7  

Arthur-regele uitat

„Unde-i Arthur, Regele pădurii?”

N-ai auzit? Imperiul lui demult e distrus,
Iar supușii lui acum sunt pierduți.
„Dar Arthur?” L-a omorât un prinț intrus.

 

Nu plânge, Maică Românie, după ai tăi copii,
Care cu pieptul lor te-au apărat de tirani,
În timp ce un țăran român se lupta cu zece mercenari,
Aparent acest pământ al Sfintei Maici.

 

„Eu mor pentru națiune!”
Aclamă Horia cu iubire.
A fi patriot nu e merit, e datorie.
Arthur! Să te odihnești în pace!

 

Prin atâta confuzie,
Pământul ăsta ne aparține.
Ține minte, dragă române,
„ROVINE, NU RUINE!”

 

Dar nimănui nu-i pasă, e dat uitării.
Falsele sisteme astupă scrierile sfinte,
Iar ușor, ușor, istoria va fi dată executării,
Și vor fi călcate în picioare mormintele eroilor.


Categoria: Poezii patriotice

Toate poeziile autorului: Florin Dumitriu poezii.online Arthur-regele uitat

Data postării: 11 mai 2021

Comentarii: 2

Vizualizări: 1403

Loghează-te si comentează!

Comentarii

M-ai provocat să compun și eu despre Athur
Comentat pe 11 mai 2021
Frumoase versur😁
Comentat pe 11 mai 2021

Poezii din aceiaşi categorie

Așa este la noi...

Au înflorit salcâmii pe la noi;

Se-aud în toate curţile, poveşti,

Lãtrat de câini şi behãit de oi,

Pe tot întinsul Ţãrii Româneşti!

 

E linişte acum. Şi pace e,

Mãcar cã nu demult a fost rãzboi,

Ce ne-a împins în grea mizerie

Şi n-a luat şi pielea, mai apoi.

 

Vântul pustiu şi ploile, s-au dus,

Şi nu mai e nimic din tot ce-a fost!

Doar firul bolii, adunat pe fus,

Doar el a mai rãmas singurul gost.

 

Şi cine ştie-n anii care vin,

Poate cã se va mai schimba ceva...

Eu, pentru ţara mea, mã rog. Amin!

Sã aibã Dumnezeu grijã de ea!

 

29.05.2022, Zgorzelec, PL

Mai mult...

Golgota Mărășeștilor

Au luptat vitejește 

Românii cu uitătura lungă ,

I-a prins dujmanul într-un clește 

De luptă surdă. 

 

De gloanțe ori asfixianți 

Cădeau cu miile-ntranșee, 

Românii venit-au după frați 

Fără libertate să nu steie. 

 

Poporul ăsta urgisit 

De rele ursitoare, 

Nu fusese încă izbăvit 

De cei ce îi doreau o istorică pierzare. 

 

Luptau întâi și -n tâi ,

Să scape de obejdii 

Țara lor de căpătâi, 

Trecând prin mari prmejdii. 

 

În țara noastră ciopârțită 

Veneau dujmanii mulți -sodom 

,, România trebui împărțită 

Omorand ficare om!"

 

S-a auzit un strămoșesc demând:

,, Uniți al țării pămînt!" -

În românescul suflet cu răsunet:

,, Ne trebuie, ne trebuie Ardealul, și de-o fi să ne-ngropăm de vii-n pământ!"

 

Dujmanii, cu tehnici grele, 

Aveau curaj numai în fiare:

Avioane, tancuri, milioane de gloanțe, obuziere-

Ținteau români ca să omoare. 

 

Au mers cu fețele neșterse 

De lacrimi sfinte, de părinți 

Ce le-au spus:,, Țara română vă iubește 

Și veți fi puși drept temelia ei, ca niște sfinți!"

 

I-au crezut românii cu mintea luminată de vechime 

În demnitatea de urmași;

Și-n fața morții o mulțime 

A făcut spre unire, sau spre moarte, primii pași. 

