șoaptă din haos, un far interzis.
Când „eu”-l se prăbușește, gol și străin,
Conștiința renaște, ca zori de senin.
Dar bezna revine, o mlaștină vie,
Se hrănește cu gânduri, cu frică, te-mbie.
Și omul pendulează, rătăcind între stări,
Între creație falsă și-al conștiinței har.
Așadar, natura noastră-i un dans nebun,
Între umbre ce mint și lumina ce spun.
Dar oare „eu”-l pe care-l zidesc,
E destinul meu? Sau doar un ceresc?
Noi suntem Romani, pardon, Români
(Ediția Sicrii de Sticlă cu Trupuri de Abajur)
În țara-n care râsul ține loc de pâine,
Și gluma tristă-ți cade greu în minte,
Românul zice: „Nu murim de foame,
Murim de râs, că-i gratis... până la taxe!”
Avem asfalt cât să-ți rupi două glezne,
Și autostrăzi doar măsurate-n promisiuni mărețe,
Pensionaru’ face yoga la cozi de medicamente,
Iar tinerii „evoluează” doar prin rente.
La spital iei bon, apoi un parastas,
Doctorii fug că jurământu-i doar un pas.
Pe hârtie-i sacru, în real business pur,
Te vindecă mai bine-un gurist dintr-un „live tour”.
Dar stăm drepți, chiar și cu burta goală,
Și facem haz cât mai avem o fală.
Suntem români —și asta nu-i o scuză,
E doar un titlu... într-o comedie confuză.
Fiecare cu propriul adevăr
Când vei ajunge în inima mea,
Nu bate la ușă, nu cere voie,
Căci acolo, de mult, am adunat doar umbre,
Iar sufletul meu te așteaptă tăcut, în tăcere.
Simt că te-aș mai dori
Te-am căutat o viață
Ca să te întâlnesc o clipă,
Oare, să învăț mai mult să te prețuiesc...
Sau să mă bucur că te-am întâlnit pe acest lumesc?
Acum, încerc să te mai adun,
Ochii migdalați de cerulean,
Nu-i găsesc în nici cel mai adânc ocean
Sufletul tandru, făurit din mândru soare,
Nu mai răsare de mult pe strada mea,
Mâna ta suavă ce gândilă melodic alinarea
Nu o mai simt peste rănile mele chinuitoare.
Te-as dorii să-mi fii paradis,
Să mă înec în al tău suflet bun,
Dar dacă fericirea mea e un vis,
Eu am ales să dorm profund.
Chiriac Marius