 

De gloanțe ori bombe,

Tinerii români au fost sfârtecați-

Ridicânduse-n albe trombe 

Sufletele luptătorilor, încă tineri, pe Altarul țării lor sacrificați. 

 

În a războiului nemțească " măiestrie ",

Sute de mii de români au murit- 

Nu vroiau vecinii dujmani să fie 

Pământul dac urmașilor sortit.

 

A Golgotei Mărășeștilor poveste 

Istoria o spune, 

Dar la hotar încă mai pândește 

Vecinul poftelor nebune!

 

Preda Marian 

Mai mult...

Mai poate fi iubită România?

Mai poate fi iubitã-aceastã ţarã,

Cu toate câte sunt cuprinse-n ea,

Cum o iubeau bunicii-odinioarã,

Privind-o ca pe cea mai sfântã stea?

 

Mai poate "românismul" fi o cinste,

El însuşi fiind privit ca un stigmat?

Mai figurãm pe-ale virtuţii liste

Cu-onoarea, care nouã ni s-a dat?

 

Cum poţi sã mai pretinzi integritate

Când mişunã cei lacomi şi nedrepţi?

Când se aprinde focul în cetate,

Ce linişte şi calm sã mai aştepţi?

 

Cei ce se ţin pe propriile picioare,

Nu lasã laşitãţii sinonim.

Dar dacã toţi fug, care mai de care,

Noi ce sã facem? Unde sã fugim?

 

O-aşa tendinţã, tot mai progresivã,

A maselor de culţi şi de inculţi,

Ne sugereazã o alternativã:

Sã facem şi noi ce fac cei mai mulţi.

 

Se afişeazã-o lume irealã,

Fãrãdelegi, în vãzul tuturor;

Şi creierul românului se spalã

Cu ştirile de la televizor!

 

E clar cã sunt ascunse-interese

De-a cufunda poporul în prãpãd;

Şi încercãri, din ce în ce mai dese,

De-a-nchide ochii celor care vãd!

 

Ce farmece bãbeşti, "de-a Babei-Dochii"

Popor creştin, cu oameni educaţi!?

Cum v-au convins sã vã închideţi ochii,

Sã nu vedeţi? Pe voi...care vedeaţi?

 

Cum de au reuşit sã se strecoare

Asemenea-ntuneric vinovat

Şi alte chestii manipulatoare,

De la colibã, pânã la palat?

 

Pe micile, pe marile ecrane,

Ni se aratã cât suntem de rãi.

Atrocitãţi, de-a dreptul inumane,

Înjurãturi, şi certuri, şi bãtãi...

 

Minciuna e prezentã la tot pasul

Scoţând, în faţã, oameni populari;

Şi, de la microfon, îşi drege glasul,

S-o poatã crede toţi: şi mici, şi mari!

 

Înfieraţii-acestei generaţii

Aruncã cu acid şi cu noroi,

Sã se urascã între dânşii, fraţii,

Sã ne scârbim, noi înşine, de noi.

 

Noi nu ne asumãm aşa osândã

Ci renunţãm chiar astãzi, la pãcat,

Îndepãrtând pe cel ce stã la pândã,

Cu-ntoarcere spre Cel ce ne-a creat!

 

Sã preţuim aceastã scumpã ţarã,

Cu câte a-nzestrat-o Dumnezeu!

Sã nu ne mai vãitãm, spre cei de-afarã,

Şi nici sã nu fugim, când dãm de greu!

 

Noi nu suntem nici irecuperabili

Nici prãpãdiţi, stând toatã ziua-n geam!

Sunt, printre noi, atâţia inşi capabili

Şi virtuoşi şi iubitori de neam!

 

Sã iasã, dar, din mintea tuturora

Aceastã aberaţie cumplitã!

Vestiţi, s-audã fratele şi sora,

CĂ ROMÂNIA POATE FI IUBITĂ!

Mai mult...

Pace

Depuneți armele vă rog,

Să fie pace peste tot în lume!

Mai bine să purtăm un dialog,

Doar asta să ne zbuciume!

 

Depuneți armele vă rog,

Vreau să rămânem la prolog

Și chiar de am avea noroi,

Să nu știm de război!

 

Vreau să avem cerul liniștit,

Doar de porumbei albi iubit,

În cioc cu ramuri de măslin,

Să îți fie frate un străin .

 

Și de-o să vină numai ploi,

Eu totuși nu mai vreau război!

Că și așa ne războim între noi

Și toate le prefacem în gunoi.

 

Suntem aproape toți de granițe,

Dați-vă flori sau măcar iconițe,

Acum un gând nu îmi da pace,

Vreau ca nimic să nu ne mai provoace!

Și tot mă rog în monolog,

Depuneți armele va rog!

Mai mult...

Cu durere mare scriu aceste rânduri

Cu durere mare scriu aceste rânduri,

Dragii mei de peste Prut.

Aș vrea să spun - e prea târziu

Să revenim de unde ne-am născut.

Sărăcia crește tot mai tare

Și corupția la fel.

Reunirea promit doar prin slogane,

Scrise de lași și de mișeli.

Vreau să plâng dar nu mai am lacrimi,

Vreau sa strig dar nu mai am glas,

Căci ne-au rupt de la țara mamă.

Orfani pe veci noi am rămas.

 

Daniel Pomirlean

Mai mult...

Dacule

Pe aripile vremii, Dacule, țese-ți nădejdea,
Să înalți din strămoși o cetate de vremea rea.
Din adâncul veacurilor, unde istoria se îmbină,
Scrie epopeea neamului, cu vârful de lumină.

În pământul roditor, unde strămoșii se odihnesc,
Tu să semeni înțelepciune și curaj să culegi,
Să împarți neamului tău, din izvorul tău de cânt,
Ce revarsă peste veacuri, un duh neînfrânt.

Dacule, privește cerul, vezi cum stelele se leagănă?
Ele cântă de-ți amintește, de vechiul tău blazon,
Să ai în gând măreția, să ai în suflet sclipirea,
Ce-a răsărit din tine, și-a făcut lumea bogată-n faimă.

Tu, urmaș al dacilor, cu-n inimă de leu,
Înfruntă vremurile cu spiritul tău mereu.
Să fi pesemne o punte între trecut și viitor,
Dacule, fii farul ce străbate orice nor.

Fie ca drumul să-ți fie mereu presărat cu floare,
Să-ți fie viața cântec, iar lupta - o victorie mare.
Dacule, în zborul tău, să nu cunoști oprire,
Să fii mereu în creștere, spre nesfârșită mărire.

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

Tu ești răspunsul

 

Tu ești răspunsul când lumea mă frânge,

când noaptea mă strigă și ziua mă stinge.

Ești visul pe care îl port în privire,

pulsul din pieptul ce-n tine respiră.

 

Ești mâna ce-mi tremură blând peste rană,

ești vocea ce-mi cântă când inima-mi toarnă

toate cuvintele, toate tăcerile,

toate iubirile, toate durerile.

 

Dacă-ai ști cât te scriu pe hârtie,

cum litere mor ca să-ți spună pe tine,

cum cerul îți poartă conturul pe pleoape

și soarele-ți știe și mersul, și șoapte…

 

Dacă-ai ști că nimic nu mai sunt

fără ochii ce-mi țin universul în frâu,

ai ști că iubirea, oricât ar fi vânt,

nu pleacă. Rămâne. Se face ecou.

.

 

 

Mai mult...

Epave în derivă

Ca într-un tablou derizoriu

Pictat de-un nebun cu harapnice,

Zăresc epave pline de pustiu

Ce exprimă dorințe sadornice.

 

Nu zăresc vreun necesar ambulatoriu,

Numai sunete în tonuri diatonice,

Ce-mi trezesc un gând de purgatoriu,

Ale sunetelor de metal ruginite

 

Și plutesc în plin delir

În largul oceanului de necunoscute

Aspirând toți după ghelir

Și închinând genunchi la prefăcute.

 

Acum  torn speranțe din clondir

Sperând la un strop de castitate,

Dar voi o luați ca drept clistir,

Din speța diviziunilor clericiste.



Mai mult...

Omenie sau omenire Doamne?

„Tată, ce sunt aceștia?”
— Oameni, fiule, dar nu toți sunt ceea ce par. De aceștia trebuie să te ferești.

„Dar de ce, care-i explicația?”
— Vezi tu, fiule, nu toți șerpii sunt veninoși, dar toți mușcă…

„Și nu știu ce e iubirea?”
— Știu, fiule, dar o folosesc acolo unde nu trebuie: în averi, în păcate, în cele lumești.

„Dar unde le este speranța?”
— În ziua de azi, fiule, speranța este pâinea omului sărac. Cei care o au, o țin strâns; cei care nu, doar o visează.

„Dar ei nu sunt oameni liberi?”
— Se declară liberi, fiule, dar libertatea lor e doar o iluzie. „Mai-marii lumii” le lungesc lanțurile, iar ei cred că au drepturi, dar ,,mâncarea,, le este trasă tot mai departe ca tot să nu ajungă la ea.

„Și nu știu că într-o zi vor muri?”
— Știu, fiule, dar uită că nu avuția va plânge după ei când vor părăsi această lume. Nu lucrurile nesufletești vor fi cele dăruite pentru iertarea sufletelor lor.

„Și unde este adevărul?”
— În fața lor, fiule, dar adevărul doare prea mult ca să-l accepte.

„Tată, dar eu cum trebuie să plec?”
— Când vii pe lume, fiule, vii plângând, iar cei din jur se bucură de venirea ta. Pleacă astfel încât toți să-ți simtă lipsa, iar tu să pleci zâmbind.

„Dar, tată, de ce sunt așa răi?”
— Fiule, Eu sunt Bunătatea Lumii. Ei nu sunt răi, ei sunt fiii Mei.

Mai mult...

Dorințe

Din apusurile aurii ale soarelui
Stelele încep să ți se închine,
Strălucind din ochii demiurgului,
În miezul nopților meschine.

 

În adâncul sufletului meu echitabil,
Aud in codul morse iubiri limpezi,
Mărturisind că te-aș dori veritabil,
Pentru o veșnicie… și încă o zi.

 

Tu ești in mintea mea acel “nimic”
Când sunt întrebat la ce mă gândesc,
Cu inima ratacită ce bate ritmic
Pe muzica iubirii când pe tine te zăresc…

Mai mult...

Privește prin ochii mei

Este prea mare ambuteiaj
Din cauza stărilor insipide,
În sticle găsesc același mesaj
“Scuze, promit să nu mai deranjez”.


N-am nevoie de încă un bandaj,
Sunt sătul de scuzele morbide,
Du-te sus la ultimul etaj
Să vezi destăinuirile obide.

 

Da’ privește atent urmele de siaj
Cum mănâncă din aceleași blide
Și tulbură apele oceanelor de bruiaj,
Că-s frați la bine, restul sunt vorbe perfide.

 

Priveliști post-mortem de scurtmetraj
Pline de frici ce aleargă cu fețele palide,
În timp ce fericirea e tăiată la montaj,
Ca nimeni să nu știe sa conchide.



 

Mai mult...

Simt că te-aș mai dori

Te-am căutat o viață

Ca să te întâlnesc o clipă,

Oare, să învăț mai mult să te prețuiesc...

Sau să mă bucur că te-am întâlnit pe acest lumesc?

 

Acum, încerc să te mai adun,

Ochii migdalați de cerulean,

Nu-i găsesc în nici cel mai adânc ocean

Sufletul tandru, făurit din mândru soare,

Nu mai răsare de mult pe strada mea,

Mâna ta suavă ce gândilă melodic alinarea

Nu o mai simt peste rănile mele chinuitoare.

 

Te-as dorii să-mi fii paradis,

Să mă înec în al tău suflet bun,

Dar dacă fericirea mea e un vis,

Eu am ales să dorm profund.



Mai mult...